Cu opt ani în urmă am ajuns la Râmeți pe urmele părintelui Dometie Manolache. A rezultat un film, povestea unei vieți exemplare, O Viață Minunată. Acest film se redifuzează azi.
Se reia un film. O șansă în plus pentru un public care n-a avut ocazia să-l vadă. Sau pur și simplu un mod de a umple orele de emisie fără alte costuri.
Nici pe departe.
În primul rând pentru că e proba de foc a existenței sale. Mai are oare povestea vreun rost, după mai mulți ani, scoasă din contextul momentului de origine ? Și-a păstrat oare emoția și înțelesul ? Noi sperăm că da. Pentru că rezistența, așa cum a învățat-o părintele Dometie, mută, cuminte, discretă și neclintită, e în vremurile noastre la fel de necesară și aș putea spune la fel de rară.
Și-apoi, când se reia firul unei povești, se întorc amintiri amorțite de trecerea timpului.
Fiorul pe care l-am simțit când am ajuns prima oară la Râmeți, între munți, în cuibul de taină al eremiților din veacurile îndepărtate, și am văzut mica biserică de piatră, atât de veche, atât de simplă, cu turla ei albă ... și frisonul de gheață pe care l-am simțit când am aflat că acest monument unic al credinței noastre, vechi de opt veacuri, ar fi putut să nu mai fie...
Când am înțeles că un om, un singur om, și o mână de femei curajoase strânse în jurul lui s-au pus în calea istoriei și au făcut mânăstire la vremea când mânăstirile se închideau, și au zidit biserică nouă la vremea când în orașul meu bisericile se dărâmau, m-am gândit că așa trebuie să-și fi croit drum și pârâul din vale printre pereții de cremene...
Bucuriile și emoțiile de atunci le-am notat într-o pagină mai veche, și le-am recitit cu bucurie. El poate fi regăsit aici.
Emoțiile de azi sunt ... amestecate.
Îmi aduc aminte că n-am mai fost la Râmeț de aproape opt ani. Că anii mei trec și același drum mi-e mai lung. Și că în acești opt ani nimic nu l-a făcut mai scurt și nici mai simplu. Că nu e (încă) nici un drum practicabil peste Trascău, deși tot mai sper că va fi. Că nu e încă nici o autostradă care să lege Apusenii de capitala țării, deși s-a împlinit cu mare și oarecum ipocrit fast un veac de la Unire...
Mi-aduc aminte de câte ori acest film s-a oprit. Și din ce pricini. Și cu câtă neîncredere am fost primită la Râmeț. Normal: cine ar fi trebuit să aibă încredere în niște nechemați veniți de la televiziune? Abia mai târziu am înțeles de ce. Și era târziu.
