Ninsoarea de Crăciun

Ninge.
Deschid fereastra mică, să privesc cum ninge.
Ninge cu fulgi mari și liniștiți, ca-ntr-un glob de sticlă.
Drumul deja nu se mai vede: panglica îngustă de asfalt s-a acoperit cu zăpadă, de nici nu mai ghicești pe unde a fost. Doar pe lângă pârâu se mai văd urmele pe unde, cu vreun ceas în urmă, a trecut un om cu calul.
Mai pun un lemn pe foc : lemnul troznește, și aruncă scântei pe horn. Pe-acolo pe unde vine Moș Crăciun, pe unde se înalță visele, pe unde se întorc poveștile...



Ce dacă nu mai e drum ? Colindătorii știu să-și croiască o cale, și din depărtare li se aude glasul.
Ninge și se lasă seară.
În bradul înalt de la poartă am atârnat, dimineață, când era încă soare, globuri roșii și lumini. Nu-i mai ajung globurile, pentru că de la an la an crengile au crescut, s-au înmulțit, bradul meu s-a făcut mare. Nici eu nu mai ajung să-i pun în vârf steaua, băiatul vecinului m-a ajutat, cu scara, pentru că bradul meu a crescut mai mare decât mine.
Oricum, globurile mele roșii nu se mai văd. Doar luminile, albe, pâlpâie sub beteala de zăpadă cu care, mai iscusit decât mine, l-a împodobit Moș Crăciun. Cum a împodobit mai sus de casă, spre pădure, toți brazii uriași ce străjuiesc de veacuri satul. Cum se întâmplă întotdeauna, în fiecare an, cum trebuie să se întâmple.
Pe dealul din față, o casă mică din bârne de lemn abia se mai ghicește sub zăpada care o îngroapă. Dacă n-ar fi cele două ferestre luminate sub streașină, nici n-ai ști că e acolo, acum, la ceasul când se lasă seară. În gardul ei, un măr bătrân și-a urcat poamele mici prea sus pentru a fi culese, și l-a prins ninsoarea pe jumătate plin cu mere roșii, mici, cele mai frumoase globuri de Crăciun pe care le-am văzut vreodată...



Respir liniștea. S-a făcut noapte. Noaptea miroase ademenitor a cârnaț. De săptâmâni, tot satul miroase delicios a cârnaț afumat, șe vede că nici un fuior de fum nu se irosește...
Mă uit după ceata de colindători. Nu se vede. Nu se aude. Se vede că au intrat în vreo casă. După atâția ani, tot nu le știu pe toate... Mă mai pot, slavă Domnului, bucura de ceva nou în lumea cea veche, așezată și frumoasă.
Ascult liniștea. Liniștea serii la munte. Liniștea de taină a Crăciunului la sat. Se aude doar un clinchet de talangă mică. În grajdul casei de-alături, o capră sau poate o oaie nu-și află liniștea. Oi, vaci, poate și un cal, pentru că îl aud, din când în când, lovind cu copita. Un adăpost cald, modest, pentru animale... Așa trebuie să fi fost, cândva demult, la Viflaim, când Maria a bătut la toate porțile orașului și n-a primit sălaș...
Și ninge...
S-a făcut târziu și toată lumea doarme. Mai luminează doar palid în sobă, jarul focului care-a fost, și un sâmbure de flacără în candelă.
Și-afară cu lumină albă și dulce, peste amintiri.

#

Nu vă fie, dragii mei, cu supărare, dar în Crăciunul închipuirii ninge. Întotdeauna.
N-am trăit niciodată un Crăciun într-un sat : dacă am greșit, iertați-mă, e doar imaginația mea care se poate - firește - înșela.
Vă fie Nașterea Domnului aducătoate de pace și de bucurie în casele voastre, în inimile voastre, luminați-vă și vă bucurați că se naște Prunc și Mântuitor neamului omenesc, că se nasc nădejdi, an de an reînnoite !
Bucurați-vă de Crăciunul cel adevărat, ceas de ceas, și nu-l uitați nici pe cel din vis, din aducere aminte sau din închipuire, din trecut sau din viitor, pentru că timpul contează mai puțin decât credem și suntem, an după an, la fel de copii, cu același drept la poveste...
Și la zăpadă, firește.


Un gând de recunoștință

Mulțumesc, domnule Nicolae Nicoară-Horia. Ai pus în vers dorul meu de-un sat din Apuseni, și la ceasul când se face târziu, întuneric și frig și lucrurile par să-și fi pierdut rostul, versul acela luminează și scânteie...
Îngăduiți-mi așadar, cu recunoștință, să citez.
Și faceți, dragii mei, loc Poeziei în viețile voastre. 

*


”Eu vin în Ţara Moţilor mereu,

Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De pâinea şi de vinul de pe masă,

Aici, lângă Ponoare şi Râmeţi,
Printre ciobanii mei cu ţundra sură,
Mai doare încă slova sub peceţi,
Horea şi Cloşca mai îndură

Pe Dealul unde nu răsare grâu
Ci iarbă numai şi durere multă,
Doineşte Moţul cu şerpar la brâu,
Pădurile stau în genunchi şi-ascultă

Acolo-n Munţii roşi de îndoială
Şi Arieşul
murmură pelin;
Prin gândul meu e zvon
de catedrală,
Eu vin în Ţara Moţilor şi vin

Acestor oameni, încă drepţi şi vii,
Acestor locuri sfinte să mă-nchin,
De jertfa lor îndură-te, Părinte,
Acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Eu vin în Ţara Moţilor mereu,
Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De vinul şi de pâinea de pe masă...”


Încă o dată mulțumim, Nicolae Nicoară-Horia !




O oaie, două oi...

De câtăva vreme încoace mă tot uit în jur, la vecini mai apropiați și mai îndepărtați, și urmăresc ce se întâmplă - sau ce s-a întâmplat - cu satul, în diferitele țări ale Europei, acceptate ca având o ruralitate însemnată. Satul nu e un loc, nu e o mână de oameni... satul e un mod de viață, și un tip de relație într-o comunitate, și acestea sunt bune foarte, și pe cale de dispariție.
Am privit, am citit... Nu pot să spun că știu cum stau lucrurile, dar un lucru e cert : acolo unde mai există, satul și tipul de civilizație asociat lui este încurajat de stat (și prin asta înțeleg autoritatea centrală, fie legislativ, guvern, etc.) și niciodată, absolut niciodată, sabotat...

Zilele din urmă au trezit, inevitabil, picătura de sânge din Mărginimea Sibiului cu care mă pot lăuda...
Și eu care mă bucuram că s-au înmulțit, față de acum zece ani când m-am mirat eu de lipsa lor, oile pe versanții domoli ai Apusenilor...
Cu drag și respect, așadar, azi împărtășesc cu voi poze cu oi. Și bucuria imensă că, numărându-le molcom, o oaie... două oi... vreme de atâtea mii de ani ...neamul meu NU a adormit. Dimpotrivă...








O reîntâlnire fericită, sau câteva gânduri despre emisia din această seară

În seara aceasta pe TVR 2 la ”Poveste după Poveste” au revenit, maturi și la fel de frumoși și curajoși, cei trei eroi ai documentarului ”Amintiri din Apuseni”.

Înregistrarea poate fi vizionată pe tvrplus.ro  - aici.


Pentru mine, seara aceasta (și săptâmânile care i-au premers) au însemnat o (re)întâlnire fericită, cum nu se întrâmplă des, cu personajele unui proiect încheiat.

Îmi iubesc personajele, pentru că o jumătate din munca mea constă în a încerca să le înțelegi adevărul lor interior, și dacă înțelegi n-ai cum să nu iubești. 
Pe acești trei copii, pentru că la vremea primelor noastre filmări, în 2008, erau încă niște copii, i-am iubit special de mult, pentru mugurele de om frumos și autentic ce se ghicea în fiecare dintre ei.

După șapte ani, prima mea bucurie a fost să-i găsesc pe toți trei bine sănătoși, cu școala terminată...
A doua, a fost că i-am aflat exact așa cum îmi imaginam că-i voi găsi .
Nu mi se pare corect să-mi fac eu vise pentru viitorul altcuiva, dar fără să vreau un anumit chip de om și de viață mi s-a conturat de-a lungul anilor în imaginație, și ei nu m-au dezamăgit câtuși de puțin.

Nu i-a luat ”vântul schimbării” și nu i-a depărtat nici un pic de calea lor, așa cum se vedea ea, și vârsta adultă i-a aflat, iată, trei chipuri diferite ale împlinirii.

Ei sunt generația născută puțin înainte sau puțin după anul 1989, care înseamnă o schimbare oricum am vrea s-o privim. Ei sunt prima generație crescută în libertate, și când i-am cunoscut păreau să contrazică toate ideile preconcepute pe care ni le-am format în vremea asta despre ”tineret”: erau maturi, serioși, mândri de locul lor de origine, de bătrânii lor. Erau curajoși, și implicați, și nu păreau să aștepte mare lucru de la ”sistem”. Adică de la noi.
Și nu s-au schimbat. Valorile lor îi definesc, și conform cu aceste valori - originea, satul, familia, națiunea, solidaritatea, credința - nu avem de-a face cu ”tânăra generație” ci cu omul autentic, adevărat, ”omul vechi” cum îl definea Bernea prin opoziție cu ”omul nou”, știm noi care.
Ei sunt cei care, acum șapte ani, m-au făcut să sper că Apusenii au viitor.
Acum, privind prin perspectiva lor, mă gândesc că România are viitor.

Și asta a fost a treia bucurie ce mi s-a oferit, să văd în vorbele și în faptele fiecăruia că acești tineri, de bună voie și nesiliți de nimeni, iubesc România.
Pentru asta vă mulțumesc, Octavia, Bianca și Răzvan !



Undeva, mărunt, dincolo de bucuria ce mi-a umplut inima regăsindu-i, o întrebare sâcâitoare nu mă lasă însă în pace : oare România îi iubește pe ei ? Pe ei și pe ceilalți care aleg să nu-și părăsească țara, să-și împlinească aici destinele ?
Și întrebările mici, mărunte... Unde va lucra Răzvan când își termină doctoratul ? când se va putea întoarce Octavia în învățământ, care i se potrivea așa de bine ? cum își va împlini Bianca dorul de a duce mai departe poveștile Buciumanilor ei ?
Las răspunsurile pe seama următorilor șapte ani...

Vrând-nevrând, să reiei o poveste veche de șapte ani înseamnă să răsfoiești și ultimii șapte ani din propria viață.
Și asta nu mai e așa de vesel.
”Apuseni la Viitor” a fost o bucurie profesională care nu s-a mai repetat.

Sunt plină de recunoștință pentru acest film, una din cele mai frumoase Amintiri din Apuseni, și pentru oamenii minunați care mi-au fost alături la realizarea sa: Ion Cristodulo, director de imagine, Mioara Maftei, montaj, Eugenia Grigore, coloana sonoră.

Totodată, sunt recunoscătoare Ralucăi Rogojină care m-a încurajat să caut Povestea după Poveste, și Irinei Luca pentru dragostea și căldura cu care a comentat, împreună cu invitații emisiunii, povestea noastră.













Liniște...

Liniște...
E așa de liniște, că peste vârfurile brazilor se aud stelele urmându-și calea...

Minunat moment mi-am ales să scriu despre liniște și pace, nu-i așa ?...
Poate era mai bine, dacă tot am tăcut atâta vreme, să...
Dar mi-era dor de voi.

Călătorului îi șade bine cu drumul...
Cam asta am făcut între timp, am călătorit. Adică am fabricat amintiri, nu neapărat toate din Apuseni.
Și m-am gândit la multe lucruri care sunt importante pentru mine, care sunt importante pentru noi.
Atât de importante pentru mine, că de-abia și-au găsit, în multe luni, calea spre cuvinte.





M-am gândit la un mod de viață pe cale să dispară, și la satele noastre, și la satele altora...
Și la copii pe care nu i-am învățat să se joace decât jocuri periculoase.
Și la lumea cea minunată pe care am ratat ocazia de a o făuri noi în anul două mii... și la lumea nu-chiar-minunată-dar-încă-suportabilă pe care am lăsat-o să moară, cu indiferență.

Poate că la urma urmei nu scriu cu atâta ușurință cum credeam. 
Poate că nimeni nu scrie ușor, când scrie despre lucruri ce-i sunt apropiate de suflet. Poate mi se împăienjenesc ochii de la ecranul calculatorului, poate e fumul adus de vânt dinspre casa din vale, sau poate că nu...
Poate că sunt ... lacrimi ?
Dar toate aceste gânduri le voi împărtăși cu voi, nu neapărat dinr-o dată, căci poate că ele vor rodi vreodată, undeva, cândva, în mintea altuia, gânduri mai bune.



E așa de liniște, că peste vârfurile brazilor se aud stelele urmându-și calea...
Noaptea miroase a iarnă și a nostalgie.


Undeva, la jumătatea drumului, trebuie să te oprești să te gândești.
Sau să te oprești să povestești.

Alt popas. Hanul Dacilor.

Nu mă întrebați unde e Podeni. Undeva, pe Trascău. Adică în Apuseni.

Dacă vă apropiați cumva vara asta de Turda și căutați un loc frumos de popas, să știți că la Podeni se află Hanul Dacilor.
Iar la Hanul Dacilor, niște oameni care se pricep foarte bine la piatră, lemn, ospitalitate și bun gust, au creat un loc minunat...
Un sat mic, sărac, cu capre multe și - la vremea când am trecut pe acolo ... - ceva pomi în floare. Un drum bun, deși nu total asfaltat, printr-un peisaj de vis cum cred că totuși doar Masivul Trascău poate oferi.
Și acolo o pensiune frumoasă, cu câteva camere, nu multe, cu spații comune largi și interesant decorate, cu un simț al frumosului, al confortului și al tradiției greu de aflat în altă parte, cu terase tăiate în coasta dealului doar cât să găzduiască un loc de masă, cu o vedere cât mai bună spre munte, cu o gospodină destoinică dar și cu o bucătărie la îndemâna oaspeților, cu locuri de joacă dar și de odihnă, cu găini, pisoi și iepuri...
Dar mai bine să lăsăm fotografiile să vă facă dor de drum...









Un popas. Casa Moților.

E vreme de călătorit, și m-am gândit că n-ar fi rău să caut printre amintiri niște locuri ... de popas.
Fiecare din ele a răspuns, mai mult decât altele, dorinței mele de frumos, de autentic, de confort, de .... de a se încadra frumos în spiritul locului, dacă vreți...
Așa că dacă veți călători în Apuseni, și dacă nu vă așteaptă deja cineva acolo cu plăcinți calde...

Pe cea de azi, o cheamă Casa Moților.
Se găsește pe stânga drumului, după ce ai intrat în Bucium Șasa. O vei recunoaște sigur, după frumusețea florilor. Și o vei ține minte pentru vederea uluitoare către Detunate, dar și pentru ospitalitatea gazdelor.
Bun gust, papa bun, spații largi...
Eu am avut parte de un ceas de tihnă, pe ploaie, pe terasa acoperită... Mirosea a pădure, a mușcate și fuioarele de ceață se torceau în jurul Detunatelor...

Din punctul meu de vedere merită felicitări, recunoștință, și se înscrie printre Amintirile frumoase.









Un erou al credinței

Acum 40 de ani, în ziua de 5 iulie din vara chinuită a anului 1975, pleca la Domnul Părintele Arhimandrit Dometie Manolache.
A murit așa cum a trăit : pentru alții. Pentru mănăstirea lui, agățată pe stâncile aspre ale Trascăului, pentru obștea de mioare pe care o adusese acolo să-și afle adăpost în fața vremurilor.
Era vremea marilor inundații și drumul ce lega mănăstirea de cea mai apropiată localitate fusese rupt de ape. Părintele a murit de inimă, cărând peste munte, cu piciorul, pâine. Bunul Dumnezeu, care i-a iubit viața de jertfă, i-a dăruit moarte de jertfă...


S-a născut într-un sat din munții Buzăului, și a fost botezat de părinți Stelian. Era un copil firav. aproape că n-au vrut să-l primească la Seminar, la Buzău, de mititel ce era... Dar era dăruit de Domnul cu minunat glas, cu mare dragoste de cântare, dar și de învățătură, așa că a terminat Teologia ca șef de promoție, în 1949. Erau vremuri tare grele, și pentru oameni, dar și pentru Biserică...
Dar Dumnezeu nu l-a lăsat, ci l-a călăuzit pe calea lui cea îngustă. Împreună cu un coleg și bun prieten, tânărul Stelian ia drumul Sâmbetei de Sus, și acolo va face cunoștință cu un mare formator de conștiințe: părintele Arsenie Boca. El îi va călugări, la Prislop, atât pe Dometie, ce avea să devină arhimandritul Râmeților, cât și pe Antonie, ce avea să devină Mitropolitul Ardealului...

Chemarea lui a fost să întemeieze o obște de maici în Ardeal, și nu puține au fost greutățile prin care a fost nevoit să treacă pentru asta. Dar așa cum apa își caută o cale nouă, orice stavilă i-ar sta înainte, firavul Părinte n-a cunoscut opreliște. Cu mica obște a plecat de pe Valea Sebeșului, căutând adăpost și călăuzire în munții Buzăului, la Ciolanu și la Rătești, și tot cu mica obște s-a întors în Ardeal, în cea mai dificilă locație imaginabilă.
Dacă n-ar fi fost el, pustiul sau apele ar fi distrus ctitoria episcopală de pe Valea Geoagiului, și odată cu ea am fi pierdut opt veacuri de istorie românească.
Desființată și apoi reînființată, mănăstirea a câștigat în cele din urmă lupta cu regimul comunist. Lupta cu apele. Lupta cu timpul.
Dar toate au un preț, și fiecare luptă câștigată i-a împuținat puterile Părintelui și i-a scurtat zilele. A murit practic de epuizare, căci pentru orice făptură avea grijă,  milă și cruțare, dar niciodată pentru sine.

Sunt patru decenii de atunci.
La Râmeți, dacă veți merge, veți vedea o catedrală, o bijuterie ce împodobește una din cele mai frumoase văi ale Apusenilor.
Și să mergeți neapărat, pentru bucuria sufletelor voastre.
Când veți merge, să coborâți cărarea ce vine de la biserica nouă spre cea veche, și mai departe spre vale, la cimitir. Opriți-vă o clipă la crucea și mormântul Părintelui Dometie, dăruiți-i un gând de dragoste și recunoștință, pentru că el e unul din oamenii pe a cărui jertfă se ridică ortodoxia românească.




Eu am întâlnit povestea Râmeților și a părintelui Dometie demult, în tinerețea mea, la pangarul mânăstirii Antim. Era una din primele cărți ce-i erau dedicate, și era un adevărat leac pentru suflet, în orice dificultăți cotidiene.
La urma urmei, știți, nu suntem prima generație care întâmpină în lume necazuri...
Mult mai târziu, în anii maturității, am găsit pe harta Apusenilor Râmeții, cea mai veche mănăstire din Ardeal.
Povestea aceasta a fost, de atunci, un reper important al vieții mele. De când ea a devenit un film, o poveste de văzut și ascultat, eu sunt un om mai fericit...


Documentarul O VIAȚĂ MINUNATĂ poate fi (re)văzut la adresa de mai jos:
http://www.tvrplus.ro//editie-rezistenta-prin-cultura-156391

Iarna de-acum zece ani

Să vă spun de ce-am tăcut.
Pentru că aveam ceva de spus. Tocmai de-aia.
Ceva important, și dintr-o pricină sau alta cuvintele s-au legat mai greu.


S-a întâmplat să ajung deodată în pragul mai multor cifre rotunde. 
Și fie că vrei sau nu, cu prilejurile astea te oprești puțin să te gândești. Să faci socoteala...
Asta a durat câteva luni, și nu mi-am revenit de tot nici până acum. 

Și dacă unele dintre aceste bilanțuri țin doar de viața și de munca mea, cel puțin unul ține de lumea binecuvântată a Apusenilor.

*

 ... Era noapte, și drumul era tot mai îngust, mai abrupt și mai greu. Țineam bine minte trecătoarea frumoasă, prin pădurea de pe Dealu Mare, mai puțin din călătorii anterioare și mai mult din scrierile părintelui Agârbiceanu. Mă gândisem toată ziua că ar fi bine să ajungem aici pe lumină.... Dar iarna ziua e mică, și ninge, ninge tot mai tare, nămeți tot mai mari îngustează șoseaua. Șoferul bombăne. Microbuzul se clatină, nesigur, pe roțile sale mult prea mici. Spre drepata se deschide, abia ghicit prin horbota de zăpadă, un drum secundar....

Era în martie, la vremea ultimei zăpezi de la munte, acum  zece ani.
Pe vremea aceea, drumul ce urcă spre Bucium și Mogoș nu era modernizat. Zăpada târzie era o surpriză pentru care nu eram pregătiți. Doar una dintre cele ce ne mai așteptau în această călătorie.
Era o călătorie importantă pentru mine.
Era vorba despre un film.
Primul meu film în Apuseni...
Era vorba despre Roșia Montană.
Era vorba despre istorie, despre munți, despre aur...
Și mai ales despre oameni.

...Din fericire, drumul secundar nu părea periculos. Șoferul mă bombăne printre dinți, dar virează dreapta, clătinând șandramaua șubredă a microbuzului prea vechi și prea mare care ne urcă spre noapte. Și ninge. casele abia se mai zăresc, tot mai rare și tot mai depărtate de drumul din ce în ce mai abrupt.
Mi se face, un pic, frică.
Eu n-am fost niciodată la hanul Ursita...
În vara dinainte am trecut prin Bucium, dar coborând dinspre Mogoș, așa că n-am fost în Bucium Poieni, cel mai îndepărtat și mai ascuns dintre satele înșirate pe vale ale Buciumanilor...

Acum știu că așa rânduise Dumnezeu, ca acest loc special să mi se arate pentru prima dată învelit în  haină albă de zăpadă, în noapte și în taină...


... Iar acum, drumul Mogoșului a rămas în urmă, undeva în stânga. Casele pe-aici sunt făcute din lemn, din bârne groase, întunecate de lemn, și iarna e făcută din fulgi mărunți, tot mai mărunți de zăpadă...
Poteca - pentru că de mult nu mai e șosea - e tot mai abruptă, și mașina mârâie din motor, tot mai amar. Depate în față, pe cerul luminos al nopții de iarnă, se ghicește turla ascuțită și înaltă a bisericii. 
Dar n-am ajuns la biserică.
Mașina s-a oprit unde-i panta mai bruscă, și roțile patinează disperate.
Mi s-a făcut frică de-a binelea și pentru o clipă mi-a părut cumva rău că am venit aici.
Cobor.
Noaptea e rece și limpede, și ninsoarea s-a oprit.
Șapte perechi de ochi îmi contemplă frica....

Acum privesc în urmă și, după zece ani, inima mea se umple de recunoștință pentru cei care m-au însoțit în acest drum. Cum puteam să știu că printre ei sunt câțiva de care mă va lega o prietenie pe viață...

... Mă întreb foarte serios dacă n-am făcut cumva drumul degeaba, din lipsa mea de prevedere. Pentru că satul acela unde nu pot eu să ajung e ținta călătoriei mele, acolo mă așteaptă ultimii aurari și poveștile lor.
...Cărarea pe care am urcat șerpuiește pe lângă un pârâu până-ntr-o piațetă mică, unde casele se îndesesc. Doar turla înaltă și îngustă de biserică moțească se ridică peste acoperișuri. Dealurile ninse strâng aici ca-ntr-un clește valea, satul și noaptea.
Casa lungă din marginea pieții are câteva ferestre luminate.

Când s-a deschis ușa, s-au revărsat în noapte, cu ochi albaștri și foc în obraji, îngerii veniți să-mi deschidă mie calea.
În câteva clipe, piața s-a umplut de bărbați de toate vârstele. Din iureșul sărbătorii lor care a întâmpinat timida și poticnita noastră sosire, uimirea mea n-a reținut decât câteva frânturi de frază.

...Unde să plecați, că de-abia ați venit la noi ?!...
... La han ? Vă duc eu ! Vă ducem noi ! Să știu că vă ducem pe sus...
... Cu mașină cu tot ! O tragem cu boii !
... Are fratele meu o mașină de teren...
... să mâi încet, mă, ca mâța...
...Vă duce Radu cu sania...

Noaptea s-a încălzit și s-a înveselit . Mi-am amintit de ce sunt aici. Oamenii aceștia calzi, generoși, ospitalieri, sunt neamul meu. Țara mea. Istoria mea.
Despre ei e vorba, nu despre aur.

Microbuzul a rămas în vale, și sania alunecă în noapte spre viitorul meu, trasă voinicește la deal de Mișu, un murg mare cu glezne groase și pas sigur.

Cei zece ani care au trecut de-atunci au mai estompat conturul amintirilor. Așa că dacă am uitat ceva, să faceți bine, cei ce vă amintiți, să mă iertați.
Pentru mine începea, în ultima ninsoare a acelei ierni, una din acele experiențe ce formează un om.
Acolo aveam să învăț că avem, încă, rădăcini, chiar dacă departe de mine, biată frunză pe jumătate veștedă înainte de a crește de tot, abia legată de o ramură subșire...Împortant e că rădăcinile există, sănătoase și puternice, și prin ele un fir de sevă împerceptibil mă mai hrănește românește, și mă împiedică să mă pierd întyr-un haos postmodern și global.
Multe poate le-am uitat.
Dar n-am să uit niciodată iarna albastră și strălucitoare a unui sat mare și frumos de odinioară, iarna întârziată care m-a așteptat pe mine, la jumătatea lui martie, ca să-mi aflu rostul, în al doisprezecelea ceas.
Am uitat poate vorbe, locuri și detalii, afară de câteva, abia descifrate într-un caiet vechi. Dar n-am să uit niciodată bucuria acelei seri încheiate în veselie la gura focului, în hanul fără drum și aproape îngropat în zăpadă.
Iar dacă-mi sunt dragi satele Apusenilor mai mult decât oricare altele de vină sunt fără doar și poate buciumanii, care mi-au deschis larg poarta inimii lor și care nu m-au lăsat, într-o noapte de iarnă, să plec...


Macii de la Râpa Robilor

La Râpa Robilor înfloresc macii....
Mulți, roșii, presărați în iarba mare ca niște lacrimi de sânge...


Aiudul e un oraș mic, la poalele Trascăului. O cetate veche, și coasta muntelui pe care o simți aproape. Un loc frumos. Treci pe-acolo, fie că vrei sau nu, în drum spre Turda, tulburând liniștea locurilor.
Dacă te abați din drum, vei afla o altă poveste. O poveste tristă.

Penitenciarul de la Aiud a fost una din cele mai teribile închisori politice în perioada comunistă.
Și deși închisorile politice își încheie oficial istoria acum o jumătate de veac (1964), aceasta a făcut excepție, și până la căderea comunismului crimele politice sfârșeau tot la Aiud, sub acoperirea unui dosar penal...

Ca și la Gherla, Sighet, Râmnicu-Sărat, cei morți la Aiud n-au avut dreptul la un nume pe o cruce, ci doar la un loc în groapa comună, aruncați noaptea pe furiș.
La Aiud, groapa comună s-a numit Râpa Robilor...

Azi, pe marginea Râpei Robilor se ridică blocuri mici și urâte. Printre ele, un om cu nostalgia satului mai încropește o grădină pitită, cu castraveți și rufe întinse la uscat... Câțiva pași mai la vale, e un cimitir...
Și sub toate acestea, oase.
Mii de oase necunoscute, jertfă de sânge...
La Râpa Robilor, macii sunt mai roșii ca în altă parte...



Monumentul ce se înalță pe buza râpei, sfidând așteptările mele și panta abruptă, în memoria cunoscuților și necunoscuților morți ai Aiudului, e o cruce.
O cruce uriașă, crucea neamului, ce se reazemă pe șapte perechi de cruci îngemănate, mucenicia colectivă a nevinovaților jertfiți aici... Mult mai la vale, în râpă, o capelă adăpostește oase sfințite de suferință și o icoană ce trece dincolo de canon.


La vale de Râpa Robilor se ridică, de foarte puțină vreme, o mănăstire albă.
Dacă ochiul se revoltă în prima secundă în fața formelor noi, e pentru că ochiul se înșală uneori... Dar dacă lași tăcerea să te ajute, inima va găsi drum spre adevărul de dincolo de formă, și vei ghici în silueta sa modernă creștinismul vremurilor dintâi și amintirea mănăstirilor din pustiu...



Pe marginea bisericii, rotundă și simplă ca un ou, un gard de cruci se întrețese într-un fir de sârmă ghimpată care - de data asta - nu separă, ci unește, nu închide, ci liberează, obsedant simbol al suferinței care ne leagă...

Să nu treceți indiferenți, când din șoseaua de Turda un indicator mărunt vă invită la Mănăstirea de la Râpa Robilor. Dăruiți un gând și o rugăciune celor care au murit aici, pentru o libertate cu care noi nu prea știm ce să facem.
Pentru că e Ziua Eroilor, și pentru că macii, ca niște lacrimi de sânge, înfloresc pe mormintele necunoscute de sub morminte...

Întoarcerea

Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
și niciodată nu vor fi.

                                     (Lucian Blaga, 9 mai 1895 - 6 mai 1961)


Zilele astea mi-am tot amintit de Blaga... da, acel Blaga de care vine vorba mai rar, din păcate...

Când ajungi spre Alba Iulia de pe autostrada ce vine de la Sibiu, lași în stânga coloanele uriașe de fum care au ajuns să însemne Sebeșul pe cerul României... Fum mare și alb, frumos, de lemn curat, ridicat din crematoriul unde ard plămânii țării... 
La dreapta, cum ieși din sensul giratoriu ai și intrat în Lancrăm, și dai cu ochii de Râpele Roșii pe care Blaga le iubea așa de mult.

Nu ajung acolo atât de des cum mi-aș dori, dar de fiecare dată mă gândesc la Blaga și din toate versurile lui îmi vin în minte, de fiecare dată, cele de mai sus...

Nu, însemnarea asta nu e despre codul silvic, nu e vorba de pădurile ce ne-au umbrit munții și nu mai sunt, nu e vorba de Blaga, deși s-ar fi cuvenit să fie, acum în mai, pentru că în mai și-a început Blaga călătoria pe pământ și tot în mai a înceiat-o...
E vorba de pădurile ce ar putea să fie, poate mai curând de pădurile ce-ar fi putut să fie...

E luna lui mai, și peste păduri a nins floare, și eu nu știam asta...
Și cumva floarea albă a lui mai m-a obligat să mă întreb : câte alte minuni ale cotidianului au trecut prin viața mea grăbită fără ca eu să le bag în seamnă ?!

E mai și e târziu, și fără să vreau plâng pentru anotimpurile pe care nu le-am observat, pentru vârstele pe care nu le-am remarcat...

Așa că am tăcut.
Am tăcut, dragii mei, nu pentru că nu m-am gândit la voi, nici pentru că și-ar fi pierdut pentru mine importanța amintirile, mai cu seamă cele din Apuseni... 
Am tăcut pentru că în primăvara asta gândurile mi se țes ciudat, și tot mai des se învârt în jurul pădurilor ce-ar fi putut să fie, și niciodată nu vor fi...

Ce-am făcurt în acești zece ani din urmă ? - mă întreb, tot mai des, și asta nu are legătură cu anii mei, ci cu bucata de vreme ce mi s-a dat de când am descoperit, splendizi și tăcuți, Apusenii... 
Bine, asta e o altă poveste, ce-și merită propria însemnare. 

Dar chiar, ce-am făcut ?! Ce-am făcut cu zilele mele, cu anii mei, cu toate lunile mai în care n-am văzut înflorind, timid și târziu, narcise pe coastele dulci ale Negrilesii ?!
E a treia sau a patra oară când trec aproape în zbor pe lângă splendoarea Apusenilor, fără să las sufletului meu răgaz să-i iubească destul. Fur o poză în goana mașinii, un zâmbet în ochii unor prieteni vechi, câți apuci să întâlnești în câteva ceasuri... o privire încurajatoare peste munți, să știi că sunt mereu acolo, peste sate, să le măsori evoluția de când nu le-ai mai văzut... o floare de pe marginea drumului... o gură de aer de munte... o cană cu apă de la țârău... o lacrimă în colțul ochiului... și goana continuă, la vale cu viteză mare... încotro ?

În vremea asta, sufletul meu se afundă în iarba mare de pe pajiștile înalte, cu mâinile sub cap... privește cerul, sufletul meu, numărând norii care se aleargă ziua, stelele care cad noaptea... petalele de floare purtate de vânt, primăvara... frunzele toamnei... sufletul meu nu mă mai urmează, sufletul meu a rămas acolo, sus, și nu vrea să mai alerge periculos la vale... sufletul meu se întreabă, speriat, cum au trecut acești cincisprezece ani, luând cu ei toate, toate pădurile ce ar fi putut să fie...

Voi, dragii mei, aveți ca orice om zilele ritmate de propriile bucurii și de propriile dezamăgiri.
Ce rost ar fi avut să țes în zilele voastre tristețile mele, presărate cu pulberi aurii ?...
...Așa că n-am mai scris nimic.


Pe coastele domoale ale Munților Apuseni, primăvara vine încet și chibzuit. Grădinile curate, câteva acoperișuri noi. Câteva, ce e drept, case surpate. Câteva pensiuni noi și frumoase, care vor merita o însemnare, pentru că reprezintă un pas deștept înainte. Câteva vaci, câteva păsări, câteva capre, tot mai multe... Câteva zile de sărbătoare, unde oamenii își poartă iar costumele. Câteva poze pe Facebook, pentru că oamenii învață să fie mândri de ei. Câteva mitinguri unde moții își apără pădurea.
Pentru câteva clipe, realizez că viața, viața în general chiar dacă nu a mea, are un rost, și sunt recunoscătoare pentru asta.

Așa că am să mă întorc. 
Și însemnările, la fel.


Hristos a înviat !

Hristos a înviat !


Să vă lumineze Domnul inimile și casele, să vă împlinească visele și să vă împlinească viețile, să vă însenineze inimile și calea, să vă înflorească grădinile și sufletele, să vă binecuvânteze în toate !



Între Amintirile mele, un loc anume îl are această Sfântă icoană a Învierii Domnului, pe care am văzut-o în Munții Apuseni, într-un loc deosebit și într-un moment deosebit.

Vă doresc tuturor să trăiți clipe frumoase care să vă facă mai puternici și mai buni !