AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

Zăpezile de altădată



Am fost o singură dată în Apuseni când eram copil. Aveam 6 ani. Părinţii şi bunicii mei au vrut să-mi văd ţara înaintede a merge la şcoală. Ca o asigurare,  poate, că nimeni şi nimic n-avea să-mi denatureze percepţia, şi nimic din ce ar fi urmat să învăţ ulterior n-avea să-mi ciobească iubirea de ţară şi de neam pe care am învăţat-o, de la ei, în vara aceea.
Eram prea mică. Amintirile s-au estompat. Îmi amintesc doar femeile îmbrăcate în splendidul port de pe Valea Arieşului, în tinda bisericii de lemn,  în zi de Sânziene. Şi casa lui Avram Iancu.
Tot ce aveam să aud, văd, învăţ, cred mai târziu, n-a putut schimba pentru mine asta: neamul meu e frumos, credincios şi eroic.
...
Am revenit în Apuseni trei decenii mai târziu, pe urmele unei cauze disperate. Aveam 35 de ani, deja ceva păr alb, un proiect de serial documentar, şi câţiva prieteni. Nu doream decât să adaug şi eu o aşchie, cât de măruntă, la buturuga atât de mică ce se profila în calea unui car foarte mare, ce stătea să se prăvale peste Roşia Montană... Dar asta e o altă poveste.
Cert e că era iarnă. Era iarnă grea, deşi nu s-ar fi cuvenit să mai fie, la jumătatea lui martie, dar aşa a îngăduit Domnul să îmbrace Apusenii haina lor de sărbătoare încă o dată în crucea primăverii, numai pentru mine...
Aşa că de câte ori ninge, frumos, mult şi liniştit peste oraşul meu mare, murdar şi mutilat, eu mă gândesc la iarna mea dintâi în Apuseni. Şi peste sufletul meu se aştern ninsori, zăpezi şi doruri... căldura, scânteile vesele şi mirosul focului de lemne ...
...
- Ce îngheţată eşti, treci colea lângă ler să te usuci şi să te încălzeşti...
În bucătăria mică a familiei Oaida era cald, şi locul tot era plin de războiul de ţesut unde şedea tanti Zoe, cu părul ei alb sub basmaua cenuşie, cu ochii ei senini şi chinuiţi care abia zăreau firele urzelii, cu o mâţă mare şi stufoasă şi un mieluţ născut prea devreme şi adăpostit de gerul întârziat, cuibăriţi la picioarele ei.
Şi ochii mei s-au umplut de lacrimi şi lumină, de bucurie şi recunoştinţă că la 35 de ani aflasem, în fine, că lerul este cuptorul...
În viaţa mea se deschidea o carte cu poveşti, din care de atunci n-am mai ieşit niciodată de tot...


 

Un comentariu:

  1. foarte frumos :)
    toti care am copilarit in Apuseni sau cei care iubesc acesti munti, cu totii avem astfel de momente in care ne gandim cu drag la un anumit moment sau o anumita zona...
    multumim pt articole! mai vrem! :)

    RăspundețiȘtergere