AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

Sfinții Ardealului

De 21 octombrie, la prăznuirea Sfinților Ardealului, mărturisitori și mucenici pentru credință, m-a cuprins dorul de adevărurile mari și uitate ale neamului meu. Cele despre care nu prea mai vorbim niciodată...

Ziua aceasta, binecuvântată cu soare blând de toamnă, m-a găsit departe de locurile propovăduirii lor, dar nu și de purtarea lor de grijă.
Am aflat chipurile Sfinților cuvioși mărturisitori Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara și aici la noi, pe arcadele celei mai vechi mănăstiri a Bucureștilor, Radu Vodă.





















"O, fericită treime de sfinți mărturisitori, Visarioane, Sofronie și mucenice Oprea, care cu multă îndrăzneală ați apărat credința ortodoxă și crucea pătimirii voastre ați dus-o până la capăt ! Fericiți sunteți că Bunul Dumnezeu s-a milostivit de strădaniile voastre cele sfinte pentru credința strămoșească și a adus, până în cele din urmă, în staulul Bisericii mame pe toți cei abătuți de la Sfânta Ortodoxie. Rugați-vă neîncetat lui Hristos, Dumnezeului nostru, pentru desăvârșirea acestei reîntoarceri, pentru ca toți, un singur suflet având și o singură credință mărturisind, să cântăm Preasfintei Treimi împreună cu voi : Aliluia !"




Nu mai am nimic de adăugat.
Doar iubire și binecuvântare.

Mai multe despre viața și lucrarea Sfinților Mărturisitori puteți afla aici:
http://amintiridinapuseni.blogspot.ro/2013/10/ocrotitorii-apusenilor.html
http://evz.ro/sfintii-ardealului-sfintii-inchisorilor.html

Și mai cu seamă
https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-marturisitori-visarion-sofronie-al-mucenicului-oprea

La domnul Emilian Achim, în Almașul Mare

Să tot fie vreo doisprezece ani de-atunci...
Povestea mea de dragoste cu Apusenii era abia la început.
Abia mă minunasem de iarna lui martie , la nord de Abrud, abia băgasem de seamă ce tainică rețea de calcare uriașe străjuiește Valea Ampoiului.
Drumul de câțiva kilometri care leagă Zlatna de Almașu Mare era pe-atunci începutul unei aventuri...
Dar la Almaș era frumos. Foarte frumos.



Iar eu abia începeam să învăț povestea veche de cinci milenii a aurului și căutării sale.
În Almașu Mare căutam un om. Un om aparte, pe Emilian Achim.
Omul cu muzeul, încă de pe-atunci. Deși muzeul era departe de ceea ce urma să devină în anii următori. (vezi pentru mai multe detalii http://ziarulunirea.ro/foto-traieste-intr-un-muzeu-la-almasu-mare-cu-peste-10-000-de-obiecte-traditionale-ale-apusenilor-nea-achim-omul-care-a-deschis-primul-muzeu-privat-din-romania-311791/ )
Și mai ales, cu poveștile.
De la domnul Achim aveam să aud, în următoarele două zile, o droaie de povești, de la trista poveste a închiderii minelor la povestea urieșilor cărora li se datorează zidurile de calcar, de la povestea lânii de aur la povestea unui colecționar care a strâns de toate, de la lămpașe la stupi și case...





Tot domnul Achim mi-a făcut cunoștință la Almașu Mare cu Moș Gheorghe Târziu, și împreună au deschis, pentru mine, pentru colegii mei și pentru foarte mulții români care aveau să vizioneze vreodată Aurul Apusenilor (aș vrea să fiu în stare să adaug un link...).
De la ei urma să învăț ce e hurca, șaitrocul, cum se spală aurul aluvionar. Tot cu ei împreună, urma să cobor în adâncul pământului, într-o gură de mină necercetată de mai multe zeci de ani, unde colegii mei aveau să facă imposibilul, posibil, și nefilmabilul, filmabil, cu tot ce implică asta, curent electric în mijlocul pădurii, sute de metri de cablu in subteran, entuziasm, răbdare și imaginație...
Mi s-a făcut dor de ziua aceea de iunie a anului 2005, și să mă iertați dacă pozele s-ar putea să fie, de data asta, mai multe, dar pe dată ce timpul trece e mai greu să alegi dintre amintiri, toate prețioase.















Sigur, în ruinele întreprinderii miniere din localitate aveam să aflu și ce înseamnă pustiul.
Cât e de mic și de slab omul, în fața istoriei.
Și cât e de puternic, în același timp.

La domnul Achim am mai revenit, peste ani. Să zic Ziua Bună. Și mulțumesc.
Să văd cum crește muzeul.
Și cărțile. Cărțile care cuprind o parte din poveștile pe care domnul Achim le-a colecționat, de-a lungul unei vieți. Într-una din ele și-a găsit loc și povestea scurtei noastre treceri pe la Almașu Mare.
Și mierea.
Cum aș fi putut uita mierea ?! Aurie ca un asfințit de iunie, la Almașu Mare...







Amintiri din ... București

Nu.
N-am uitat.
N-am uitat cum înfloresc narcisele la Negrileasa, apoi măceșii pe drumul spre Baia Domnilor, margaretele și cicoarea pe Vulcoi...
N-am uitat că-mi doresc să aflu cât de târziu înflorește lilacul în Bucium Poieni...
N-am uitat ce dragi îmi sunt Apusenii, când vin de departe, atât de departe, seara târziu, și văd turla luminată a bisericii... când aud clopotele bătând, înmulțite de ecoul dealurilor...

Nu v-am uitat, Apusenii mei dragi, deși primăvara asta am petrecut prea mult timp departe de voi.
Am petrecut, de asemenea, mai multă vreme ca în alți ani privind pe fereastră către turlele profilate pe cer ale orașului meu, întâi în compania unui ghips, apoi in compania amintirii foarte prezente a acestuia... Am avut vreme să-mi pun câteva întrebări. Și să văd că ele nu au un răspuns decent.

”Prietenii te învață ce trebuie să faci. Dușmanii te obligă să faci ce trebuie.”
Așa s-a născut o nouă pagină, Amintiri din București, într-o bună dimineață când gândul a luat chipul cuvintelor, mobilizat de un zgomot repetitiv și percutant, și când am înțeles ce mă chinuia. E vorba de anormalitate.
Dacă de șase ani mă minunez, alături de voi, care mi-ați fost alături prin peste 85000 de afișări de pagină, de firescul, normalitatea, frumusețea amintirilor mele dn Apuseni, azi mi s-a limpezit dorul de a spune pe nume anormalităților care jalonează în București viața mea de zi cu zi, chinuind peste două milioane de oameni și umbrindu-mi iubirea pe care toți o datorăm locului pe care-l numim Acasă.

”Probabil că se vor amesteca, în această pagină, vorbe bune auzite de demult, legende urbane, momente speciale, ruine, amintiri, personale sau ale comunității, vise, nădejdi, majoritatea spulberate, câteva bucurii, multă nostalgie, revoltă, sarcasm, dragoste și ură... Pentru confuzia ce va domni în paginile ce urmează, de vină e doar orașul acesta confuz, amestec de farmec parizian și de pace orientală, de eleganță și mitocănie, de frumusețe căzută în ruină și urâțenie agresivă, de demnitate și abandon, de... ”

Eram datoare mai demult cu acest demers.
Prea mulți din prietenii mei dragi au găsit Bucureștiul de nesuportat, de neexplicat. Le datoram o explicație, aș vrea să-i pot face să vadă de ce îl iubesc.
Îl iubesc.
Într-o zi, în curtea splendidă și binecuvântată a Mănăstirii Lupșa, un Părinte mi-a lăudat orașul meu: ”Un loc binecuvântat, Bucureștiul, la fiecare colț găsești o biserică veche, frumoasă...”
Cu recunoșțtință admit că nu mă mai gândisem demult la orașul meu în acești termeni. Fără să vrem, ne gândim mai ades la Bisericile Bucureștiului care NU Mai E. Eram datoare să privesc cu mai multă atenție spre cele ce mai sunt.
Și-apoi eram datoare anormalității însăși. Suntem toți datori să-i spunem pe nume. Ca să nu crească pe lângă noi niște oameni care cred că așa e normal.
Nu.
Anormalitatea nu e normală.
Nici tăcerea în fața anormalității nu e normală.



Vă invit așadar de azi înainte pe voi, care mi-ați dăruit cu atâta generozitate prietenia și ceva din timpul vostru, să priviți împreună cu mine pe fereastră spre orașul meu iubit și anormal, și să-mi răsfoiți din când în când câteva dintre banalele și cârcotașele mele Amintiri din București.

Un link permanent se va regăsi în coloana din dreapta.



Dor de primăvară

Între două ninsori și două zile cu aproape 30 de grade, nici n-am băgat de seamă că e primăvară...
Ca o zână rătăcită într-un bloc de birouri, primăvara la oraș e stingheră și speriată.
Și nici eu nu prea mi-am găsit locul, în lumea mea care e și nu e a mea...

Mi-e dor.
Mi-e dor de primăvara frumos rânduită din Apuseni, care întârzie până ne dumerim și noi, ăștia crescuți în cușcă de beton, că e luna mai... că miroase a pământ reavăn, a frunză tânără, că lumina e verde...
Am adunat, de dragul primăverii ce vine, câteva imagini din amintirile altor primăveri.







Mi-a fost dor să vă scriu. Dar n-am putut, pentru că n-am știut ce.
Întotdeauna scriu ce simt. Iar de data asta ... nu prea știu ce simt.

Mi-e dor.
De primăvară, început, speranță.
De satul meu unde frunzele abia mijesc, și unde încolțesc în fiecare primăvară vise și nădejdi.

Update de iarnă. La Abrud, la Detunata.




Un  popas de suflet, despre care am mai scris.


http://amintiridinapuseni.blogspot.ro/2016/06/un-popas-de-suflet-pensiunea-detunata.html

La ultima mea călătorie, purta însă haina strălucitoare a primei zăpezi, reflexele sărbătorii, și cum gazdele primitoare și întrprinzătoare au mai făcut și câteva mici modificări, m-am gândit că un rând de poze în plus ar fi binevenit, ca să vă amintiți că la Abrud se găsește gazdă bun și mâncare excelentă la Detunata, pe malul Abruzelului și la poarta Raiului...







Frumoasele mele de iarnă

Cât mi-e de dragă verdeața satelor de munte, și umbrele lungi ale garfurilor bătute de soarele din asfințit, niciodată nu mi s-au părut așa de frumoase, desăvârșit de frumoase, casele Apusenilor ca în faptul iernii, abia ghicite dintre nămeți, împodobite cu dalbe horbote de dantelă și acoperite cu mai mari sau mai mici cușme de zăpadă, și cu vălul de fum ce se ridică din horn.

Amintirea din seara aceasta e  despre frumoasele, dragele case de lemn ale Apusenilor, în veșmânt de iarnă care le prinde așa de bine...
De altă prezentare nu mai au nevoie.









Zăpadă, zăpadă...

Zăpadă, zăpadă, tu vii mereu cu povești din trecut ...

Când eram copil, zăpada însemna numai bucurie. Pașii trecătorilor care fac zăpada să scârțâie. Tata mă plimba cu sania pe străzile vechi, albe, curate și înguste ale Bucureștiului care nu mai e... Oameni mari de zăpadă, în parc, oameni mici de zăpadă, în balcon... Noaptea când nu mai e niciodată întuneric de tot...
Apoi am crescut, și zăpada a devenit deodată sinonimă cu dezastrul. Trafic imposibil, trotuare alunecoase, pene de curent...
De vreo doisprezece ani, de când am fost prima dată în Apuseni, într-o primăvară cu zăpadă de un metru, lucrurile s-au simplificat. Zăpadă înseamnă că iarba va fi verde, că izvoarele vor avea apă...
Zăpada aduce un sat frumos din Apuseni în orașul meu cenușiu.

A fost o zi grea.
Orașele cedează tehnic la contactul cu natura, și zăpada asta e: natură. Pură, puternică, supremă forță a naturii. Dar în orașe nu poți merge doar pe jos. Nu te poți descurca dacă se oprește curentul. Aici vedem ce mici suntem, cu marile noastre invenții cu tot.
Și totuși...

Sufletul meu s-a bcuurat de zăpada cea mare ca de o zi de vacanță la munte.
Pozele sunt de acum o lună.
Din Apuseni.