Îngrijorări

Se întâmplă ceva cu sistemul. Sub ochii noştri, regulile de funcţionare ale lumii noastre se schimbă, nu neapărat în bine. Toţi simţim asta, dar avem tendinţa de a pune faptul pe seama diverselor noastre probleme cotidiene. Ca un bolnav grav care îşi explică singur simptomele – ei, nu, trebuie să fie de la vreme, poate m-a tras un curent... Mai rău, uneori avem tendinţa de a ne acuza pe noi înşine, că n-am fost capabili să ne poziţionăm bine faţă de sistem, care, desigur, este bun, cel mai bun posibil...

Sistemul s-a schimbat. S-a alterat, cred că e mai corect spus.

N-are legătură cu o putere, un guvern, un regim... Nici o legătură. Echipele se schimbă, trendul se menţine. N-are legătură nici cu criza.

Suntem mai puţin liberi, mai puţin democraţi. Ne pierdem chiar vocea, sau mai bine zis vocea noastră sună tot mai înfundat...

Vreau să spun că nimeni nu te mai împiedică azi să spui ce gândeşti – în schimb, îi împiedică pe ceilalţi să te audă...       

Un bruiaj permanent cu gunoi mediatic a ajuns să discrediteze orice demers jurnalistic. Să înfunde urechile publicului, din zi în zi mai paralizat, tinzând să devină un popor de sclavi... mai mult sau mai puţin fericiţi. Aşa că eşti liber să scrii sau să spui orice, nu te ascultă nimeni, când telecomanda îl poartă într-o secundă în paradisul cu vedete dezbrăcate... Apoi canalele de cultură şi educaţie se închid, pentru că nu au audienţă. Nu sunt profitabile. Nu le-ascultă nimeni. Poţi în schimb să scrii pe net. Te vor citi şi înţelege prietenii, care oricum ştiau la fel de bine, mult mai bine decâti tine cum stau lucrurile.

Poţi să spui ce vrei, oricum nu te ascultă nimeni. Poţi să strigi în piaţă : vor alege pentru tine o piaţă foarte mare, unde duminica nu trece nimeni care să te audă.

Poţi să şi votezi ce vrei, la un referendum local de pildă...  primarii vor pleca la parlament cu jalba că tu vrei mult, mult minerit... indiferent de rezultatul oficial, validat (mai bine zis, invalidat) de Biroul Electoral.  

Sistemul s-a alterat, şi eu nu mi-am dat seama decât într-o dimineaţă, când am realizat că postările generaţiei tinere, mult mai tinere decât noi, copiii noştri, ar trebui să spun, se orientează periculos de abrupt spre extreme... Între spectrele unor defuncţi lideri ai extremelor, şi masca lui Anonymous...

 Parcă ieri generaţia mea, pe-atunci studenţi, umplea piaţa în numele Democraţiei, libertăţii de expresie. Unde am greşit, oameni buni ?!

*

Refuz să pun acest trist, sumbru mesaj pe seama unui an în plus pe care îl adaug azi.

Prefer să cinstesc în schimb memoria Sfântului Efrem Sirul, celebrat azi de Biserica Ortodoxă, limpezitorul şi luminătorul cugetelor tulburate...

Aurul Apusenilor

L-am găsit. Şi îl împart cu voi.
Versiunea completă a celor patru episoade ale serialului Aurul Apusenilor, 2006.

O istorie pe cât ne-am priceput noi de completă a mineritului de aur în Apuseni, din preistorie până în veacul al douăzecilea. Adică atâta vreme cât exploatarea aurului a contribuit la dezvoltarea unei civilizaţii, şi nu la distrugerea sa. 
Difuzate pe TVR Internaţional la mai mult de un an de când au fost gata, cele patru filme n-au ajuns pe ecranele românilor decât prin toamna lui 2008, pe regretatul TVR Cultural. De atunci n-aţi mai avut unde să le vedeţi...

http://www.youtube.com/user/contempt77/feed?filter=2

 Mulţumesc din inimă tuturor celor care au fost alături de mine, celor care au lucrat la acest film, celor care au susţinut acest proiect, indiferent cum, celor care au povestit cu noi, ne-au primit în casele lor, ne-au dat curaj. Tuturor celor care au crezut în noi, şi celor care ani de zile au răbdat să mă audă vorbind întruna de Roşia Montană. Iubirea şi recunoştinţa mea nu ştiu să încapă în cuvinte.

Vă doresc vizionare plăcută şi vă invit să share-uiţi informaţia către prietenii voştri.

Zăpezile de altădată

Am fost o singură dată în Apuseni când eram copil. Aveam 6 ani. Părinţii şi bunicii mei au vrut să-mi văd ţara înaintede a merge la şcoală. Ca o asigurare,  poate, că nimeni şi nimic n-avea să-mi denatureze percepţia, şi nimic din ce ar fi urmat să învăţ ulterior n-avea să-mi ciobească iubirea de ţară şi de neam pe care am învăţat-o, de la ei, în vara aceea.

Eram prea mică. Amintirile s-au estompat. Îmi amintesc doar femeile îmbrăcate în splendidul port de pe Valea Arieşului, în tinda bisericii de lemn,  în zi de Sânziene. Şi casa lui Avram Iancu.

Tot ce aveam să aud, văd, învăţ, cred mai târziu, n-a putut schimba pentru mine asta: neamul meu e frumos, credincios şi eroic.

...

Am revenit în Apuseni trei decenii mai târziu, pe urmele unei cauze disperate. Aveam 35 de ani, deja ceva păr alb, un proiect de serial documentar, şi câţiva prieteni. Nu doream decât să adaug şi eu o aşchie, cât de măruntă, la buturuga atât de mică ce se profila în calea unui car foarte mare, ce stătea să se prăvale peste Roşia Montană... Dar asta e o altă poveste.

Cert e că era iarnă. Era iarnă grea, deşi nu s-ar fi cuvenit să mai fie, la jumătatea lui martie, dar aşa a îngăduit Domnul să îmbrace Apusenii haina lor de sărbătoare încă o dată în crucea primăverii, numai pentru mine...

Aşa că de câte ori ninge, frumos, mult şi liniştit peste oraşul meu mare, murdar şi mutilat, eu mă gândesc la iarna mea dintâi în Apuseni. Şi peste sufletul meu se aştern ninsori, zăpezi şi doruri... căldura, scânteile vesele şi mirosul focului de lemne ...

...

- Ce îngheţată eşti, treci colea lângă ler să te usuci şi să te încălzeşti...

În bucătăria mică a familiei Oaida era cald, şi locul tot era plin de războiul de ţesut unde şedea tanti Zoe, cu părul ei alb sub basmaua cenuşie, cu ochii ei senini şi chinuiţi care abia zăreau firele urzelii, cu o mâţă mare şi stufoasă şi un mieluţ născut prea devreme şi adăpostit de gerul întârziat, cuibăriţi la picioarele ei.

Şi ochii mei s-au umplut de lacrimi şi lumină, de bucurie şi recunoştinţă că la 35 de ani aflasem, în fine, că lerul este cuptorul...

În viaţa mea se deschidea o carte cu poveşti, din care de atunci n-am mai ieşit niciodată de tot...

 

La anul cel nou

Mi-e dor de Munţi. Şi mai ales de Moţi.

De culoarea cerului în Apuseni. De reflexul albastru al zăpezii, curate. Aşa mi-au rămas în amintire, de-acum aproape opt ani când am urcat prima dată, într-o sanie, un drum pe care maşina nu mai putea urca.

Şi-acolo, sus, la poala Negrilesei, mi-am înnoit inima.

După aceea, n-am mai fost niciodată cea de dinainte. Nimic n-a mai fost ca mai înainte. Pentru că inima aceasta înnoită are aripi...

*

Sunt patru luni de tăcere pe această pagină. E de neiertat, dar totuşi mă veţi ierta, pentru că mă iubiţi, pentru că vă iubesc, pentru că iubim acelaşi altar sacru al românilor. Apusenii.

Am tăcut pentru că, om mărunt fiind, n-am găsit nimic frumos de povestit, după ce şirul Poveştilor s-a curmat. Am greşit. Trebuia să povestesc îndoit. Trebuia să-mi povestesc frumos tristeţea şi dorul, şi tot era mai mult decât tăcerea. Dar uneori şi tăcerea are o poveste.

Instituţia unde lucrez, unde am învăţat să spun poveşti şi unde am învăţat să cutez şi unde am învăţat să sper, unde s-au născut Poveştile de Taină ale Apusenilor şi multe alte poveşti spuse de colegi de-ai mei cu la fel de multă iubire şi sinceritate, s-a îmbolnăvit grav. Destul de grav ca să-şi piardă un glas, dintre multele, cel mai melodios. Şi sigla cu panglică verde a dispărut de pe ecranele voastre.

Iar noi am învăţat s-o veghem în tăcere, am învăţat să aşteptăm cu sufletul la gură noaptea în faţa calculatoarelor decizii care priveau vieţile noastre...

(Un personaj minunat mi-a povestit, într-un film, cum aşteptau noaptea moţii maşina cea neagră, pândind să vadă la ce poartă din sat se opreşte, cine va fi „cercetat” dacă nu cumva a ascuns aurul... Era în anii 50...)

Am învăţat - ceea ce era inevitabil să învăţăm. Am învăţat să nu ne temem.

Şi, cum foarte frumos mi-a spus mie un mare şi devotat apărător al Apusenilor, să fim mândri de duşmanii pe care îi merităm.

*

Acum a început un an nou, şi asta de fiecare dată îmi creează iluzia că toate problemele au rămas în urmă, în anul cel vechi, bine închis cu capacul de argint al primei zăpezi şi sigilat cu magia generoasă a Crăciunului.

Va trebui să învăţ să nădăjduiesc din nou, să cred că materialul filmat în vară va vedea, vreodată, sticla ecranelor. Că vor mai deveni poveşti şi alte proiecte.

Va trebui să caut printre amintiri – şi am atât de multe... –  temei de a merge mai înainte, şi nu oricum. Cu bucurie.

Recunosc că e o temă grea...

Dar a început un an nou, sunt bucuroasă ca un copil că am văzut zăpadă  (şi că referendumul din decembrie, ştiţi voi care, nu s-a validat...) şi poate că, în lipsă de vremuri mai bune, Dumnezeu ne va da gândul cel bun ca să răzbim mai cu spor prin vremurile astea, aşa cum sunt ele.

Să fiţi fericiţi, luminoşi şi buni în anul acesta nou !