M-am întrebat toată vara ce se întâmplă cu educația și cu învățământul în țara mea. M-am pregătit, la vremea tinereții mele, să devin profesor, și până în ziua de azi îmi pare adesea rău că prin gară a trecut mai întâi un alt tren, în care am apucat să urc înainte de a mă gândi îndeajuns...
Am prieteni profesori. Destui. Din toate generațiile. Nu cred că există nici o problemă mai gravă decât educația în clipa de față în România. Când am primit invitația de a lucra la emisiunea „Azi, pentru mâine”, am răspuns instantaneu DA. Era exact ce-mi doream să fac. Sufocată de revoltă încă din vară, de la replica unei dudui bătrâioare care se crede influencer și se răstea pe ecranul unei televiziuni de știri la profesori: Marș la catedră.
Două lucruri mi-am dorit: să se audă clar și răspicat care sunt problemele școlii, cele adevărate, despre care nu se vorbește. Și să aflăm dacă mai sunt locuri pe lume unde școala funcționează ca altă dată.
Prima dorință mi s-a împlinit în octombrie, prin vocea (gâtuită de emoție uneori) a directorului Colegiului Caragiale: școala nu mai are pârghiile necesare pentru a-și impune autoritatea, în fața lipsei de bun simț și decență a unor părinți și în fața indiferenței patologice, îngrijorătoare și dureroase a odraslelor lor. M-am îngrozit. Cu atât mai important a fost pentru mine să caut, în satele Apusenilor, școala românească așa cum mi-aș fi dorit să fie.
Am plecat la Bucium, pentru că acolo începe pentru mine aproape orice călătorie în Apuseni. Dar și pentru că mi-erau prezente în minte și mai ales în inimă cărțile pe care domnul profesor Ioan Bembea mi le-a dăruit cu ani în urmă : Normalist la Abrud și Dascăli pe Ape. La Școala Ion Agârbiceanu din Bucium am fost, cu 15-16 ani în urmă, însoțindu-l pe regretatul profesor Ioan Voicu Macaveiu. Și pentru că sămânța căzută în pământ bun aduce multă roadă, mă așteptam să-i găsesc elevele, la catedră...
Pe doamna profesoară Sonia Costan nu am cunoscut-o decât acum, și-i sunt recunoscătoare că m-a primit ca o veche prietenă și mi-a încredințat poveștile sale - și elevii săi. O realitate pe care nu o aveam în vedere și care pare uneori greu de crezut: elevi mai sunt vreo 70, două școli primare și una gimnazială, cu mai puțin de două duzini de copii în cllasele 5-8. La fel de incredibil mi s-a părut că școala e finanțară în funcție de numărul elevilor, și de alți parametri fixați de oameni care nu înțeleg nimic din lume.
Cu atât mai mult mă impresionează să văd copii ce merg cu bucurie și interes la școală, cu cât știu că școlaritatea lor e luminată aproape exclusiv de dascăli. În școlile mici, cu câteva clase și o mână de copii aduși cu microbuzul de departe licăre încă flacăra dragostei de carte, care a zidit un neam. O dragoste de carte molipsitoare, transmisă de la dascăl la elev de multe generații.
E nevoie de un sat ca să crești un copil. Mă obsedează ideea asta. Responsabilitatea educării și iubirii copilului se împarte tuturor, familie, școală, colegi, vecini... Și ideea că iubirea și grija profesorilor lor, și un fir de credință și de entuziasm, pot ține loc de toate cele ce lipsesc.
Cum să vă fac să înțelegeți, domnilor miniștri, că nu există resurse mai importante în educație decât DASCĂLII ?
Doamna Profesoară Grațiela Mureșan a devenit învățătoare în 1953, și mama sa, Ecaterina Țandrău, a fost încă din anii 30 învățătoare tot în Bucium Poieni. O istorie care urcă în urmă cu un secol aproape, ca și povestea monumentalei (și cel puțin de mine regretatei) școli din Bucium Poieni. Meseria de dascăl n-a fost și nu e ușoară, dar dacă asculți cum era ea acum șaptezeci de ani ... Da, am înțeles că și atunci ca și acum era nevoie de pasiune, de vocație, care să țină loc de toate cele ce lipsesc. Sunt tare recunoscătoare pentru această întâlnire, care a adus pentru mine (și pentru voi de altfel) în prezent Buciumul de odinioară, cu strania sa strălucire cu reflex de aur.
La școala de azi din Poieni, mică și cochetă, poate n-aș fi ajuns dacă n-ar fi fost cei de la clasa a V-a și a VI-a, a căror cea mai dragă amintire se numește... Mădălina Colda. pe Mădălina Colda o ghicești cu greu în îmbrățișarea elevilor ei care o strigă Mama. Și mai frumos de atât n-ar putea fi.
Am aflat că la Bucium sunt posibile multe lucruri care par altundeva cu neputință. Că Muzeul Buciumanilor găzduiește uneori un mic cerc de lectură pentru cei mai tineri cititori (și pentru asta îți mulțumim, Bianca Mereuță !). Că Biserica veche de trei veacuri (curând!) a satului răsună de colinde în fiecare an la Moș Nicolae (mulțumim, Daiana Narița, cu vocea ta de îngeraș ai adus și pentru noi, călătorii, Crăciunul mai aproape !).
Am aflat că între timp elevii școlii gimnaziale au vizitat Biblioteca Bathianaeum - și eu am avut acest privilegiu, știu cât de greu este obținut. Și știu că lista nu se oprește aici.
Și am înțeles un lucru : școala reflectă societatea. Nu poți avea o școală bună într-o lume rea. Atîta vreme cât relațiile dintre oameni sunt normale și bazate pe respect, școala e o grădină în care copiii pot înflori.
Iar dacă lumea noastră a luat-o razna, nu trebuie să ne mirăm de problemele din școli.
*
Au fost alături de mine colegii mei Florin Ioniță, Director de Imagine, Cătălin Putineanu, sunetist, Marian Clopot, asistent imagine. În postproducție am lucrat cu Eduard Gheorghiu, care semnează montajul filmului, și Cornel Ciuleanu, căruia îi datorăm coloana sonoră.
Documentarul Satul și dăscălițele poate fi vizionat pe canalul YouTube al TVR, accesând linkul de mai jos:
https://www.youtube.com/watch?v=noyTp8wRvfY&ab_channel=TVR
Dacă doriți să vedeți episodul În căutarea sensului pierdut, și el poate fi văzut online:
https://www.youtube.com/watch?v=3daFmshQhek&t=7s&ab_channel=TVR
