Un premiu la Roma, și o iarnă în Apuseni

ProCult.
Festivalul Filmului Românesc în Italia. Ediția a șaptea
La Roma, în săptămâna care s-a încheiat.
Mai precis, miercurea trecută, 23 noiembrie, la șase seara, la Accademia di Romania.
Ce anume ?
Apusul Aurarilor...

A șaptea ediție a festivalului ProCult mi-a făcut marea onoare de a proiecta în deschidere documentarul la care țin cel mai mult. Apusul Aurarilor.
De asemenea, mi-a făcut cinstea de a distinge acest film cu un premiu.

Asta m-a obligat să mă gândesc la o seamă de lucruri frumoase, la care nu m-am mai gândit de mult...



M-am gândit ....
... La toți cei care au lucrat, cu atâta drag și cu atâta măiestrie, la acest film.
M-am gândit...
... La toți cei care ne-au primit în casele lor, care ne-au împărtășit povestea lor, o bucată din viețile lor, din dorurile sau speranțele lor.




...La nenumărate zile de muncă, transformate între timp în nenumărate zile de sărbătoare ale aducerii aminte...

...La căruța lui Radu, trasă destoinic la deal de calul Mișu, care ținea loc de vehicul de teren și de mașină de filmare... La tot ce ne-a lipsit, și toată dragostea și entuziasmul care au ținut loc de tot ce ne-a lipsit...


M-am gândit ...
.... La tanti Zoe, cu războiul ei de țesut, și cu bucătăria ei caldă, unde un miel mic și un pisoi găseau seara adăpost, și la nepoata ei care e azi profesoară în Apuseni și își învață elevii cât sunt de neprețuite tradițiile locului... 
... La nenea Zeno Crâsnic, care după două ore de înregistrare, o mărturie de lacrimi și sânge a suferinței fiecărei generații, a oftat din rărunchi : ”acum pot să mor, tot le-oi zis...” 
.... La domnul Oaida, în gura Băii Domnilor, între legendă și istorie, la domnul Ioan Fișter, prin zăpezile uriașe ale acelei ierni întârziate... 
M-am gândit ...
... La șirul neîntrerupt de generații de sacrificiu care vine din negura istoriei până spre zorii zilei de mâine...
... și la câți dintre copiii de-atunci mai sunt în sat. Și la cei care sunt departe...

...La cât e de frumoasă iarna în Apuseni...

M-am gândit ...
... La cât de multă vreme a trecut de-atunci...
... La câte s-au schimbat între timp...

... La cei doisprezece ani, aproape treisprezece, de când acest film a fost un gând, inspirat de interviul domnului profesor Ciugudean în Formula AS. 2004. La cele 12 luni în care acest proiect a fost de nenumărate ori respins. Rescris de fiecare dată, a fost nevoit să devină mai bun. La lunile nesfârșite în care am nădăjduit într-o dată de difuzare. Remontat de câteva ori, a fost nevoit să devină mai bun. La primul premiu obținut, la Bar, în Muntenegru, acum zece ani. La cele încă zece luni care au mai trecut până la difuzarea sa pe teritoriul României, în binecuvântata zi de 16 august 2007. 

...Între timp, Roșia Montană de care abia se vorbea este patrimoniu protejat, și va fi foarte curând pe lista noastră tentativă pentru UNESCO. 
...Între timp, o generație a crescut, strigând mai întâi ”Trădarea de țară în aur se măsoară”, apoi construind încet-încet un plan alternativ pentru România.
... Între timp, drumurile Apusenilor s-au mai îmbunătățit, s-au asfaltat, s-au înmulțit pensiunile, și mai ales prietenii.
... Până la urmă, asta e ceea ce am vrut, nu ?

În toată vremea aceasta am prins drag de Apuseni, tot mai mult, și alte povești s-au născut.
Apoi au încetat să se nască...

M-am gândit...


... La toate poveștile care așteaptă încă să se nască.
M-am gândirt cu recunoștință ...
La Apusenii care m-au adoptat.
La TVR. Pentru că m-a crescut, așa cum sunt, bună sau rea.
La toți prietenii mei. Din Apuseni. Din TVR.
Și-apoi...
M-am gândit că e ziua României, și că povestea asta e darul meu pentru ea.
La mulți ani, Țara mea minunată !




Un alt popas: Casa Butnarului

Mi-am amintit zilele astea de toamnele Apusenilor. Pentru că e deja toamnă rece și tristă pe strada mea, mi-am adus aminte de toamna de-acum trei ani când am ajuns, prea târziu și prea pe fugă, la Râmeți.
Despre călătoria asta ma mai scris, și despre cheile unde se bat munții cap în cap, și despre mânăstirea cuibărită între stânci, și despre platoul Trascăului cu satele lui de poveste...



Ce nu am scris, și mă gândesc să scriu acum, este ce popas plăcut am făcut în toamna aceea la Casa Butnarului, și ce gazde primitoare am avut.

Am ajuns târziu, când se însera, și abia dacă am băgat de seamă casa frumoasă, veche, pe lângă care am trecut. Doamna casei se grăbea să ne conducă spre foișor, unde era pusă masa... Era frumos, un foișor mare, luminat, în mijlocul grădinii, ca un basm de altă dată, dar era atât de frig, și bucurându-mă din plin de frumusețea locului spre care ne urca aleea îngustă, m-am întrebat cum vom putea mânca afară, în seara înghețată de noiembrie...
Pulberea s-a ales de mirarea mea stupidă : foișorul era închis cu geamuri călduroase, dar imense și atât de curate, încât de la depărtare de câțiva metri ele păreau să lipsească. Înăuntru era cald, și bine, te simțeai de parcă ai fi cinat în grădină, printre ultimele mere și gutui coapte, dar protejat cu ajutorul focului vesel și prietenos din soba bătrânească de bucătărie... O gazdă drăguță, eficientă, pricepută și educată, care prețuiește cu adevărat locurile și lucrurile vechi și frumoase printre care trăiește, își primește oaspeții și-și crește copiii minunați, care ne-a ajutat să uităm osteneala drumului cu o masă delicioasă și cu poveștile ei pline de farmec și de umor din satul ascuns în Valea Geoagiului, unde descoperise ea potențialul fabulos de bucurie ascuns în casa bunicilor ei prin alianță...

Am rămas trei seri la Casa Butnarului. Din camera mea de la mansardă, prin fereastra din acoperiș, se vedea cerul înstelat al Apusenilor.
Au trecut de atunci trei ani și nu am uitat acest scurt popas minunat, pe care vi-l recomand din toată inima.
N-am făcut poze. Dar vă recomand să le găsiți aici :
https://www.facebook.com/casabutnarului/photos/?tab=album&album_id=532027526846747

Mai multe despre Pensiunea Casa Butnarului:
https://www.facebook.com/casabutnarului/

Și ... mai e ceva.
Știți ce e un butnar ?
Nici eu nu știam.
:)



Toamna care va veni...

Am multe amintiri din Apuseni, dar nu știu cum se face - tot toamna sunt cele mai frumoase...
Oare să fie jocul de culori al pădurii, de la verde la auriu, de la auriu la aramă ?... Oare să fie lumina, din zi în zi mai blândă, ca surâsul bătrânilor ? Oare să fie pacea care se așterne când roadele sunt strânse, și lemnele pregătite pentru iarnă ? Sau pur și simplu e sufletul meu, toamna, mai liniștit și mai în stare să se bucure ?...
Cum se întâmplă în fiecare an, am lăsat o pauză lungă, în care gândurile nu s-au tors nici nu s-au împletit așa cum aș fi vrut eu... Dar ca în fiecare an, am trecut mai departe, și m-am întors între Amintiri...
Pentru seara asta, amintiri din toamne însorite...
Dar pentru toamna care va veni.

















Un popas de suflet : Pensiunea Detunata

Când am urcat prima dată la Abrud, casa nu exista. În vară, am văzut că se construiește ceva frumos pe stânga drumului, în lunca largă mărginită de pârâu și de pădure... Părea o locuință, casa confortabilă și frumos proporționată a unei familii așezate și cu mult gust.
În toamna aceluiași an, am avut onoarea de a fi printre cei dintâi oaspeți ai pensiunii. Și de-atunci am revenit de multe, multe ori, și de fiecare dată m-am simțit excelent, am mâncat grozav și am dormit ca un prunc.

Și mai cu seamă, în pacea locului, în liniștea luncii care se acoperă cu ceață în diminețile de toamnă, în preajma oamenilor buni, eficienți și cu adevărat primitori, în livada cu mere roșii, sufletul meu s-a odihnit...




Și uite-așa s-a strecurat Pensiunea Detunata printre cele mai frumoase amintiri ale mele din Apuseni, cu camerele ei frumoase și simple, cu micul balcon cu mușcate unde te poți adăposti să privești ploaia, cu pajiștea ei imensă presărată cu meri unde se poate pune cortul și unde între timp s-a ridicat un chioșc de luat masa, cu terasele cochete ale restaurantului, cu o delicioasă ciorbă de burtă și un creier pane cum n-am mai mâncat de mult, cu șipotul pârâului în liniștea nopții, cu zâmbetul de gazdă bună al doamnei Marilena...
Faceți un popas la intrarea în Abrud, măcar pentru o cafea excelentă și niște clătite cu gemuri făcute de casă... Sunt sigură că veți reveni.








Cu aproape un veac în urmă...

... și cam la vremea asta a anului.

Regele Ferdinand si Regina Maria la Campeni - Inaugurarea podului de fier de peste Arieș - Mai 1919
(
Sursa foto: Daniel Siegfriedsohn)



 
În prima parte a anului 1919 suveranii României reîntregite făceau deja prima lor vizită în Munţii Apuseni, ca parte a unui prim turneu în Transilvania. Războiul mondial abia se încheiase, transporturile erau îngrozitoare, armata română încă angajată în lupte contra Ungariei conduse la momentul respectiv de bolşevicii lui Bela Kun.
Dar regele şi regina socoteau că e important să-şi cunoască ţara, să onoreze cu prezenţa lor moţii, cei mai dârji şi mai aprigi luptători români din Ardeal.
Dăruită cu mult talent literar, cu o mare inteligenţă şi putere de pătrundere,de observare a detaliului,  cu multă sensibilitate şi totodată cu mult umor, regina păstrează în însemnările ei descrieri succinte dar inegalabile ale locurlor, obiceiurilor, activităţilor, ale unei călătorii obositoare dar încântătoare şi ale primei ei întâlniri cu câteva simboluri ale românităţii Ardelene, cum ar fi figura lui Avram Iancu evocată cu simplitate, respect şi iubire.
 
Întâlnind zilele trecute fotografia, mi-am amintit de paginile din ”Însemnările zilnice” ale Reginei Maria unde este evocată această vizită:
 
”Miercuri, 28 mai 1919, Turda, Câmpeni
O zi încântătoare, mai mult sau mai puţin rustică, noi îndreptându-ne spre minunaţii munţi.  (...)  Am plecat apoi cu maşina pe cel mai frumos drum printre dealuri. Toate pădurile de pe margine se ridicau falnice în verdele lor nou, pe care se profilau brazii absolut negri. Pretutindeni sate pitoreşti şi toată populaţia afară ca să ne primească, în frunte cu preotul cu crucea în mână. Ei au binecuvântat şi ne-au sărutat mâinile, au presărat flori în faţa noastră, ne-au cântat cântece patriotice, au dansat dansurile lor naţionale, toate clopotele de la biserici băteau, femeile mi-au oferit flori şi cusături făcute în casă. A fost un marş triumfal – nu de puţine ori mi-au dat lacrimile.
Un sat prin care am trecut avea casecare m-au făcut să-mi pierd capul de încântare, ele erau construite din trunchiuri imense de copaci ca nişte cutii uriaşe, încheiate cu cele mai exagerat de înalte şi înclinate acoperișuri din paie de culoarea blanei de cârtiţă. De departe, ele arătau ca nişte gigantie muşuroaie de furnici sau ca uriaşe căciuli. Nu-mi puteam crede ochilor, nici un basm cu zâne nu ar fi putut inventa asemenea case minunate. Cu greu puteam sta liniştită în maşina mea, simţeam că trebuie să mă opresc şi să intru în ele. Uneori ele erau grupate ca nişte ciuperci de mărime fantastică, alteori erau singuratice, ascunse printre copaci în unghere abrupte.
Toţi ţăranii în costume pitoreşti, a fost o privelişte de neuitat.
Am sosit la Câmpeni; bucurie şi mai delirantă. Ne-am instalat într-o căsuţă extraordinar de curată, aparţinând prefectului. Oameni drăguţi, simpli şi inimoşi, care au făcut tot ce au putut să ne simţim bine şi mulţumiţi, dar am fost sistematic suprahrăniţi şi n-am putut refuza nici măcar un fel de mâncare, deoarece toate femeile din gospodărie contribuiseră la pregătirea ei.
După-amiază, o frumoasă plimbare cu maşina la casa care i-a aparţinut lui Avram Iancu, unul din cei mai iubiţi eroi naţionali din epoca modernă, un ţăran simplu care a încercat să obţină libertăţi pentru poporul său oprimat şi care sfârşise cu mintea rătăcită, pentru că nici una din promisiunile care i se făcuseră nu a fost ţinută. El şi- petrecut ultimii ani cutreierând pe toate cărările cu un fluier, un pribeag ce nu-şi găsea locul nicăieri şi care îşi cânta melancolicele sale doine ca să-şi aline suferinţa inimii.
Zona este absolut splendidă, iar bucuria emoţionantă a ţăranilor la vederea noastră te mişcă până la lacrimi de recunoştinţă. (...)
 
Joi, 29 mai 1919, Câmpeni, Abrud
Am dormit minunat într-un pat excelent înconjurată de întreaga atenţie şi dragoste pe care aceste suflete simple au imaginat-o pentru ca să mă simt bine. Aici liliacul este înflorit, camera mea era plină de liliac, de lalele galbene şi irişi galbeni. Un mic dejun copios, toate preparatele foarte apetisante şi pregătite cu atâta gingăşie de femei din popor, care aici sunt foarte simpleşi, totuşi, ai senzaţia că ele sunt educate. Ele au însă o lipsă de „préténtion”, care le face foarte plăcute. Prima noastră îndatorire a fost deschiderea unui nou pod care a primit numele de „Regele Ferdinand”. Ţăranii s-au adunat cu toţii în jurul nostru – bucuria lor e emoţionantă. Am plecat apoi spre Abrud. Locurile sunt foarte frumoase şi verdele primăvăratic al copacilor face totul încântător, dar vremea nu a fost niciodată prea frumoasă, întotdeauna o mică ploaie era gata să cadă, ceea ce nu făcea, totuşi, să scadă entuziasmul cuiva. Am sosit la Abrud şi am fost primiţi minunat. Este un frumos orăşel pitoresc, chiar pe coline. ca de obicei, toţi ţăranii au defilat într-o mare „Platz”, a fost foarte pitoresc, iar entuziasmul popular a fost de nedescris. (...) Desigur că ne aştepta o masă copioasă, dar aici unde femeile din casă se ocupă singure de bucătărie mâncarea este deosebit de bună, numai că, datorită faptului că fiecare membru al gospodăriei a pregătit o parte, eşti absolut obligat să guşti din fiecare fel. Mai ales la sfârşit, se servesc cel puţin şase feluri de prăjituri, care trebuiesc toate gustate.
Întreaga după-amiază a fost ocupată cu un drum lung şi foarte frumos pe jos spre un loc unde se scoate aurul din munţi, se spală şi se colectează. Aici ei le numesc „uzine” sau „stampa” (şteampuri...) (...)
De la şteampuri am mers mai departe la un cimitir unde este înmormântat eroul Avram Iancu. Ne-am dus la mormântul lui şi s-a oficiat un parastas. Ţărani, ţărani cu miile peste tot. În cimitir există un imens stejar pe care ei îl numesc Gorunul lui Horea. S-au plantat doi stejari în amintirea vizitei noastre. (...) Desigur că eu îi iubesc pe aceşti oameni. Alături de mult iubitul lor Avram Iancu, zace îngropat un tânăr ofiţer căzut în aceste zile în lupta împotriva trupelor bolşevice. Şi el a murit pentru aceeaşi cauză, dar de data aceasta a fost o cauză învingătoare. (...)
 
Vineri, 30 mai 1919, Alba Iulia, Blaj
Am plecat devreme de la Abrud în jos pe unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care am fost vreodată, printr-o trecătoare în munţi, prin cea mai minunată pădure de fagi şi de brazi întunecoşi. Din păcate, nu era soare deloc, dar chiar şi fără soare era aproape fantastic de frumos. În multe sate, calde primiri loiale, iar, în final, am ajuns la Alba Iulia, micul orăşel al cărui nume are un ecou special în sufletul fiecărui român. (...) ”
(Maria Regina României, Însemnări Zilnice, vol 1, decembrie 1918 – decembrie 1919, Editura Albatros, Bucureşti, 2005, pg 192-197)

 

Narcise, nostalgii, și fotografii de furat

În primul rând trebuie să vă mărturisesc ceva.
Toate, toate fotografiile de azi sunt de furat.
Dar o să spun și de la cine le-am furat, că așa e frumos, și dacă spun, poate mă vor ierta...

Și mai trebuie să vă spun ceva.
Totdeauna mi-am dorit să văd stânjenițele în floare.
Nu mă pot opri să mă pierd în visare, încercând să-mi imaginez cum arată o coastă imensă de deal acoperită cu minunatele, fragilele flori, cum arată corolele lor clătinate de vânt, și cum poartă vântul parfumul lor, în jos pe vale...

Să tot fie zece ani. Poate chiar doisprezece. Sărbătoarea din Poiana Narciselor de pe Negrileasa a intrat în casa mea într-o zi mohorâtă de sfârșit de toamnă, când îl citeam pe Ovidiu Bârlea... și mi-a rămas în suflet, cu parfumul de primăvară și ecoul îndepărtat al țarinei, ritmată de pasul perechilor ce dansează. Mi-a rămas dor de sufletul satului în sărbătoare...
Mai târziu, către vară, sau poate în altă vară, ceva mai târzie, domnul profesor Macaveiu mi-a povestit mai multe, și i-am făgăduit că sigur într-un an voi veni la Bucium, anume pentru această zi nepereche din an.
Sărbătoarea se ține în cel mai apropiat sfârșit de săptămână de ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena. Uneori mai devreme, după știința și planurile mai-marilor care o organizează, alteori mai târziu. La rândul lor, narcisele înfloresc mai devreme sau mai târziu, după cât e de timpurie primăvara și mai cu seamă după voia Bunului Dumnezeu.


Anul acesta s-au rânduit toate : Sfinții Împărați au fost într-o sâmbătă, narcisele au înflorit la vreme, iar buciumanii s-au adunat toți, și nu numai pentru stânjenițe.
Sâmbătă 21 mai, la Școala Ion Agârbiceanu din Bucium Șasa, Asociația Baia Domnilor a comemorat cinci ani de când  Domnul Profesor Ioan Voicu Macaveiu a plecat la cele veșnice.
Unde altundeva s-ar fi putut face asemenea pomenire, mai frumos decât în școala unde , vreme de patru decenii, a fost dascăl nenumăratelor generații de buciumani ?
Apoi, după ce amintirile au fost  depănate, și poate câteva lacrimi strivite în colțul ochiului, pe pajiștea din fața școlii s-au adunat buciumanii să-și vadă copiii jucând, așa cum domnul profesor tare s-ar fi bucurat să-i vadă... Pentru că el iubea așa de mult satul său, comoara sa de tradiții și bucurii transmise din moși-strămoși.

















Și-apoi duminică, jocul s-a mutat la Negrileasa, în cinstea pajiștii cu stânjenițe, buciumanii și-au îmbrăcat portul și și-au primit oaspeții.
Vreți să vedeți mai multe ? Uite aici, pe pagina Comunei Bucium:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.356447201224885.1073741854.186040081598932&type=3
Pe scurt, au fost scene și corturi, muzică și joc, tulnice și lemnari, fete și băieți, concurs și veselie, straie și mâncare tradițională, lume adunată din toate satele Apusenilor, cum șade bine la o zi de sărbătoare.

Am citit câteva comentarii online cum că lume, chef, petrecere, zonă protejată, rezervație naturală...
Întâi m-am gândit la narcise, și puțin m-am întristat.
Apoi m-am gândit mai bine.
Sărbătoarea Narciselor se ține la Negrileasa de multă vreme... Nu de un an, nu de doi... nici de zece, sau douăzeci... nici măcar de o singură sută de ani... Și în fiecare an oamenii au cules narcise, cât i-au ținut brațele, și au călcat iarba sub tălpi și sub roate
Sărbătoarea Narciselor e menționată în scrierile lui Ovidiu Bîrlea, pentru că e importantă, o întâlnire esențială a satului, a satelor, de fapt, un moment de bucurie, de veselie, de inspirație. Așa e rostul și rânduiala, datina acestei serbări. Pe oricine întrebi, tot așa o să zică. Fotografiile cele mai vechi chiar...

1934

1975







 Așa că de data asta eu zic să punem datina mai presus de grija stânjenițelor, că au ele putere destulă să renască, an după an... doar bulbii lor rămân, îngropați sub pământ.
Pe Buciumani îi felicit din toată inima, pentru cum își iubesc și respectă patrimoniul de tradiții.
Iar stânjnițele, să le culeagă bucuroși... numa așa, puțin, cu milă, și pe cât se poate fără bulbi, ca să se poată bucura de ele și nepoții nepoților lor !

Acum să vă mai spun ceva.
Nici anul acesta n-am văzut stânjenițele în floare.
N-am ajuns la Negrileasa încă niciodată...
Dar poate că mai este vreme.

P.S.
Narcisele, le-am furat de la Ovidiu Bolunduț. https://www.facebook.com/bolundut.Ovidiu
Pajiștea de la Negrileasa și tinerii care joacă la școala din Șasa le-am furat de la Asociația Baia Domnilor, care cu multă cinste a organizat evenimentul comemorativ. https://www.facebook.com/AsociatiaBaiaDomnilor.BuciumPoieni/?fref=photo
Fotografia din 1934 o datorez domnului Colda Nicu https://www.facebook.com/colda.nicu?fref=ts
iar cea din 1975, domnului profesor Nicolae Rusalin Sicoe https://www.facebook.com/nicolae.r.sicoe
Buciumanii tineri și frumoși de azi sunt ”furați” de la doamna Liliana Duna https://www.facebook.com/duna.liliana?fref=ts

Tuturor, vă cer iertare și vă mulțumesc mult: cu fiecare poză, dans, cântec sau amintire, m-ați ajutat să mă simt parte din sărbătoarea Buciumanilor.

50000

...avem așadar ceva de sărbătorit.
Pe de-o parte suntem de cinci ani împliniți pe blogger.com, pe de altă parte, în acești cinci ani s-au adunat 50 000 de afișări de pagină.
Noi ne-am bucurat pentru fiecare.
Ori de câte ori unul dintre dumneavoastră s-a oprit să răsfoiască o pagină a acestui blog, am deschis fereastra strigând : seara bună !... Așa cum casa cea mică de lemn din vârful unui deal are o fereastră cât o palmă, prin care vecinul te zărește urcând și îți face semn cu mâna.
Uneori ne-ați făcut bucuria de a comenta, aici sau pe Facebook, uneori ați apreciat și ați trimis mai departe, către prietenii voștri, amintirile, imaginile și gândurile noastre, curiozitățile, bucuriile, furiile, amărăciunile, dorurile care ne mână în fiecare zi mai departe...
Uneori, bucuria aceasta s-a întâmplat să fie singura dintr-o seară ploioasă...

Datorită vouă, Apusenii nu mai par așa departe.
Mulțumesc !

Tanti Ievuța Cosma din Valea Stâlnișorii

Era iarnă cu omătul mare. Atât de mare, încât abia ghiceai ferestrele casei de lemn. Țurțuri uriași atârnau la streașini, acoperișul abia se deosebea de coasta de deal ce părea să i se prăvale deasupra...

Înăuntru era cald, în sobă ardea focul, m-a primit cu un zâmbet larg și bun, iar în ochii ei senini și atât de tineri era vară și soare... Un motan frumos se freca de gleznele mele, și toate erau așa cum se cuvenea să fie.
N-am înțeles niciodată de ce, dar a primit cu toată inima să discute cu noi, niște străini, să răspundă întrebărilor mele, să reînvie pentru noi o lume apusă demult, lumea satului copilăriei ei, lumea aurarilor. N-am făcut nimic să merit căldura din zâmbet și vara din privire cu care m-a întâmpinat de fiecare dată...

Îmi amintesc cât de stupid am întrebat-o dacă nu se simte singură, în casa aceea mare și după măsura mea destul de depărtată de vecini, ori de rude.
Mi-a zâmbit și mi-a zis - lucrul cel mai firesc din lume:
”Nu sunt singură.
Sunt cu Dumnezeu.”


Ca să înțeleg pe deplin, trebuia să mai treacă vreme. Trebuiau să mai treacă ani, să mai cunosc oameni, să mai aud povești, trebuia să plec de la Bucium, să-i duc dorul, să mă întorc încă o dată, și încă o dată în Apuseni, să urc de fiecare dată în Poieni, pe Valea Stâlnișorii, pentru bucuria de a petrece o frântură de vreme în casa mătușii Ievuța Cosma, să mai primesc în dar un cuvânt bun, care să-mi fie sfat dar și mângâiere, reazem sau apărare, când vremurile se năpustesc asupra noastră...
Trebuiau să treacă ani, să ascult o dată, și încă o dată, povestea ei, povestea unei lumi, înregistrată într-o zi de iarnă cu omătul mare. Trebuia să mă întorc, să o mai întreb ce uitasem, ce nu știam, trebuia să urcăm, o dată, împreună dealul către frumoasa biserică din Poieni... Trebuia să-i cunosc, pe rând, nepoții, neam mândru de buciumani, să le ascult poveștile...
Trebuia să treacă vremea, să-mi amintesc toate cuvintele acelea bune, înțelepte, să descopăr că ele sunt cremene, pieptene și inel în basmul contemporan în care ne urmăresc zmei fără chip.






În căsuța de lemn de pe Valea Stâlnișorii timpul avea alte reguli, timpul își păstrase curgerea firească din vremurile când oamenii erau senini, buni și credincioși. Mi-am amintit că oamenii au trecut cu seninătate și cu încredere în mila lui Dumnezeu prin vremuri și întâmplări grele, mult mai grele, cu adevărat grele... În căsuța de lemn, Psaltirea răsuna altfel, răsuna ca în biserică, și bătăile inimii aveau ecou.

Azi sunt șapte ani.
La 6 mai 2009, tanti Ievuța Cosma a plecat la Domnul, pe care L-a iubit și în care și-a pus nădejdea.

Într-o seară, când ne-am luat rămas bun, mi-a zis:
”În tot locul unde veți merge, Dumnezeu să fie cu voi!”
Și așa și e.

Darul meu în seara aceasta e o poveste din Apuseni. Poate cea mai frumoasă.
http://www.trilulilu.ro/video-film/povestile-de-taina-ale-apusenilor-penelopa-de-la-m



















Bisericile Apusenilor : Mănăstirea Sf.Ilie din Albac

Mai devreme în primăvara asta mi-a fost dat să petrec o clipă într-un rai mic, pe valea Arieșului...

Cărarea urca abrupt, în stânga drumului, mărginită de zidul de piatră, către o clopotniță cuminte.
O știam din vară, și din vară eram datoare cu un drum aparte, într-un ceas de pace...

 Acum era vremea primelor frunze, primelor flori, era dimineață, nu foarte devreme, după slujbă, și maicile-și vedeau firește fiecare de ascultarea sa... În curtea cea mică a mănăstirii era liniște ca la începutul timpurilor, o pace pe care tot mai greu o găsești.






Biserica mică, de lemn, poartă hramul Sfântului Proroc Ilie. Pe-afară măruntă, cât o coajă de nucă, abia mai răsărită decât altarul de vară, împodobit cu iederă și cu panglică tricoloră, din dreapta intrării...
 
Înăuntru, însă, împodobită cu pictura sa minunată, cu o catapeteasmă ca o dantelă de lemn, cu o candelă cât un bob arzând la racla Sfintelor Moaște, biserica era măreață... Uriașă. Era întreg lăcașul Harului, așa cum din bătrâni sunt micile noastre biserici, de piatră sau de lemn, din sate sau din orașe...

 

 
Cândva, demult, am citit - sau poate am văzut un film - că în vremea în care europenii din Apus inventau arcul frânt și înălțau bolțile catedralelor cât mai sus, către cer, în Răsărit se construiau biserici mici, vase de taină pregătite să primească harul pogorât de la Cer, să primească pe Dumnezeu când coboară către noi... O idee care răspundea perfect, pe vremea aceea, întrebărilor mele foarte tinere, și pe care am păstrat-o în suflet ori de câte ori am auzit reproșându-se neamului meu mărunțimea zidirilor sale. Nu, nu pentru că așa erau timpurile, nici pentru că nu s-a putut mai mult : pur și simplu pentru că așa e bine...
Mărețe sunt, în dimensiunile lor reduse, și Râmeții, și Voronețul, și Cotmeana, și biserica episcopală din Rădăuți, și Tismana, și Lupșa, și  Cozia, și pe bolțile lor stă istoria României și ființa neamului meu.
 
 
Eu nu cred că vreunul dintre noi are căderea să gândească măcar ce preferă Bunul Dumnezeu. Și mai cred că El, ca un Părinte Bun, se bucură de darul nostru, așa cum e, fie el smerit sau strălucit, după puteri și după inspirație, dacă e un dar din inimă, și deci iubește bisericile noastre, mici și mari, și nu lipsește din nici una.
Dar noi, crescuți din copilărie - ca ființe și ca neam - în taina și penumbra micilor biserici, ne regăsim cu siguranță mai ușor pe noi înșine, și poate și unii pe alții... 

 
Și poate și un ceas de pace, cum am găsit eu într-o dimineață de aprilie la Mănăstirea Sfântului Ilie din Albac.
Ieșind din biserică, am văzut însorindu-se într-un pridvor de chilie o foarte frumoasă icoană, în spirtul meșteșugului lemnului din Țara de Piatră.
 
 
 
M-am uitat puțin pe Google ca să aflu mai multe despre istoricul mănăstirii.
 
”Piatra de temelie a fost pusa in 20 iulie 1992 de catre I.P.S.Andrei.
Inceputul lucrarilor le-au facut fratii Irineu si Vasile Toader -vietuitori ai schitului Crasna-Prahova - care au ridicat biserica de lemn pana la acoperis.
Intre anii 1992-1999 s-a slujit sporadic intr-un altar improvizat. In 1994 s-a nivelat terenul, iar in 1997 s-a turnat fundatia pentru biserica. Din 1999, cand s-au asezat aici cu binecuvantarea episcopului Andrei, preotul Dionisie Ignat si patru maici de la Manastirea Clocociov au inceput lucrarile de constructie, viata duhovniceasca si liturgica.
In anul 2000 s-a terminat primul corp de chilii si biserica, impodobita in 2002 cu pictura in tehica fresco de catre zugravul iconar Adrian Pancu din Targoviste. Pana in 2004 se finalizeaza lucrarile la celelalte cladiri si anexe, iar in 20 iulie 2005 are loc slujba de sfintire.”

Dumnezeu să le răsplătească tuturor strădania !