La mulți ani, Românie Mare !


Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ?
(...) La trecutu-ți mare, mare viitor!
M. Eminescu


La mulți ani, Românie Mare !
Iată, un veac se împlinește azi...
Să vă fie, fraților, bucuria deplină!



Așa e rostul, felul, soarta noastră... Așa ne-a fost dat, să ajungem ziua aceasta specială cu inimile sfârtecate de doruri diferite, la fel de acute, de neostoite...

Cum dară ar putea ele să fie opuse unul altuia ? Nu putem să ne împlinim totodată și dorul de tradiție, de istorie, și dorul de a construi un ”mai bine” pentru cei ce vor veni după noi ?! De săptămâni aud cum inimile românilor oscileaza între autostrazi și catedrale - ca și cum un om nu și-ar putea iubi în același timp părinții și copiii...

Primul meu gând a fost, în dimineața asta, un gând de recunoștință. Noi suntem norocoșii care se întâmplă să ne aflăm aici și acum, în România care sărbătorește un veac. Un gând pios către cei ce au făurit, au construit, au apărat, au liberat, au luminat România, și care azi nu mai sunt.
Al doilea, către cei ce, din pricini numai de ei și de Domnul știute, sărbătoresc ziua națională la mare depărtare de casă și de cei dragi...
Acestea sunt dorurile sfâșietoare ale acestui neam, și ele defnesc datoriile noastre.

Ce sărbătorim azi ? Un veac care se încheie, sau un veac care începe ?
Cum se cuvine să ne onorăm strămoșii ?
Continuând opera lor. România modernă. Europeană. Dezvoltată. Construind pentru veacul care începe.
O generație a construit România Mare, și a visat pentru viitorul ei. Peste România Unită a venit apoi Războiul, și încă o generație a murit apărându-i hotarul, cât s-a putut de mult. Următoarea generație a primit de la răsărit comunismul, și a luptat să-i supraviețuiască, trecând pe furiș către copiii lor cărțile interzise, istoria interzisă, credința interzisă, taina interzisă că la răsărit, peste Prut, trăiesc tot români, și că la apus, undeva departe, există un Rege... O generație a strigat ”Libertate” în ajun de Crăciun și a plătit cu sânge pentru dreptul nostru de a ridica biserici și catedrale și de a fi parte a Europei, călătorind în voie spre răsărit și spre apus...
Noi ce problemă avem ?

De câteva ori, în ultimii ani, am avut bucuria de a sărbători Ziua Națională în Munții Apuseni. Nu e puțin lucru, și am apreciat din plin de fiecare dată acest dar.
Acum trei ani, am plecat din capitala țării pe la 11. M-am bucurat să văd că nu sunt singura care a ales acest drum. Peste vreo două ore ieșeam din Militari. Deci la 1. La Pitești am prins din urmă coloana de mașini care se întindea până în Valea Oltului. Am ocolit pe la Curtea de Argeș - cuvenit omagiu regilor întemeietori și întregitori de țară. Dar de acolo tot la Vâlcea am ajuns, pe la 4, și tot în aceeași coloană. La radio cineva povestea cum se pregătește un Monument al Unirii, în Piața Alba Iulia, din București, care să fie gata în trei ani, pentru Centenar... Eu am ajuns la Alba Iulia puțin înainte de 11 noaptea. Douăsprezece ceasuri. 330 de kilometri...

Adevăratul Monument al Unirii e autostrada care trece Carpații.
Artera carotidă a țării.
Cea care îi leagă pe români, îi aduce mai aproape unii de alții, de istorie și de tradiție.
Cea care aduce dezvoltare și bunăstare.
Cea care aduce copiii acasă.

La mulți ani, Români !

O poveste cu o școală

Păi ce să facă, au trebuit să închidă școala, că nu prea mai erau copii în sat...

De câte ori am auzit povestea asta, prin câte un cătun pierdut între dealuri...
Oamenii au plecat, mai ales cei tineri, să-și caute de lucru. Copiii lor s-au născut în altă parte, au crescut și au mers la școală acolo. La oraș. Sau la câmpie. Sau în Spania. Au rămas tot mai puțini.
Autoritățile au închis unele școli, și au asigurat transportul copiilor cu microbuzul până în satele mai mari, învecinate, unde sunt școli.
Apusenii s-au umplut de microbuze galbene. Și de școli închise.
Să tot fie vreo zece ani de-atunci.
Chiar așa.
Au trebuit să închidă școala ?
Sigur ?

În ultima zi a acestei ierni (calendaristic vorbind), în plină primă ninsoare pe-aici pe la mine, mi-a căzut în mâini un articol plin de soare și de speranță, care spune altceva.

https://www.politico.eu/interactive/greek-school-with-single-student-arkoi-island-in-pictures/

Reportajul semnat de Demetrios Ioannou este povestea unei școli cu un singur elev.
Voi încerca să-l povestesc pe scurt, dar vă rog să acordați cinci minute acestui link, fie pentru a citi, dacă e posibil, articolul original în engleză, fie pentru a admira cel puțin fotografiile autorului, care spun povestea fără cuvinte, cu o duioșie nespusă.


Insula se numește Arkoi. Se află la aproape 300 km de Atena, lângă coasta turcă. În 2011 avea 44 de locuitori, majoritatea păstori și pescari. Acum poate jumătate.
Christos are 8 ani și este cel mai mic într-o familie cu șapte copii. Este singurul elev al școlii.
În fiecare an, Ministerul Educației din Grecia numește un profesor (învățător) pentru această comunitate. Anul acesta este Maria Tsialera.
Învățătoarea lui Christos.
Reportajul surprinde viața de zi cu zi a școlii cu un elev și un profesor, dar și momentul când școala și comunitatea sărbătorește ziua națională, ca orice școală și comunitate din Grecia. Asta se învață la școală. Apartenența. Solidaritatea. Să ridici un drapel nou, în locul celui sfâșiat de furtună. Să-ți faci cruce, dimineața, când lecțiile încep cu o rugăciune, pe insula cea mică unde nu mai locuiește nici un preot.  Și da, sigur, aritmetica, istoria cea foarte veche a Greciei, limba care vine de la Homer...

Ce m-a impresionat pe mine cel mai tare este că pentru Maria Tsialera, născută în al doilea cel mai mare oraș al Greciei, acest loc de muncă nu e o pedeapsă ci o bucurie, o dorință împlinită, rezultatul propriei solicitări. Și ea a avut probabil parte de o educație cu totul specială. E singura cale de a crea oameni cu totul speciali.

E o insulă. Nu e drum, nici bun nici rău, nici greu nici ușor. Doar apă.
Ferry-boat-ul vine de două ori pe săptămână. Atât.
Învățătoarea pleacă vineri, cu barca soțului ei, și se întoarce luni dimineață.
Ce vrea să devină unicul ei elev când va crește mare ?
Profesor.

Mi-am amintit de microbuzele galbene. De o școală închisă la doar un an după ce fusese renovată. De dăscălițele care fac naveta. De o fată curajoasă dintr-un film de acum zece ani.
Școala de la sat a rămas să depindă de bugetul  relativ restrâns al comunelor. De administrații locale care fac ce pot cu aceste bugete.
De profesoare tinere și cu credință care fac navete chinuitoare, de zeci de kilometri, partial și cu întârziere mare decontate de bugetul local. Cu autobuze sau cu mașini la mâna a doua, pe drumuri grele, de munte, deseori acoperite de zăpadă sau polei.

NU.
Învățământul nu e o problemă locală. E o problemă națională.
Când închizi o școală, ucizi un sat.
Când ucizi satele, pui în primejdie națiunea.

*

Povestea une tinere care și-a asumat pentru un an un post de învățătoare într-un sat de munte, fără drum și fără curent electric, pentru cei patru elevi ai ei, am povestit-o într-un  documentar acum zece ani. (Mai multe - vezi aici)
Povestea unei alte școli din Grecia, salvată cu ambiție și creativitate, și mai ales cu ceea ce s-ar putea numi, pretențios, voință politică, aici
Sigur - mi s-ar putea răspunde că grecii sunt altfel, ei au inventat polis, cetatea, și politica.
Nu. Sunt la fel ca noi. Oameni.
Doar că din când în când știu să spună NU.

Sunt un călător

Sunt un călător.
Călătoriile nu se pot povesti.
Șosele care șerpuiesc printre brazi.
Un fuior de ceață pe vale, dimineața.
Zăpada puțină pe coastele dealurilor.
Pădurea golașă, ca o fină, abstractă hașură în sepia.
Acoperișurile, albe pe o singură parte.
Fumul care iese din horn.
Arieșul ca un uriaș, nestăvilit șuvoi de smaralde.
Limpede. Intens. Adânc.
Câte un copac singuratic.







Sus, sus de tot, pe munte, se deschide cerul.
Lanțuri de munți se aștern unul după altul până la marginea Lumii.


 Sat după sat.
Turlele bisericilor, înalte și ascuțite, ca fumul hornurilor.
Case vechi, din bârne groase de lemn, întunecate de timp.
Umbrite de poveste, de dantela de ramuri a unui pom fără frunze, și de aburul fin care iese din coșuri.
Garduri de scânduri în lungul drumurilor.


Apoi...
Garduri lucioase, orbitoare de tablă care încearcă să le ia locul.
Case mari, poate prea mari, neterminate.
Ziduri din cărămizi brutale, albicioase, de BCA.
Alte case mari, poate prea mari, vopsite în portocaliu.
În cărămiziu. În roz. În mov.
Case vechi, pe care le știu.
Cărora le cunosc bârnele groase, tăiate cu barda, ascunse acum sub tencuială colorată.
Roz. Oranj. Bleu.
Uneori în două tonuri, cu o diagonală care le delimitează.
Un grotesc carnaval.

Sunt un călător.
Călătorul vede de toate.
Și bune, și rele.

Câteva case frumoase si vechi peste care parcă nu trece timpul.
Alte câteva case vechi, reparate, renovate cu gust și pricepere.
Sus, pe o coastă de deal acoperită cu zăpadă curată, o cabană mică și cochetă din bârne noi, rotunde și albe.
O casă nouă după regulile cele vechi...
Nu-i așa că e frumos ?

Fiecare om alege pentru el, pentru familia lui, pentru casa lui, ce crede el că e mai bun.
Eu sunt doar un călător.
Nu vă luați după mine.
Ochiul meu de călător înșiră imaginile una după alta, alătură și compară.

Uneori nu vă e dor de imaginea satului vostru, așa cum era cândva ?
N-ar fi minunat ca locul caselor vechi, care mor, să-l ia altele noi, construite aidoma lor ?
Așa cum a fost, probabil, vreme de zeci de generații ?



Nu vă luați după mine.
Eu sunt doar un călător.
Plec mâine, și când voi reveni, o altă casă va lipsi.
Un alt acoperiș se va fi surpat.
O poartă monumentală, minunat sculptată în lemn, în Abrud.
Deja nu mai aparține unei case.
E doar o dantelă fină de lemn ținând ochiurile pe jumătate sparte ale unei foste verande.
O pânză de păianjen în care s-a prins timpul.

Case care mor (2) și despre un mare patriot român

Povestea aceasta este despre o casă pe care am văzut-o murind.
O altă casă pe care am văzut-o murind.
De-a lungul văii, trecând pe lângă ea de zeci de ori, i-am remarcat linia frumoasă, și minunata verandă cu ochiuri mici de sticlă.


 Apoi dintr-o dată, fără să fi fost prevenită, am realizat.
Dincolo de peretele din față, cu ferestre, nu mai era nimic.
Ferestrele casei erau ochi orbi. Dincolo de ele nu era intimitatea unei case. Era pădurea.
O casă a murit.
Mai mult. Casa Dandea a murit.





 O casă cu poveste, cum au aproape toate casele pe-aici.
În casa aceasta frumoasă s-a născut patriotul Emil Dandea, care avea să fie acum un veac cel dintâi primar român în Târgu Mureș.
Oare nu-i păcat ?

La fiecare drum, paragina înainta, și mi-e teamă să mă gândesc că s-ar putea să nu mai fie deloc pe-acolo. Cu o casă firavă de lemn se duce o pagină de istorie.



Casa a fost repertoriată de Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie cu mai mulți ani în urmă, în cadrul Universității de vară, ocazie cu care i-am aflat și eu povestea.

Despre Emil Dandea am aflat mai multe din cartea ce i-a dedicat-o domnul profesor Ioan Bembea, căruia pe această cale îi mulțumesc. Sunt frânturi de istorie care, fără grija unor oameni ca domnia sa, ni s-ar pierde.

Mai multe
http://adevarul.ro/locale/targu-mures/emil-dandea-primarul-caruia-muresenii-i-au-ridicat-statuie-1_511dedac344a782118410410/index.html

Imaginile acestea sunt din iarna trecută.
Mărturisesc că în bună parte din pricina lor am scris mai puțin în acest an.
E o poveste tristă, care-mi-a apăsat pe inimă un an și-o vară...
Povestea unei case care a murit.