De la Bucium, din Țara Moților

Azi-noapte m-am visat la Bucium...

Eram înconjurată de căsuțele de lemn, familiare, sprijinite de deal și de umbra căpițelor, și de undeva, de departe, parcă se auzea un tulnic...
Nu, nu e vis, e expoziția multimedia De la Bucium, din Țara Moților, adusă la Muzeul Țăranului Român de asociația encontres du Patrimoine Europe Roumanie. Și mai sunt acolo zilele astea:
http://www.patrimoniu-rper.com/documente/caiet_program_ro.pdf

 

În jurul unei mese de lemn, mărginită de două bănci și câteva scaune, din acelea cum se văd numai la Bucium, s-au adunat câțiva mari și devotați prieteni ai Țării Moților, de la personalități de marcă ale culturii române și frnacețe la tineri studenți și absolvenți ai Universităților de Vară organizate de RPER în ultimii ani în Apuseni. Valoarea acestei inițiative a fost confirmată de foarte importanta distincție acorfată de Guvernul Francez doamnei Ștefana Bianu, ca lider și inițiator al acestui fenomen.

Nu voi intra în detalii, pentru că le veți putea cu siguranță găsi pe http://www.patrimoniu-rper.com/
și pentru că oricum nici vorbele frumoase, nici onorurile nu pot răsplăti bucata imensă de inimă pe care Ștefana a dăruit-o moților...

Vreau doar să vă atrag atenția că dintre cele vreo 30 de case, mai mult decât seculare și aflate la momentul studierii lor în pericol major de degradare, pe care le puteți vedea în expoziție, cel puțin două nu le mai puteți vedea, așa, la Bucium... Una, pe Valea Negrilesii, imediat după Hanul Ursita, pentru că a fost deja dărâmată. Cealaltă, Casa Colda cum e numită în expunere, pentru că nu mai e în pericol : ea a fost restaurată de RPER.
Și tot din inițiativa RPER și pe baza documentației elaborate în Universitatea de vară, Troițele Buciumanilor au fost clasate ca Monumente Istorice.

 Sunt foarte onorată că RPER ne-a inclus munca în proiectul lor : în seara aceasta, la orele 18.30, prin bunăvoința Televiziunii Române, la MȚR va fi proiectat documentarul LA ÎNCEPUTUL LUCRURILOR (2013)

Luni 28 aprilie la TVR 2

Vă invit luni, 28 aprilie 2014, la ora 15,00 pe TVR 2 să vizionați documentarul
HORIA BERNEA. ÎNTOARCEREA DIN MODERNITATE

în cadrul emisiunii Rezistența prin Cultură.

Știam că am de făcut un film despre un artist care nu s-a supus rigorilor ideologice ale regimului comunist.
Avea să fie mult mai mult decât atât...
O experiență dintre cele care-ți creionează parcursul ulterior al existenței.

Știam că e vorba de un pictor.
Nu știam că Horia Bernea a parcurs drumul invers al artei contemporane, de la abstract la iconostas și grădină, de dragul neamului său și normalității fundamentale a acestuia.

Știam că s-a bucurat de faimă.
Nu știam că, după Bienala de la Paris, în 1971, a decis că pictura sa nu e sortită să moară, ci dimpotrivă abia se naște, în numele sevei vii de ființare și cultură a poporului român. Cu riscul de a fi lăsat la o parte de valul avangardei, Horia Bernea abandonează încet-încet conceptualismul, și se întoarce către dealurile de la Poiana Mărului...

Știam că Horia Bernea a pictat mult la Poiana Mărului.
Nu știam că a crescut acolo, în satul acela de munte unde tatăl lui a hotărât că el și copiii săi se află la adăpost, nu neapărat de vremuri, nici de mâna lungă a Securității, dar măcar de ALTERAREA VALORILOR AUTENTICE ALE POPORULUI ROMÂN.

Fusesem prevenită asupra politicii eronate pe care a făcut-o tatăl său, Ernest Bernea.
Demult, înainte de război.
Nu știam nimic despre anii lungi de pușcărie și domiciliu forțat pe care avea să-i îndure în anii comunismului.
Nici despre lucrările reper pe care le-a lăsat în etnologia românească. Nici despre fotografia - efigie a Țăranului Român, pe care posteritatea i-o datorează...

Știam că pictorul Horia Bernea a fost, după 1990, directorul unui muzeu.
Un loc special, plin de duh...
Nu știam că vreme de zece ani, ultimii zece ani ai lui, Bernea și-a rupt o parte atât de mare din timpul dedicat creației pentru a ctitori un altar al spiritualității rurale românești... pentru a gândi, în cele mai mici detalii, un muzeu viu și autentic și la vremea aceea fără pereche în țară și în Europa.

Mi-era dor de satele Apusenilor, de taina nedeslușită pentru mine a lemnului ce devine prin mâna binecuvântată a omului - unealtă, adăpost, tulnic și altar...
Nu știam că o să-mi alin dorul în mijlocul orașului, la adăpostul Bisericii de lemn din Mintia, jud. Hunedoara, ruină și moaște, culeasă din coasta dealului și adusă de Bernea în sala Muzeului, așezată pe foiță de aur și învelită în mantia de respect și afecțiune a tăcerii...

Aveam întrucâtva idee că orice om dăruit cu un talent creator e responsabil de felul cum îl folosește, și e în cele din urmă dator cu o mărturisire...
Habar n-aveam cât e de important însă, să te bucuri de lucrul și lucrarea ta...

Toate acestea le veți găsi, poate, în film, și încă un pic din esența miraculoasă a lumii unui mare artist, care nu încape în cuvinte, dar se poate reflecta, fie și fragmentar, în imagini. În emoția nonverbală a evocărilor câtorva dintre personalitățile unei generații mai tinere, care au beneficiat pe parcursul vieții de întâlnirea cu Horia Bernea, și dau azi mărturie, pentru noi cei veniți mai târziu.
În câteva imagini de arhivă...

Mai am doar o tristețe.
În muzeele Bucureștiului nu sunt prea multe tablouri ale maestrului Horia Bernea. Și (eu cel puțin nu am găsit) nici unul în expunerea permanentă.
Așa că nu vă invit să vă duceți copilul la muzeu să vadă un tablou de Bernea.
Din păcate...
Dar vă invit să dați o raită prin Muzeul Țăranului Român, în vreo după-amiază ploioasă de primăvară sau de vară...
Nu de toamnă !
La toamnă, Muzeul va fi închis pentru lucrări de restaurare.

Alte povești și poze, acum și ulterior, ca și redifuzările tv sau online, veți găsi pe pagina de Facebook a filmului:
https://www.facebook.com/pages/Horia-Bernea-%C3%8Entoarcerea-din-modernitate/696708370370239
Nu uitați și de pagina emisiunii noastre,
https://www.facebook.com/pages/Rezisten%C5%A3a-prin-cultur%C4%83-TVR-Cultural/202460306465939
unde veți descoperi alte povești deosebite despre oameni deosebiți, a căror statornicie de partea binelui a făcut istoria să meargă mai departe....

Amintiri din Apuseni

Una dintre cele mai frumoase troițe ale Apusenilor, în Bucium Poieni.

 E amintirea cea mai dragă ce v-o pot dărui, urându-vă să petreceți Sfintele Sărbători de Paști cu pace și lumină în inimi.

De asemenea, de azi înainte acest blog e prezent și pe Facebook, la adresa
https://www.facebook.com/pages/Amintiri-din-Apuseni/1419452628308202
unde aștept să-mi spuneți dacă această troiță are un nume așa cum altele știu că au, pentru că am uitat să întreb când am fost ultima oară la Bucium și nu știu când Dumnezeu îmi va îngădui să revin...
Cu inima, revin des.

Primăvară de la Roșia, și alte începuturi

Începe să vină primăvara pentru micul meu pin adus de la Roșia Montană, de pe coasta pietroasă a Masivului Cârnic.
În mica sa locuință urbană, ține de urât dorului meu de Apuseni...
De dragul lui, și băgând de seamă de la alți prieteni iubitori de Apuseni că rezultatele sunt frumoase, vă anunț că asta e și prima dată când utilizez Instagram...

Nădejdile mele sunt ca, într-un viitor apropiat, să-mi fie interzis să mai culeg ceva din Cârnic, pentrucă el va fi o arie protejată, în patrimoniul UNESCO.
Nu s-au rărit gândurile, nici amintirile mele din Apuseni, ci doar marea parte a vremii a fost investită în filmul la care am lucrat, care e gata, și pe care sper să-l puteți vedea curând. Până atunci, vă invit să vizitați pagina sa de Facebook,
Horia Bernea. Întoarcerea din modernitate
și să ne încurajați cu un LIKE. În felul acesta, veți primi acces la câteva gânduri, evocări, imagini care n-au mai încăput în film, și la tot ce se va mai întâmpla pe parcurs legat de acest minunat subiect : un mare artist, care a jertfit din ego-ul său și chiar din timpul dedicat creației sale, pentru a ne lăsa moștenire un altar al civilizației tradiționale românești...

De asemenea, pentru că am învățat un lucru nou, promit ca într-un viitor apropiat să apară și o pagină asociată acestui Blog, care să ne permită să ținem ma bine legătura.
Mulțumesc pe această cale tuturor prietenilor ale căror contribuții m-au incitat să învăț lucruri noi ...

Până atunci, înnoiți-vă și aerisiți-vă casele și sufletele, e primăvară și în câteva zile întâmpinăm Sfintele Paști...

Începutul unei alte povești

O  să spună unii că n-are legătură cu Munții Apuseni... cu satele, obiceiurile sau clădirile lor de lemn....
O să fie nevoie să le amintesc că în primii ani ai existenței sale, muzeul pe care el l-a întrupat (din lumina minții unui intelectual român autentic, din fantezia talentului unui inspirat artist, din truda mâinilor lui și din imensă iubire) a achiziționat cinci biserici de lemn... Una, adusă din sudul Apusenilor, din satul Mintia, și așezată cu grijă pe foiță de aur în  penumbra de taină a unei săli din clădirea uriașă de la șosea, a ținut de urât îndoielilor mele în ultimele săptămâni...

Nu face să mai spun, de acum știți. Am tăcut pentru că am călătorit (dar despre asta, altă dată, poate în altă parte...) și pentru că e pe cale să se nască un film nou.

Povestea unui om care a iubit satul românesc așa cum nu cred să-l mai fi iubit cineva.


"...perfecțiunea nu-l interesa aici, în schimb libertatea și bucuria de a face..."

In zilele care vin, voi mai pune câteva frânturi din amintirile evocate de cei care au lucrat cu el, în pomenirea pictorului Horia Bernea.

Duminică, 23 februarie la ora 16, la TVR 2

Vă invităm duminică, 23 februarie 2014, la ora 16,00 pe TVR 2 în cadrul emisiunii "Rezistenţa prin cultură" să revedeţi documentarul "O VIAŢĂ MINUNATĂ".

"... Am aflat în părintele Dometie de la Râmeţi un model de rezistenţă tăcută, dar nebiruită, în vremuri mult mai grele, şi o dovadă a imensei capacităţi creatoare de valoare a fragilei fiinţe omeneşti, când e înzestrată cu puterea duhului.

Un erou al credinţei, îl numea părintele profesor Dumitru Stăniloaie. Mitropolitul Antonie Plămădeală îl aşază printre cei pe care „poporul credincios i-a binecuvântat cu numele de Părinte”. Ardealul îi datorează salvarea unui patrimoniu istoric şi cultural fără pereche : cea mai veche mănăstire românească de pe întreg cuprinsul său.

Silueta lui firavă, smerită, în sutana neagră, a poticnit mecanismul infailibil al propagandei comuniste şi şi-a lăsat amprenta gigantă în istoria monahismului transilvan."

Vă mulţumesc tuturor pentru interesul ce l-aţi arătat postărilor mele în ultima săptămână şi vă invit să urmăriţi această poveste de dragoste şi dăruire, de credinţă lucrătoare şi nestrămutată nădejde, la poalele Apusenilor.

 

Ferestrele închise de la Roşia Montană

 Pentru că a fost ziua Roşiei Montane, m-am gândit la ea mai mult ca de obicei. Şi asta înseamnă mult. M-am întrebat cum se poate traduce această dilemă în termeni simpli, pe care să-i înţeleagă oricine.
Pentru că suntem într-un ceas de mijloc, între bucuria sărbătorii care a trecut şi lupta care vrem sau nu vrem mai trebuie dată pentru o soluţie decentă pe termen lung din punct de vedere cultural şi ecologic la Roşia Montană.

Şi pentru că am avut mai multe drumuri la Muzeul Ţăranului Român, am revăzut expoziţia de fotografii (mai e acolo încă o săptămână !!) şi mi-am adus aminte cât de mult m-au impresionat ferestrele de la Roşia Montană, ca nişte bijuterii zăbrelite pe faţadele albe...
În fotografiile vechi de acum poate aproape o sută de ani, mai erau şi ferestre deschise...

M-am gândit la vremea când Roşia Montană era un sat mare şi vesel, cu ferestre deschide şi oameni care se strigă unii pe alţii cu voioşie în zi de târg... Eu n-am apucat s-o mai văd decât tăcută, îmbrăcată în linişte, cu un leagăn gol mişcat de vânt în mijlocul pieţei şi pleopele lăsate peste frumoşii ochi ai ferestrelor.

Am petrecut aceste câteva zile căutând printre zecile de mii de poze pe care le-am făcut eu în Apuseni în aceşti zece ani. Pentru că a fost ziua Roşiei Montane acesta e darul meu pentru voi, care aţi făcut această sărbătoare aşa de frumoasă...

M-am gândit bine.
Roşia Montană e ca brăţara bunicii.  Cum să topeşti atâtea amintiri, atâta istorie, atâta iubire, atâta demodată, desuetă, unică frumuseţe, pentru aşa de puţin aur ?!

La ziua Roşiei Montane

Uite, ca mâine e 6 februarie din nou, şi venerabila doamnă împlineşte 1883 de ani de când a fost atestată documentar.
Uită cele câteva riduri de pe chipul ei - cuibărită între văi şi încolăcită la poalele Cârnicului, e plină de farmec şi vai ! - prea atrăgătoare.
Ca orice seducătoare doamnă, mai atrage uneori  - ah... şi pretendenţi nedoriţi, cam derbedei de moravuri şi neserioşi în intenţii, dar se pare că reuşeşte să-i ţină la distanţă, cu ajutorul prietenilor vechi, care vin s-o serbeze de ziua ei ...


http://ziuarosieimontane.wordpress.com/2014-2/bucuresti/

Le e datoare cu o petrecere de astă toamnă, când de dragul ei au dansat mai multe duminici ...

... asta, în oraşul meu. Nu trebuie să mergi departe : aproape sigur că se ţine o sărbătoare în preajma ta.

Anul acesta are, draga  bătrână doamnă, un motiv în plus de veselie, pentru că îndoielnica descărcare de sarcină arheologică a Masivului Cârnic tocmai a fost suspendată.

Şi eu am ceva de sărbătorit : sunt zece ani de când, în ce mă priveşte, am decis că Roşia Montană trebuie să rămână aşa cum e.
La mulţi ani !  şi ... pe joi.

PS. De data asta fără poze !

Pe Trascău, spre Râmeţ, poze, cer, stânci, clopote, căpiţe, căţei şi măceşi

A treia şi ultima parte a acestei călătorii cu gândul printre amintiri mă urcă, din Geoagiu de sus, pe un drum forestier splendid, pe platoul Trascăului, până în comuna Râmeţ. Deşi comuna se află la doar câţiva kilometri de mănăstirea care poartă acelaşi nume, în linie dreaptă, totuşi calea e lungă, pentru că satul se află deasupra mănăstirii, în partea de sus a peretelui de stâncă al defileului.
Prima mea mirare a fost, la altitudinea de aproape o mie de metri, să văd arăturile...

 Am devenit dintr-o dată conştientă că, sus pe platoul Trascăului, oamenii îşi cultivă pământul ca pe o câmpie mai înaltă... N-ar fi trebuit să mă mir : ştiam deja din anii trecuţi că la Mogoş se cultivau cereale, pe vremea când mai avea cine să o facă...

Era toamnă tâţrziu, pe un drum prin pădure, care urcă pe ceea ce în versiunea mea de univers e acoperişul lumii... 

Acolo mă aşteptau măceşii, rubinele toamnei tărzii, şi cea mai fantastică privelişte asupra lumii, cu cerul plin de lumină şi dantela munţilor la buza orizontului.

Se recunosc culmile crenelate ale Cheilor Mănăstirii, satele jos în vale, şi poate dacă aş fi ştiut mai bine şi am fi avut timp mai mult am fi reuşit să vedem, în vale, chiar Mănăstirea Râmeţ. 

Am continuat drumul doar până la primele case ale satului Râmeţ, răspândite, şi până la biserica ascunsă într-o coastă, purtând  - ca atâtea altele în acest masiv binecuvântat de îngeri - Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Nu se zărea nici ţipenie de om, în preajma bisericii sau în cimitir, dar pustiu nu era, şi a doua zi era 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Îngeri...

Era pe-acolo, încă, amintirea verii care-a fost...

.... şi ceva din amintirea altui veac, a unui timp de poveste, păzit de paznici credincioşi.

În continuarea călătoriei. Sau din nou la Mănăstirea Râmeţi.

Îmi urmez călătoria începută cu câteva zile în urmă printre amintiri şi fotografii. Ce altceva să faci când afară e iarnă cenuşie şi fără zăpadă, şi mie mi-e dor de nămeţii Apusenilor ?...
Sigur, ar fi o opţiune să scriu câte ceva despre oraşul meu cenuşiu, dar...

Să coborâm mai bine pe apa lacomă a Râmeţiului până în Valea Mânăstirii, unde se cuibăreşte de opt veacuri o comoară de credinţă şi nădejde : Mănăstirea Râmeţi.
Istoria ei de luptă şi rezistenţă nu te lasă să intuieşti ce senină pace şi smerită frumuseţe s-a ridicat în acest loc aspru şi sărac, binecuvântat cu har.

Cheile Mănăstirii

Opt veacuri de iubire

Noiembrie...

Smeritele, binecuvântatele mâini harnice...

Biserica nouă, cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zidită între 1982 şi 1992

În ţara lui Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră, unde se bat munţii cap în cap

În ţara lui Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră, unde se bat munţii cap în cap...
Am fost şi eu, într-un sfârşit de toamnă, în Cheile Râmeţiului.

Cheile le cunoşteam, nu doar din poze ci şi din călătorii anterioare, în anotimpuri mai potrivite.
Dar în noiembrie frunzele nu mai sunt veşmânt, ci doar podoabă, de aur şi rubine, peste goliciunea seducătoare a stâncii. Am furat câteva poze, singurul lucru pe care te înduri să-l iei cu tine dintr-o rezervaţie.
Şi un dor răscolitor de tine însuţi, de adevărul tău, de partea bună din tine de care nu-ţi aduci aminte, dar crezi cu tărie că există...
Mi-a fost călăuză printre pereţii abrupţi ai Trascăului un pârâu neastâmpărat şi energic, cu care mă cunoşteam de mai mulţi ani, de la Mogoş, de unde vine el, şi unde mi-a rămas - şi acolo - o fărâmiţă de suflet. Pentru mine, cu maşina, aproape o sută de kilometri pe şosea... Pentru el, pârâul dintre stânci care se cheamă ba Mogoş, ba Râmeţ, ba Valea Mănăstirii, doar câţiva kilometri, pe calea pe care şi-a săpat-o de zeci de mii de ani printre stânci.

 

Mai adaug un link care să vă facă dor de drum, cum îmi face şi mie, cu mulţumirile de rigoare celor care au creat pagina.http://clubapuseni.ro/cheile-rametului.html

Am stat la http://casabutnarului.ro/

2014

La mulţi ani fericiţi !
Să dea Domnul ca Anul cel Nou sa fie mai bun cu noi, mai blând, mai simplu şi mai prietenos, mai senin şi mai generos.
Nu că m-aş plânge de cel care a plecat : a fost şi el bun, că tot ce ne vine de la Dumnezeu ne vine, şi e bun, doar că ... eu nu l-am înţeles destul de bine. Dar mi-am luat rămas bun de la el aşa cum se cuvine, bucurându-mă în sinea mea că-l văd plecat, şi că e improbabil să mai apuc în viaţa aceasta altul cu 13...

Vă dăruiesc pentru acest început de an o imagine a ninsorii de care mi-e dor, pentru că acest sfârşit de an n-a fost alb aici la Bucureşti.
O poză din Munţii Apuseni, aşa cum v-aţi obişnuit, unde Crăciunurile sunt toate albe, şi noi, oamenii, suntem toţi adevăraţi, albi, frumoşi şi copiii.

  

Mai multe asemenea poze frumoase de iarnă, în albumul din coloana din dreapta. Recolta mea binecuvântată din iarna lui 2008, la Mărişel, judeţul Cluj.

In final mai am un gând de recunoştinţă pentru toţi cei cărora le datorez, în acest început de an, şansa de a spera să petrec vreodată un Crăciun la Roşia Montană. Câţiva dintre ei, vreo 200, am auzit că sunt deja acolo, şi sper că petrec pe cinste ! 

PS

Dacă doriţi să vedeţi sau să revedeţi documentarul O Viaţă Minunată, el poate fi accesat pe site-ul TVR la adresa de aici 

O VIAŢĂ MINUNATĂ - duminică, la TVR 2

După aproape trei ani de documentare şi de nădejdi mai mult sau mai puţin deşarte.
După aproape trei săptămâni de coşmar.

Vă invit  
duminică 24 noiembrie la ora 16,00 pe TVR 2
să vizionaţi documentarul

O VIAŢĂ MINUNATĂ

 povestea vieţii şi minunatelor lucrări ale   
Arhimandritului Dometie Manolache, duhovnicul Mănăstirii Râmeţ.

O poveste de iubire si smerenie, de jertfă şi încredere, povestea unei rezistenţe continue, neclintite şi tăcute întru apărarea unei cauze mari.
O poveste din vremea când în România se demolau biserici, şi se închideau mănăstiri, asta ştiam toţi. Şi undeva, în văile înguste şi ascunse ale Munţilor Apuseni, totuşi se mai înfiinţau mănăstiri, şi se mai construiau biserici, şi noi nu ştiam...
O poveste care pe mine m-a inspirat vreme de trei ani, m-a învăţat să caut necurmat căi, aşa cum apa îşi ocoleşte sau îşi depăşeşte obstacolele. Mi-a amintit că n-avem dreptul să facem altfel, n-avem dreptul să renunţăm la a ne trăi ursita, la a ne realiza scopurile. Mi-a amintit încă o dată cât de grele vremuri au existat, înainte de ceasul prezent. Câtă iubire şi jertfă a cerut fiecare epocă, înainte de a deveni trecut...
O poveste care îmi doresc să vă fie fiecăruia binecuvântare şi întărire, în toate greutăţile în care fără îndoială fiecare vă aflaţi...
... şi, dacă mai era nevoie să vă spun, o poveste din Apuseni.

Să vă povestesc ? Să aflaţi puţin mai devreme cum a ajuns un copil sărac de pe Valea Buzăului al doilea ctitor şi salvatorul celei mai vechi biserici româneşti din Ardeal ? Cum a biruit acest smerit călugăr, cu iubirea şi răbdarea sa,  mecanismul ideologic comunist ?
 Mai bine să vă las să vedeţi, să vă umpleţi ochii şi inima de frumuseţea ruginie şi dramatică a toamnei târzii în Munţii Apuseni - frumuseţe pentru care mulţumesc şi de data aceasta domnului Ion Cristodulo.

Acum realizez că a fost o mare îndrăzneală din partea mea.
Viaţa minunată a Părintelui Dometie se cuvenea să fie povestită mai bine decât m-am învrednicit eu s-o fac, iar voi, de asemenea, meritaţi un film mai bun decât m-am priceput eu să vă ofer...
 Dar e o poveste pe care nimeni până acum nu v-a povestit-o, aşa că - totuşi - vă invit s-o vedeţi neapărat...

Documentarul va fi difuzat în cadrul emisiunii Rezistenţa prin cultură.
Mulţumesc pe această cale producătorului, Alexandru Munteanu, care m-a primit, cu povestea mea cu tot, în echipa lui.
 
Acum sunt, puţin, tristă.
Sunt tristă, pentru că tocmai am terminat ultimul film.

O VIAȚĂ MINUNATĂ - ONLINE

De la Râmeţ

 

"...Ne vibrează-n sânge,
Pân-la Putna plânge
Clopotul ce bate la Râmeţi"...

(Adrian Păunescu)                                     

Cam atât pentru azi, un gând de departe, dintr-un dor al timpului, unde rădăcinile noastre se cer apărate cu lacrimi de fiecare generaţie. Să fiţi români şi să fiţi mândri de asta !

Mai multe despre mânăstirea Râmeţ

 

Amintiri vechi şi speranţe noi

N-am povestit niciodată despre începutul călătoriei mele în Apuseni. Poate n-am îndrăznit.
Eram în 2004 şi - urmare lecturii interviului domnului Ciugudean - ardeam de dorinţa de a cunoaşte, a înţelege şi a spune mai departe povestea Roşiei Montane.
Am pornit aşadar - într-un context mai larg, pe care nu-l voi detalia - cu harta în mână şi maşinuţa Lada către Munţii Apuseni. Am trecut prin felurite peripeţii - pe altă dată ...- şi am văzut Roşia, legendara Roşie Montană, mărul discordiei, am făcut poze în Piaţă şi în faţa fiecărei biserici, am căutat pe domnul Carol Mignea care ne-a poftit să coborâm sutele de trepte care duc în mina romană de la Orlea. Am ratat multe, de care habar n-aveam, şi la care aveam să revin mai târziu.
Am văzut multe altele - Buciumul, deşi numai un pic, Cariera hidoasă de la Roşia Poieni,  Valea Arieşului, Casa lui Avram Iancu ... ceva între prospecţie şi pelerinaj, şi uite aşa am ajuns la Mănăstirea Lupşa.
Am întâlnit un singur călugăr, în ziua aceea, un părinte cu faţă luminoasă, cam de vârsta noastră. Cu inima plină de toate cele văzute şi bănuite, i-am povestit că de fapt călătoria mea era cumva legată de cele ce se plănuiesc la Roşia Montană, de care pe atunci nu se vorbea în jurul meu, la Bucureşti, şi pe care o doream mai cunoscută, mai iubită, şi mai ales ... salvată.
Părintele mi-a zâmbit cu bunătate, şi mi-a zis :
- Dumnezeu să vă ajute, să faceţi ce v-aţi pus în gând. Eu nu sunt de pe-aici, şi nu ştiu prea bine despre ce e vorba, dar un lucru ştiu : să fiţi fără grijă, această mină nu se va face.
Se vede că figura mea era toată o întrebare.
- Aşa de mulţi oameni necăjiţi vin în toată ziua peste munte de la Roşia să se roage să scape de urgia asta, încât nu se poate ca Dumnezeu să nu-i asculte !

Când am povestit toate acestea, oamenii mi-au zâmbit strâmb, cu scepticism.
Între timp, au mai trecut zece veri.
Eu cred în minuni, mai ales când ele se materializează sub zece mii de chipuri tinere pe străzile Bucureştiului.

E trecut de miezul nopţii.
Mâine plec la drum, cu speranţa unui nou film. În Apuseni.
Şi acesta, ca şi toate celelalte, a trecut foarte aproape pe lângă un NU. Dar aceasta e o altă poveste, mai puţin frumoasă, pentru care în noaptea asta nu mai e vreme.

Ocrotitorii Apusenilor

Azi, 21 octombrie, Biserica Ortodoxă Română cinsteşte amintirea Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie, apostoli ai Ortodoxiei în Ardeal. 

"Cuviosul Sofronie de la Cioara, s-a nascut in satul Cioara, din partile Orastiei, ca fiu al unei familii preotesti. Ucenicia in calugarie si-a facut-o in Tara Romaneasca. Reintors la Cioara, a intemeiat un schit in mijlocul codrilor, invatand pe romani calea mantuirii. Pentru ravna lui fara de Legea ortodoxa, a fost inchis in temnita de la Bobalna. Eliberat de multime, Cuviosul marturisitor a plecat in Muntii Apuseni, indemnand pe credinciosi sa tina obiceiurile stramosesti. A fost prins din nou si inchis la Abrud. Eliberat inca o data, mergea din loc in loc, tinand soboare, adica adunari, si invatand poporul: "Stricati silnica unire cu Roma, invata el, cereti episcop romanesc in Transilvania!" Iar cand a inteles ca si-a implinit chemarea, s-a retras la Manastirea Argesului, unde s-a savarsit cu pace."

Legenda spune despre Cuviosul Sofronie că a fost duhovnicul lui Horea. Istoria consemnează că el a ridicat la revoltă locuitorii Apusenilor, pentru apărarea legii strămoşeşti. Cam aşa se făcea, spre finele veacului al XVIII-lea, înainte de 1784, un miting. Cu alte cuvinte, înainte de a se ridica pentru drepturile lor, moţii au luptat pentru cele ale sufletului, pentru dreptul de a-şi păstra tradiţia... şi împotriva unei manipulări majore.

Fie el ocrotitor celor care astăzi se luptă pentru salvarea Apusenilor !

Mai multe despre sfinţii ce se prăznuiesc azi (www.crestinortodox.ro)

Azi, pentru mâine, pentru voi - şi despre imaginea României

Voi sunteţi de vină, dragii mei !
Voi aţi distrus imaginea ţării şi aţi alungat investitorii.

Din cauza voastră nu mai vin.
Altminteri, le place la noi. Adoră drumurile nesfârşite prin sate, pentru că activitatea lor prosperă dacă pierd timp pe drum. Autostrăzile le repugnă. Le place infrastructura deficitară. Adoră mâna de lucru slab calificată şi insuficient motivată, şi mai ales schimbările ritmice de legislaţie...
De aceea s-au îngrămădit pe-aici în anii din urmă, când voi nu stricaţi imaginea ...

Ciudat, tocmai voi, aceşti tineri educaţi, implicaţi şi cam rebeli, sunteţi curtaţi de "investitori" pe site-urile de head-hunting sau prin agenţiile de recrutare. Altă dezamăgire : dacă veţi avea o ţară cum o vreţi şi cum o meritaţi, nu veţi mai fi aşa de dornici s-o părăsiţi...

#

Cu oraşul cenuşiu în faţă şi cu muntele în inimă, gândul meu e pe drum spre Câmpeni. A plecat deja, cu vreme în urmă,colindând toţi prietenii ştiuţi şi neştiuţi, de aici sau (din păcate) de Dincolo...
Toamna e frumoasă în Apuseni, mergeţi s-o admiraţi, s-o apăraţi, dacă datoria nu vă leagă în altă parte.
Inima Apusenilor se va umple, sâmbătă, de adevăratul aur al ţării: Voi !

Mi-a fost dor de voi

Mi-a fost dor de voi... Trei luni fără un cuvânt... nu-i nevoie să spun că m-am gândit în fiecare zi la Apusenii noştri, nu ?

*

Am pierdut în vara aceasta o bunică tare dragă... S-a stins încet, lăsându-ne răgaz să ne amintim fiecare mângâiere, fiecare vorbă bună, fiecare încurajare, fiecare dar, fiecare ajutor, fiecare sfat... Răgaz iubirii să crească până la porţile cerului, şi un pas mai departe, răgaz să recapitulez şi să consolidez lecţiile esenţiale, valorile fundamentale pe care s-au clădit vieţile noastre.

Aşa că nu mă opresc. Din dragoste şi respect pentru bunica mea, pentru toate generaţiile dinainte de mine, nu mă opresc. În apărarea acestor valori fundamentale, care sunt în fond iubirea, credinţa şi speranţa, şi pe care sunt datoare să le transmit mai departe, nu mă opresc.

*

Am ratat în vara aceasta câteva momente dragi mie. Am ratat sărbătoarea narciselor şi deschiderea unui muzeu în Bucium, la începutul verii, am ratat încă o dată Muntele Găina, am ratat expoziţia domnului Ciugudean, la finele verii, la Bucium Poieni, am ratat Fân Fest-ul, am ratat multe, de care n-am ştiut, sau de care nu-mi amintesc, am ratat multe apusuri frumoase pe munte, am ratat mai cu seamă duminicile fierbinţi ale lui septembrie...

Vouă vă mulţumesc, celor care le-aţi făcut posibile, inima mea s-a încălzit pentru fioecare dintre ele, alături de voi...

Gânduri

A trecut mai mult de o lună, şi gândurile mele se învălmăşesc.  Eu mă gândesc mereu la Apuseni, câte gânduri se vor fi adunat deci într-o lună ?!?...
La început, a fost călătoria la Chişinău. Am mai spus cu siguranţă cât de mult respect port fraţilor noştri de peste Prut pentru normalitatea limpede şi luminoasă pe care uneori n-o mai găsesc la mine acasă. Cu siguranţă au probleme, probabil mai grave decât noi, dar aş spune că le gestionează cu demnitate.

Să vorbesc despre "CRONOGRAF" înseamnă să vorbesc din nou despre "Arheologul" - filmul cu care am plecat la festival. De oricâte ori o vom spune, nu va fi de ajuns, poate aceasta e cheia unei schimbări reale în România : o atitudine etică şi fundamental morală, fără compromis, a fiecărui profesionist în activitatea sa.


În cele din urmă, am început următorul film. O poveste care a aşteptat trei ani.   De departe, către nord, în zare, am ghicit conturul Apusenilor, scăldaţi în singura geană de cer senin. Am plâns de dor şi de nădejde şi am mers înainte, pe urmele pesonajului meu care a peregrinat nesfârşit până şi-a găsit rostul rânduit de Dumnezeu, în Munţii Apuseni...
Răbdare, deci, calea e lungă...

 Ce să spun despre Roşia Montană ? Să comentez eu acum declaraţiile care se bat cap în cap, demersurile lipsite de ruşine, ultimele aparenţe de democraţie compromise, ori speranţele mele că mai e ceva ce nu s-a spus ? N-ar avea rost...
Mă gândesc mai bine la Fân Fest, care se apropie...

Roşia Montană ne salvează pe noi

Roşia Montană ne salvează pe noi.
Ca neam.
De indiferenţă. De comoditate. De pasivitate. De tăcerea cea de aur...
Sper că vom salva în cele din urmă, Roşia Montană, dar un lucru e cert : Roşia Montană ne salvează pe noi.

Eu, una, îi datorez enorm. Îi datorez prietenii pe care mi i-am făcut, în Apuseni, şi în toată ţara... Simplul fapt că ştiu că ei există, că ei gândesc ca mine e suficient ca să-mi păstrez nădejdea în viitor. Nimeni nu mă mai poate convinge că românii sunt o masă amorfă... Miile de tineri care se mobilizează de dragul acestui sat de munte sunt fibra tare şi curată a acestui popor.


Din clipa aceasta, Roşia Montană valorează şi mai mult. Mai mult decât cultură, şi patrimoniu, mai mult decât natură şi frumuseţe - e meritata biruinţă a apărătorilor ei, şi în felul acesta e nepreţuită.

Mă gândesc la cei ce locuiesc acolo, şi pe bună dreptate doresc să locuiască acolo în continuare. Mă gândesc totodată la cei ce s-au angajat de ani de zile în apărarea ei, la cei pentru care Roşia Montană reprezintă legătura lor cu România profundă. Nişte tineri minunaţi - de toate vârstele, la inima cărora n-a ajuns ispita contemporaneităţii, şi care şi-au păstrat valorile nealterate : natură, tradiţie, cultură, dreptate.
De dragul lor, Roşia Montană mai are de trăit multe milenii pe acest pământ...

Gândul meu bun din seara aceasta e îndreptat către toţi cei care şi-au petrecut acest sfârşit de săptămână în Apuseni, dăruind idei. Ei sunt luminători ai neamului.

Şi mai am un gând bun pentru toţi cei ce s-au adunat, din Apuseni şi de peste tot, ca să celebreze splendoarea Narciselor înflorite la Negrileasa, în Bucium Poieni. Pentru toate strădaniile lor, în slujba păstrării unor tradiţii, le mulţumesc. Păstrez în suflet dorul de Poiana Narciselor, aşa cum mi-a prezis cândva domnul profesor Macaveiu...

Când e vorba de Roşia Montană, nu de cianură mă tem - ci de alterarea unui mod de viaţă.
Unui mod de a gândi. De a simţi.
Impactul acesteia e mult mai mare decât un iaz de decantare.
E un mâl care ne-ar mânji pe toţi,
Ne-ar afecta ireparabil, ca neam.

"Arheologul" la Cronograf

Documentarul "Arheologul" a fost selecţionat pentru a participa la Festivalul Internaţional de Film Documentar "Cronograf" de la Chişinău, la secţiunea CadRO.
E o mare bucurie pentru mine, deoarece preţuiesc deosebit de mult acest Festival, organizat cu mult succes de atâţia ani, de o echipă atât de inimoasă, şi preţuiesc îndeosebi această secţiune, care reuneşte documentare despre români de pretutindeni.
În special mă bucur că ideile majore cărora domnul Profesor Ciugudean le dă glas în acest film, ca şi însăşi pilda domniei sale, se vor face încă o dată auzite, de data aceasta în faţa unui public la care de obicei nu avem acces, acesta fiind singurul festival de film documentar din Republica Moldova, singura oczie de a ne adresa fraţilor de peste Prut, cu siguranţă confruntaţi cu provocări similare.
La Roşia Montană încă nu e "definitiv primăvară", Apusenii sunt defrişaţi fără cruţare, proiectele acelea de dezvoltare durabilă a regiunii se lasă încă aşteptate, poveştile nu s-au terminat. E deci din ce în ce mai important să ne aducem aminte care ne sunt durerile, care ne sunt valorile, care ne sunt aspiraţiile, care ne e identitatea.

Vă reamintesc că documentarul "Arheologul" a fost difuzat în primăvara anului trecut la TVR Cultural (mulţumim, nu mai e...), a fost deja distins cu Premiul de Imagine(domnului Ion Cristodulo) al Uniunii Cineaştilor din România, şi poate fi vizionat online (aici).

De Paşti. Amintiri.

Cristos a înviat !
Să vă fie zilele luminate şi frumoase, sufletul împăcat şi bucuros !

N-am fost niciodată de Paşti în Apuseni.
Nici anul acesta...

Zilele acestea m-am gândit mult la moţii de departe, la dorul lor de casă, la ouăle înroşite ca acasă, cu modelele lor frumoase, cum eu n-am văzut încă niciodată... La fotografiile de pe facebook, toate pulsând de dor... dacă mi-e mie dor de Apuseni, în toate zilele şi mai ales în zilele de sărbătoare, cum le-o fi de dor celor ce au văzut lumina zilei în aceste locuri binecuvântate ?
La toţi vă doresc să găsiţi răgaz în vara care începe să vă întoarceţi unde vă e inima...

Zilele acestea sfinte şi luminate de Paşti mi-au fost prezenţi în suflet - mai mult ca de obicei - doi prieteni dragi, pe care n-am să-i mai revăd în lumea de aici.
În ziua de 6 mai, în anul 2009, mătuşa Ievuţa Cosma din Bucium Poieni pleca la Domnul.
În ziua de 7 mai, în anul 2011, trecea la cele veşnice domnul Profesor Ioan Voicu Macaveiu.
Eu nu-i uit niciodată.
În amintirea primăverii binecuvântate de acum 6 ani când, în aceeaşi săptămână din mai, ei au înflorit amintirile Buciumului de altă dată sub ochii noştri, iată mai jos link-urile la cele două filme, pentru ca să-i puteţi revedea, cei care i-aţi cunoscut, şi să le ascultaţi înţeleptele gânduri şi pilde, ceilalţi... Pentru că au fost oameni care au înţeles tare multe din lucrurile pe care noi abia acum suntem nevoiţi să începem a le descifra...

Penelopa de la munte
Tvr, 2007
Dascăl la Buciumani
Tvr, 2007

Invitaţie şi întrebare

Întâi invitaţia.
Vă invit Joi seară, la 21,25 pe TVR 2, să vedeţi sau să revedeţi un documentar tare vechi intitulat Tradiţii Pascale în Bucovina. A fost o coproducţie cu Institutul de cooperare Audiovizuală Francofonă, a fost premiat în Muntenegru, a fost pentru mine primul film. A avut meritul de a face să bată clopotele de Paşti de la Putna în 35 de ţări, la Televiziune...

Mi-e foarte drag şi acum. Copiii din film trebuie că sunt de mult la casa lor...

Şi uite-aşa ne apropiem încet încet de întrebare...

Duminică am fost la Muzeul Ţăranului Român. Acolo, cu 13 ani în urmă, la târgul de Florii, am cunoscut personajele minunate ale filmului ce va fi redifuzat mâine...

Iar a fost târg de meşteri, de Florii, la MŢR, adunând tradiţii şi meşteşuguri din multe colţuri ale ţării. Ouă încondeiate din Bucovina, lemn lucrat în Oltenia, port popular din Prahova, pălării din Bistriţa Năsăud, Oale de la Korund, vase de cupru, Kurtoscolaci...

Iar n-au fost meşteri din Apuseni...
Aşa e de fiecare dată.
E departe, nu e tren, nu e ...
Cu ce măsuri nedrept de diferite măsurăm valorile noastre. Ce mare discriminare e indusă inevitabil de posibilităţile materiale, de experienţele prealabile de "marketing", ca să zic aşa.... De o şosea mai rapidă, de o cale ferată mai directă, de o autoritate locală mai inimoasă...
Întrebarea este : cum facem noi să schimbăm această stare de lucruri ?...

La începutul lucrurilor - online

După cum am promis, iată link-ul unde documentarul "La începutul lucrurilor - arhitectură de lemn în Apuseni" poate fi urmărit online
http://www.tvrplus.ro/emisiune-la-inceputul-lucrurilor-4575

Mulţumesc tuturor celor care l-aţi urmărit, care mi-aţi scris, sau care aţi întrebat de el, pentru gândul vostru bun...

Sâmbătă la TVR 1

În fine.
Vă invit sâmbătă, 27 aprilie, la ora 15,00 pe TVR 1 să vizionaţi documentarul
LA ÎNCEPUTUL LUCRURILOR. Arhitectură de lemn în Apuseni.

Realizat cu sprijinul RPER (Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie), documentarul este povestea unei iniţiative private, îndrăzneţe, menite să reconstruiască puntea între generaţiile cele mai tinere de specialişti în arhitectură, în patrimoniu, şi tradiţia cea mai profundă a construcţiilor de lemn din Munţii Apuseni.
Universitatea de vară de restaurare monumente şi situri, care deja de doi ani are loc la Bucium, în parteneriat între RPER şi Primăria Comunei Bucium, a fost pentru noi pretextul de a cerceta un patrimoniu insuficient cunoscut şi preţuit - casele de lemn care fac o mare parte din farmecul peisajului Apusenilor.
Pentru mine bucuria de a aduce o dată mai mult omagiu acestui loc special. Şi generaţiilor succesive de Buciumani, ale căror case fac subiectul filmului... Pentru harul ce l-au avut de a păstra rânduiala frumoasă a lumii de la începutul lucrurilor...

Pentru cei ce locuiesc în Apuseni, sper să fie un motiv de mândrie.
Pentru ceilalţi, sper să-i îndemne la drum, că tot vine vacanţa de Paşti.

Un gând special de recunoştinţă colegilor mei care au lucrat cu mine la acest film:
ION CRISTODULO, director de imagine
LUCI MOCENSZ, montaj
EUGENIA GRIGORE, coloana sonoră
CRINA BOLBOCEANU, regia muzicală
CRISTEA TACHE, asistent imagine

Alte veşti bune

Iar am tăcut două săptămâni... N-am decât o scuză, mă pregătesc să aduc veşti bune.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a acestui răstimp de tăcere într-o cabină de montaj, şi acum că mă apropii de sfârşit ... îmi iau inima în dinţi să şi vorbesc despre asta.
Deocamdată bucuria e a mea... am revăzut imaginile minunate ale locurilor dragi din Apuseni, pajiştile munţilor, casele moţilor, umbra brazilor... am revăzut chipurile unor vechi prieteni ai Apusenilor, şi implicit ai mei, şi chipurile tinere ale unor viitori vechi prieteni ai Apusenilor... aşa sperăm cel puţin. Am revăzut şi câteva imagini mai vechi, din lumea poveştilor... din ţara zăpezilor... şi asta chiar în zilele când ne scufundam sub zăpezi târzii de martie, exact ca în anul primei mele călătorii la Bucium.
Pentru mine bucuria e mare, pentru că am mai dus o poveste la bun sfârşit...

Cât de curând sper să cunosc o dată de emisie, şi mă voi grăbi să v-o fac cunoscută.
Tot atunci, mai multe detalii... azi am vrut doar să vă fac parte de bucuria mea, şi să vă fac un pic curioşi.
Pe curând, deci...