Amintiri, speranțe și prietenii Apusenilor. O restaurare exemplară.

Acum două săptămâni vă spuneam că m-am întors din Apuseni cu inima plină de amintiri calde, însorite și speciale pe care să le evoc toată iarna... Una anume îmi stă aproape de inimă, și cu ea am să încep. Era demult vremea ei, și mare nerăbdarea mea, dar au fost două săptămâni pline cu emisiunea de sâmbătă și cu aventura bucovineană a celui mai recent încheiat film al meu...

Să mă întorc așadar în Apuseni. La povestea unei căsuțe de lemn la a cărei ruinare aproape că am asistat...

Pe stânga drumului ce urcă de la Bucium Șașa la Bucium Poieni se află, chiar la intrarea în poieni, o casă mică și veche de lemn pe care am remarcat-o de la prima mea călătorie, acum zece ani. Era, în noaptea copleșită de zăpadă, doar o luminiță pâlpâitoare sub streașina uriașă... Apoi aveam să o revăd, de mai multe ori, să-i admir arhitectura tradițională și micile detalii pline de farmec, ba chiar o dată să zăresc firava, adunata făptură a bătrânei ce o locuia.
Apoi a venit sfârșitul. Sfârșitul căii pământești a unui suflet, care e de multe ori și sfârșitul căsuței, care nu știe să supraviețuiască fără ființa pe care a adăpostit-o și fără fumul focului din vatră care se strecoară prin acoperiș...
Fereastra nu se mai aprindea, pâlpâitoare, iar streașina uriașă începu să se lase... treptele de lemn de la intrare au putrezit, iarba a crescut până la ferestre.
Așa am văzut-o ultima oară, în vara anului 2012.

Dar se vede că au și casele, ca și oamenii, un îngeraș.

De data aceasta s-a manifestat prin intermediul asociației Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie, care a restaurat casa in situ, folosind tehnici tradiționale, cu ajutorul specialiștilor de la Muzeul Astra din Sibiu. Am auzit despre această lucrare, am văzut și poze, le-am și folosit într-un film, dar abia anul acesta am văzut cu ochii mei...

 Mulțumesc! Mulțumesc mai ales pentru acoperișul de șindrilă, ca odinioară, astăzi din păcate din ce în ce mai rar. ...
Mulțumesc, RPER, pentru această piesă de arhitectură tradițională salvată, pentru frumusețea ce mi-a încântat ochii în soarele de toamnă, pentru speranță în primul rând, pentru încrederea în puterea nemărginită a omului și inițiativei sale.

Detunata însorită

Când am urcat în 2005 la Bucium, m-am oprit uimită în fața peisajului copleșitor ce se deschide în fața Detunatelor. Știam că adesea le acoperă norii, ceața sau pâclele, și mi se părea normal, pentru că așa e vremea la munte...
Totuși, în ziua aceea noroasă de iunie cele două stânci gemene, una acoperită și alta cheală de pădure, se vedeau limpezi la cele două extremități ale unei imense pajiști, veghind intrarea în Bucium Șasa...
De atunci, Domnul m-a binecuvântat în fiecare dată, indiferent de anotimp, să le pot vedea senine, uneori însorite, la fiecare revenire a mea în Apuseni. Și de fiecare dată cei doi străjeri imenși de bazalt mi-au dat încredere că voi reveni...

Din nou în Apuseni

Era prea frumoasă toamna, sâmbăta trecută, scăldată în aur și miere, și mie mi-era clar că drumurile muncii mele nu mă vor duce toamna asta în Apuseni.
Era de fapt momentul acela minunat, când frunzele s-au rumenit în copaci dar n-au căzut încă, pe care nu l-am mai văzut niciodată.
M-am gândit că nici un drum nu e așa lung ca așteptarea, și că un ceas e totuși mai mult ca nimic, infinit mai mult, zic matematicienii, iar o jumătate de zi e de cinci ori mai mult ca  un ceas...
Și așa se face că am ajuns din nou în Apuseni...
 

 Aveam să găsesc locurile care-mi sunt dragi îmbrăcate în haina strălucitoare a unei zile de toamnă cu soare și culoare, să mă bucur de a revedea prieteni vechi și a-mi face prieteni noi, să mulțumesc Domnului pentru că toate cele bune au rămas cum le știam, și la celelalte se lucrează. Să văd case reparate și ulițe care au devenit, de la ultima mea vizită, străzi. Să văd copiii crescând. Să văd munca oamenilor împlinind darul și bucuria unui loc binecuvântat. Să-mi curăț inima și să-mi hrănesc sufletul, cum mi se întâmplă de fiecare dată la Bucium, să strâng provizii de poze, de amintiri și de gânduri bune, pentru multă vreme.

Dacă n-ar fi fost umbrele lungi ale înserării, și drumul încă lung care trebuia să mă ducă seara la  Sibiu, aș fi vrut să mă duc la Mogoș, care mi-e și el drag, la Sfânta Mănăstire Lupșa, unde n-am mai fost de doi ani și jumătate, la Râmeți...

 Mulțumesc prietenilor mei, pe care i-al întrerupt de la lucrul lor și care m-au primit, pentru o clipă, în familia lor însorită. Darul lor e de mare preț pentru mine, fie ca Domnul să li-l răsplătească !

Un copac fără umbră

Vreme de zece ani, Apusenii au făcut parte din munca mea. Ca să spun altfel, vreme de zece ani munca mea s-a ancorat predominant, chiar dacă nu exclusiv, de Munții Apuseni, de istoria, natura, și mai ales de oamenii lor.
Iar acum îmi lipsesc, îmi lipsesc enorm, fără această ancoră sunt - cumva - în derivă...

Îmi lipsește frumusețea care îmi îmbogățea ziua, povestea care îmi încuraja sufletul, echilibrul locului care îmi cumpănea neliniștile, dar mai ales îmi lipsesc oamenii Apusenilor, calmi dar neclintiți, mândri în smerenia lor, atât de înțelepți și atât de buni...
Cu câtă creștinească dragoste de aproapele mi-au deschis ușa casei lor mie, necunoscutului, și odată cu mine zeci de mii de priviri indiscrete au iscodit căsuțele de lemn, icoanele, peretarele, cergile, sobele, fiecare detaliu... Cu câtă încredere și generozitate și-au deschis către mine inimile, și către zecile de mii de urechi curioase care le-au ascultat cu emoție poveștile de taină...
Ei au avut mai multă încredere în mine decât aș fi crezut eu pe-atunci că merit. Și încrederea lor m-a făcut să cresc. Ca să merit.

Nici măcar o dată nu s-au întrebat cum vom intra, o echipă întreagă, cu atâtea aparate, într-o casă veche de două veacuri, nici dacă firava instalație electrică va suporta proiectoarele, și nici măcar cât curent vor consuma (și poate că ar fi trebuit să se întrebe...) Niciodată nu ne-au pus altă întrebare decât : Ce altceva vă mai trebuie ?

Fiecare întâlnire a mea cu lumea satului, cu oamenii Apusenilor, a însemnat o lecție, predată cu dragoste și răbdare, pe care m-am străduit s-o învăț cât am putut eu mai bine și s-o transmit mai departe cum m-am priceput mai frumos.

De asemenea, acelea au fost ceasurile când am învățat cât de mare și de minunat e de fapt poporul meu, am învățat să-mi iubesc neamul așa cum e el de fapt, și să nu-l judec după măruntele, meschinele accidente urbane...


Mi-a fost greu să pun un titlu acestor gânduri.
Din pricini ce va trebui să vi le imaginați.
Voi adăuga o imagine, care va aduce titlul cu ea.
Un titlu trist, care azi seamănă cu mine.
Un copac fără umbră...

Noapte bună !