Avram Iancu. Și despre cum ne cinstim eroii.

 ...Era o seară ploioasă, cu vreo două săptămâni în urmă. Mi-am luat inima-n dinți să mă duc la film în timpul săptămânii, și nu mi-am imaginat că voi face vreun ceas și jumătate pe drum până la singurul mall ale cărui săli de cinema proiectau, în finalul după-amiezii, acel film de o oră și un pic pe care eu țineam morțiș să-l văd. Am întârziat un pic, și am intrat în sală când luminile erau deja stinse.

Eroul nostru. Avram Iancu.

Istoria mi-a plăcut mereu, dar încă de la început, de prin clasele primare, mi-a fost clar că sunt mai multe categorii de personaje, și câtă vreme îi prețuim pe toți eroii nației, conducători, voievozi, îndreptători, numai unii, câțiva, trec - prin dragostea ce-o inspiră - pragul dintre istorie și legendă. Ștefan cel Mare, de pildă. Și Avram Iancu.

„... Și Iancu dispare din Traiul Real,
Devine Ardeal.”

Se năștea prunc la Vidra, „la vremea cireșelor”, cu exact două veacuri în urmă. Și nimeni n-ar fi putut spune că pruncul acela avea să fie „Crăișorul Munților”.



Acum o sută de ani, la Centenar, când s-a făcut muzeul memorial (despre care scriam Aici ) s-au dus să fie de față la inaugurarea sa Regele Țării, Ferdinand Întregitorul, Regina Maria, Guvernul, Mitropolitul, principele moștenitor și Domnița Ileana. Acum, că se mai împlinește un veac, așteptam cu nerăbdare să văd ce urmează.

*

Un film e o poveste, iar eu nu sunt istoric și nu voi discuta aici acuratețea informațiilor transmise direct sau indirect. O analiză mult mai pertinentă ne propune doamna prof.dr. Mirela Crâsnic (https://www.facebook.com/crasnic.mirela), îmbinând competențele sale de profesor și doctor în istorie cu dragostea sinceră, de om născut și trăit în Apuseni, pentru personajul evocat. 

Iar din motive ce țin strict de sufletul meu, nu veți afla aici nici vreo analiză de film...

Un singur lucru vreau să zic: Avram Iancu merita mai mult.

Și nici asta n-aș zice-o decât din durere și dragoste. Copii, învățați-vă meseriile. Învățați-le bine. Pentru că orice veți greși, cât de mărunt, va umbri imaginea celui ce-l evocați. 

*

Ce mi-a plăcut cel mai mult; tânărul și talentatul interpret al personajului principal, Horia Fedorca. Și din tot ce mi-a plăcut, cel mai mult mi-a topit sufletul o clipă de tăcere, undeva către sfârșitul filmului, în ploaie, în prispa unei case de lemn din Apuseni. Din punctul meu de vedere, merita să merg la film numai pentru momentul acela, din care am furat și eu o fotogramă, ca să am ceva frumos de povestit.


Imediat după asta (atât în film cât și în ordinea preferințelor mele) urmează o replică memorabilă:

„Ce țară frumoasă avem... ce urât ne purtăm cu ea...”

*

Ce mi-a lipsit cel mai mult: povestea femeilor din Mărișel care s-au îmbrăcat bărbătește și au ieșit în calea armatei dușmane, care se aștepta să găsească satul fără bărbați. Isprava eroică a Pelaghiei Roșu și a consătencelor sale era extrem de potrivită în vremurile noastre, când unii poate că vor să uite de ce sunt moațele în stare.

*

Când filmul s-a isprăvit și s-au aprins luminile, am privit în jurul meu cu uimire și dezolare. În sala elegantă și confortabilă mai era, în afară de mine, o singură doamnă.

Așa ne cinstim eroii.

Curățenie de primăvară

 Să deschizi larg ferestrele micuțe, să intre primele raze de soare și vântul subțire și rece al sfârșitului de iarnă să aducă un iz de pământ reavăn, de sub ultimele petice de zăpadă care se topesc. Să proptești ușa de lemn cu coada măturii, să se lumineze târnațul și să scuturi mai ușor pânzele ce păianjen care s-au prins de grindă de când n-ai mai trecut pe-aici. Un rând de var peste pereții albi dinlăuntru, și poate ceva ulei ars pe bârnele negre dinafară, dacă te-ajută un meșter harnic. Să speli geamurile, că ochii au văzut doar calculatoare toată iarna și au nevoie de cât de multă lumină, și-apoi să pui perdele curate, cearceafuri curate, care miros a levănțică și busuioc, să scuturi păturile și preșurile, să aprinzi candela și focul în sobă și...



Mai e mult până atunci. Deocamdată ne-am apucat de curățenia de primăvară pe-aici, pe blog. Că s-a cam așternut praf prin gândurile noastre...

Să punem lumina frumoasă a sfârșitului de iarnă în poza aia din susul paginii, în cinstea Roșiei Montane și a celor 1893 de ani ai săi. 



Șă mai strângem din listele din partea dreaptă, că pe unele le știți iar altele poate nu vă mai interesează. Să actualizăm adresele pe unde mai putem vedea filme, că asta ne e bucuria. 

Să descoperim că unele pagini sau link-uri sau chiar albume nu mai există, pe site-urile unde le-am citit cândva. Să ne pară rău. Să descoperim cât de multe alte cărți și filme au apărut. Să ne pară bine...

Nici o listă nu a fost ștearsă, și deocamdată nici actualizată, și mă gândesc că fiecare link va trebui să fie verificat cu atenție, dar asta va mai lua o bucată de vreme. Deocamdată listele de cărți, filme, articole sau muzici care ne-au ostoit dorul de Munții Apuseni uneori se regăsesc așa cum erau într-o pagină, intitulată „Mai multe de citit, mai multe de văzut...”, în secțiunea MAI MULTE...

Au dispărut adresele unde se aflau câteva albume dragi de fotografii. Dar fotografiile le avem încă, așa că dacă aveți răbdare le vom pune una câte una la loc. Acum e vremea, până nu vine primăvara de tot și ne apucă dorul de ducă.

Și nu, nu ne-o fi ușor, că unele tehnici s-au schimbat iar pe altele le-am uitat, dar le vom învăța cu bucurie, că ne țin Apusenii mai aproape. 

Stați cu ochii pe noi, că poate nu vă vom dezamăgi nici de data asta.

#

Câteva zile mai târziu. Am descoperit că majoritatea link-urilor care conduc la filme nu mai sunt disponibile. Unele din motive legate de aplicarea legii drepturilor de autor, altele din cauza unor modificări de adrese (inclusiv tvr +) Vom reveni cu o listă nouă, de adrese actualizate. 

Am adăugat de asemenea câteva cărți, nu toate. Mai am de lucru pentru o bună bucată de iarnă. 

Dar cu ocazia asta mi-am amintit să adaug o cuvenită reverență către cei care le-au editat : Asociația Baia Domnilor. Și înainte de a reveni cu mai multe povești despre acești oameni minunați, muzeul și cărțile lor, voi adăuga (de pe pagina Asociației de FB) o listă a cărților pe care domniile lor le-au editat și care se pot cumpăra la Muzeul Buciumanilor, în satul Bucium Poieni comuna Bucium.







6 februarie la Roșia Montană

 Azi-noapte m-am visat la Roșia Montană.

Sună ca un început de roman. Nu e. Chiar am visat că sunt în Roșia Montană și alunec pe străzile înguste mărginite de case albe cu feronerii la ferestre, într-un vehicul ciudat ca un fel de telegondolă fără fir sau poate doar un cal înaripat...

N-am mai fost demult la Roșia Montană. Dar satul acesta aparte crescut din stânca de cremene infiltrată cu aur a rămas pentru totdeauna o parte din mine. 

6 februarie 131. O dată trecută la încheierea unui contract pe o tăbliță de lemn acoperită cu ceară a devenit o dată de naștere și totodată un simbol. Acum 1893 de ani doi  cetățeni încheiau o înțelegere, consemnată cum se obișnuia la vremea aceea, și adăugau o dată și un loc, cum facem și noi azi : Alburnus Major, 6 februarie 131. 

Pentru mine, povestea e ceva mai scurtă. Dacă am învățat vreodată despre ea la școală, a fost demult și am uitat. Acum douăzeci de ani, exact 20, Roșia Montană ajungea pentru prima dată sub ochii mei, îmi ocupa mintea întreagă și un loc anume din inima mea pentru totdeauna. 

Era o seară liniștită de iarnă și tocmai încheiasem de citit un interviu în Formula AS. Am rămas cu gândurile departe, cu mintea plină de nămeții Apusenilor pe care abia mi-i mai aminteam din copilărie, cu o îndoială în suflet și o revistă în mână, o revistă pe care nu știu dacă o mai răsfoisem vreodată înainte de seara aceea, deschisă la interviul acordat de arheologul prof. dr. Horia Ciugudean jurnalistului Ion Longin Popescu. Doi oameni deja angajați de mulți ani într-o luptă care, din seara aceea, avea să devină și pentru mine generatoare de sens. 


În două decenii am văzut cum crește o generație despre care eu credeam că nu există: generația mea.

Am văzut cum înfloresc idei - și cum, vai, unele se ofilesc înainte de a aduce rod. Dar altele aduc rod bogat, Împletit în fire colorate de lână sau înzidit în case reparate frumos, ca odinioară, rodul lor aduce lumină și nădejde pe dealurile căptușite cu aur ale Roșiei Montane.

Am văzut cum este onorată Roșia Montană cu binecuvenita apartenență la Patrimoniul Cultural al umanității, acolo unde îi e locul. Am învățat ce înseamnă patrimoniu în pericol...

Am știut tot timpul că povestea nu s-a terminat. Păi nu. Nu s-a terminat. Nici nu cred că se va termina. Cred că fiecare generație ține roata istoriei o clipă pe loc, până crește generația următoare, care va ști să facă mai bine. 

La mulți ani, Roșia Montană !

 


Acest text nu are nici o legătură cu titlurile ziarelor curente. Doar cu cele două decenii care se împlinesc zilele astea de când a luat naștere cel mai drag proiect documentar din activitatea mea. Și cu aniversarea de mâine, despre care am scris adesea, chiar și în anii când nu prea aveam chef de scris... 

131+1893=2024

Peste câțiva ani or să fie 19 veacuri. Vreau să le sărbătorim așa cum se cuvine. Peste o sută și ceva de ani or să fie două milenii. O sărbătoare și mai mare, la care - sper să nu vă dezamăgesc, dar mă tem că nu voi lua parte. Dar până una alta o să fac tot ce depinde de mine să mă asigur că nu uitați să sărbătoriți data aceasta și că Roșia Montană va fi la locul ei...

Satul și dăscălițele - și despre educație, mai pe larg

 M-am întrebat toată vara ce se întâmplă cu educația și cu învățământul în țara mea. M-am pregătit, la vremea tinereții mele, să devin profesor, și până în ziua de azi îmi pare adesea rău că prin gară a trecut mai întâi un alt tren, în care am apucat să urc înainte de a mă gândi îndeajuns... 

Am prieteni profesori. Destui. Din toate generațiile. Nu cred că există nici o problemă mai gravă decât educația în clipa de față în România. Când am primit invitația de a lucra la emisiunea „Azi, pentru mâine”, am răspuns instantaneu DA. Era exact ce-mi doream să fac. Sufocată de revoltă încă din vară, de la replica unei dudui bătrâioare care se crede influencer și se răstea pe ecranul unei televiziuni de știri la profesori: Marș la catedră

Două lucruri mi-am dorit: să se audă clar și răspicat care sunt problemele școlii, cele adevărate, despre care nu se vorbește. Și să aflăm dacă mai sunt locuri pe lume unde școala funcționează ca altă dată. 

Prima dorință mi s-a împlinit în octombrie, prin vocea (gâtuită de emoție uneori) a directorului Colegiului Caragiale: școala nu mai are pârghiile necesare pentru a-și impune autoritatea, în fața lipsei de bun simț și decență a unor părinți și în fața indiferenței patologice, îngrijorătoare și dureroase a odraslelor lor. M-am îngrozit. Cu atât mai important a fost pentru mine să caut, în satele Apusenilor, școala românească așa cum mi-aș fi dorit să fie.

Am plecat la Bucium, pentru că acolo începe pentru mine aproape orice călătorie în Apuseni. Dar și pentru că mi-erau prezente în minte și mai ales în inimă cărțile pe care domnul profesor Ioan Bembea mi le-a dăruit cu ani în urmă : Normalist la Abrud și Dascăli pe Ape. La Școala Ion Agârbiceanu din Bucium am fost, cu 15-16 ani în urmă, însoțindu-l pe regretatul profesor Ioan Voicu Macaveiu. Și pentru că sămânța căzută în pământ bun aduce multă roadă, mă așteptam să-i găsesc elevele, la catedră...

Pe doamna profesoară Sonia Costan nu am cunoscut-o decât acum, și-i sunt recunoscătoare că m-a primit ca o veche prietenă și mi-a încredințat poveștile sale - și elevii săi. O realitate pe care nu o aveam în vedere și care pare uneori greu de crezut: elevi mai sunt vreo 70, două școli primare și una gimnazială, cu mai puțin de două duzini de copii în cllasele 5-8. La fel de incredibil mi s-a părut că școala e finanțară în funcție de numărul elevilor, și de alți parametri fixați de oameni care nu înțeleg nimic din lume. 

Cu atât mai mult mă impresionează să văd copii ce merg cu bucurie și interes la școală, cu cât știu că școlaritatea lor e luminată aproape exclusiv de dascăli. În școlile mici, cu câteva clase și o mână de copii aduși cu microbuzul de departe licăre încă flacăra dragostei de carte, care a zidit un neam. O dragoste de carte molipsitoare, transmisă de la dascăl la elev de multe generații.

E nevoie de un sat ca să crești un copil. Mă obsedează ideea asta. Responsabilitatea educării și iubirii copilului se împarte tuturor, familie, școală, colegi, vecini... Și ideea că iubirea și grija profesorilor lor, și un fir de credință și de entuziasm, pot ține loc de toate cele ce lipsesc.

Cum să vă fac să înțelegeți, domnilor miniștri, că nu există resurse mai importante în educație decât DASCĂLII ?











Doamna Profesoară Grațiela Mureșan a devenit învățătoare în 1953, și mama sa, Ecaterina Țandrău, a fost încă din anii 30 învățătoare tot în Bucium Poieni. O istorie care urcă în urmă cu un secol aproape, ca și povestea monumentalei (și cel puțin de mine regretatei) școli din Bucium Poieni. Meseria de dascăl n-a fost și nu e ușoară, dar dacă asculți cum era ea acum șaptezeci de ani ... Da, am înțeles că și atunci ca și acum era nevoie de pasiune, de vocație, care să țină loc de toate cele ce lipsesc. Sunt tare recunoscătoare pentru această întâlnire, care a adus pentru mine (și pentru voi de altfel) în prezent Buciumul de odinioară, cu strania sa strălucire cu reflex de aur. 

La școala de azi din Poieni, mică și cochetă, poate n-aș fi ajuns dacă n-ar fi fost cei de la clasa a V-a și a VI-a, a căror cea mai dragă amintire se numește... Mădălina Colda. pe Mădălina Colda o ghicești cu greu în îmbrățișarea elevilor ei care o strigă Mama. Și mai frumos de atât n-ar putea fi. 

Am aflat că la Bucium sunt posibile multe lucruri care par altundeva cu neputință. Că Muzeul Buciumanilor găzduiește uneori un mic cerc de lectură pentru cei mai tineri cititori (și pentru asta îți mulțumim, Bianca Mereuță !). Că Biserica veche de trei veacuri (curând!) a satului răsună de colinde în fiecare an la Moș Nicolae (mulțumim, Daiana Narița, cu vocea ta de îngeraș ai adus și pentru noi, călătorii, Crăciunul mai aproape !).

Am aflat că între timp elevii școlii gimnaziale au vizitat Biblioteca Bathianaeum - și eu am avut acest privilegiu, știu cât de greu este obținut. Și știu că lista nu se oprește aici.

Și am înțeles un lucru : școala reflectă societatea. Nu poți avea o școală bună într-o lume rea. Atîta vreme cât relațiile dintre oameni sunt normale și bazate pe respect, școala e o grădină în care copiii pot înflori. 

Iar dacă lumea noastră a luat-o razna, nu trebuie să ne mirăm de problemele din școli.

*

Au fost alături de mine colegii mei Florin Ioniță, Director de Imagine, Cătălin Putineanu, sunetist, Marian Clopot, asistent imagine. În postproducție am lucrat cu Eduard Gheorghiu, care semnează montajul filmului, și Cornel Ciuleanu, căruia îi datorăm coloana sonoră. 

Documentarul Satul și dăscălițele poate fi vizionat pe canalul YouTube al TVR, accesând linkul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=noyTp8wRvfY&ab_channel=TVR

Dacă doriți să vedeți episodul În căutarea sensului pierdut,  și el poate fi văzut online:

https://www.youtube.com/watch?v=3daFmshQhek&t=7s&ab_channel=TVR


Drumul spre școală

 Poate ar fi mai bine zis :  Drumul spre ... „Drumul spre școală”...

Acest film este despre un dascăl și elevii săi. Sau, dacă vreți, despre cum se construiește relația adevărată, formatoare și salvatoare, dintre un dascăl și elevii săi.

Această postare este despre ... un film. Un film care a însemnat pentru mine o întoarcere, din foarte multe puncte de vedere, Acasă. În lumea mea, în care munca mea leagă rod. 

Am avut parte vreme de o săptămână, la sfîrșitul lui noiembrie, de frig, lapoviță, ploaie, și de toată căldura și bucuria pe care oamenii Apusenilor știu să o așeze de fiecare dată în calea mea. Și m-am bucurat ca omul însetat care vede un izvor limpede. 

Trebuia să fie un film. Unul din vreo duzină prin care în toamna aceasta producătorul Alexandru Munteanu și cei câțiva realizatori ce compun echipa „Azi pentru mâine” încearcă să surprindă ipostaze cât mai apropiate de realitatea cotidiană a învățământului românesc de azi.  Au fost două filme. Acesta, și cel ce va urma sâmbăta viitoare. Pentru că durata unui singur film nu cuprindea poveștile ce mi s-au dăruit.

Călătoria mea a început la Bucium, de care se leagă cele mai multe și mai frumoase Amintiri din Apuseni. Pe Andra, care s-a născut și trăiește în Bucium, o știu de când era studentă, și de multă vreme mi-am dorit să o însoțesc pe drumul ei zilnic către școală pe doamna profesoară de limba și literatura română Andra Claudia Popa, de la Școala Gimnazială Horea. 

Ce nu știam, era ce mare bucurie mă aștepta la capătul acelui drum.

54 de kilometri în fiecare dimineață, și alți 54 la întoarcere, după ore... Pe drumurile înguste și în serpentine ale Apusenilor, adesea plouate, ninse sau înghețate, pe alocuri afectate de viituri și uneori chiar aglomerate, asta înseamnă destulă vreme, ore bune, sigur nu doar două... Înmulțiți, vă rog, cu zece ani. 

Era o dimineață de noiembrie cu ploaie și abia se ghiceau pe coastele dealurilor casele risipite din comuna Horea. Iar gândurile ei se îndreptau către copiii porniți din acele case la drum, prin ploaie, către școală, un drum care durează un ceas, chiar mai mult, pe cărări și „scurtături” care nu sunt deloc scurte. „Iar eu trebuie să le luminez ziua”.

Păi cam asta faci, draga mea Dăscăliță din toate timpurile, le luminezi ziua, cu zâmbetul cald și un sac de povești care-i vor crește oameni adevărați, nu doar absolvenți de școală. Le luminezi ziua cum mi-ai luminat-o și mie. Cum Bunul Dumnezeu a rânduit să ne-o lumineze tuturor cu razele unui soare neașteptat, care ne-a îngăduit să urcăm pe deal la Fericet, lângă casa lui Horea, să filmăm un copil talentat cu fluierul lui magic (mulțumesc, Andrei Scrob, și succes !). 

În răstimpul unei zile ne-am schimbat, ca vremea, ne-am încălzit și ne-am umplut de bucurie, pentru că la Școala Gimnazială „Horea” din comuna cu același nume am găsit, la clasa a  VIII-a, o duzină de copii adevărați. Adică autentici. Profunzi. Bine ancorați în vremea lor. Plini de lumină, bucurie și curiozitate, de încredere în ei înșiși și în lumea către care, crescând, se îndreaptă. Și mă rog cu nădejde și dragoste ca lumea aceasta să nu-i dezamăgească. Să-i merite. 

Să nu mă înțelegeți greșit: viața lor nu e ușoară, și drumul spre școală nu e nici pe departe cea mai complicată problemă a existenței. Dar cumva, cu multă dragoste și un strop de har pe care Dumnezeu îl adaugă strădaniilor sincere, școala (alături de familie și de comunitate) le-a construit un sentiment al Rostului. Neprețuit.

„E nevoie de un sat ca să crești un copil”. 

Recunoștința mea se îndreaptă, așadar, către satul întreg care i-a crescut: familii, școală, biserică, primărie (de care aud cu admirație că le răsplătește copiilor succesele, o idee excelentă care ar trebui să fie preluată). Un sat pe care ei îl înțeleg și-l iubesc la rîndul lor (mulțumesc, Elena Dobra și Maria Giurgiu pentru poeziile recitate ) și care-i va însoți în matricea lor sufletească de-a lungul vieții întregi. 

Am ales să-i numesc pe toți : Costea Ioana, Costea Marian, Costea Mihail, Csiszar Ricardo-Ioan, Dobra Elena, Giurgiu Maria-Teodora, Mateș Flavius-Valentin, Mateș Petru-Cosmin, Scrob Andrei-Ilie, Toader Ștefan-Nicolae, Todea Alexandra-Ioana, Todea Valentina, Trif Dorinel-Alexandru. Mulțumesc, copii minunați !

Aș fi vrut să-i pot cunoaște și pe colegii lor din celelalte clase, cu care n-am apucat să stau de vorbă în răstimpul prea scurt al zilei, și mă tem că va trebui să mă întorc, mi-a plăcut foarte mult. Pentru o zi am fost și noi parte din viața școlii ce poartă numele lui Horea, și pentru că ne-a primit - și ne-a însoțit cu grijă pas cu pas - îi sunt recunoscătoare domnului profesor Marin Mateș, director al școlii. 

Au fost alături de mine colegii mei Florin Ioniță, Director de Imagine, Cătălin Putineanu, sunetist, Marian Clopot, asistent imagine. În postproducție am lucrat cu Eduard Gheorghiu, care semnează montajul filmului, și Cornel Ciuleanu, căruia îi datorăm coloana sonoră. 

Filmul poate fi vizionat pe canalul YouTube al TVR, accesând linkul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?app=desktop&si=ILBKh2a8dTUgDUnB&v=-TwxmuNj5iE&feature=youtu.be&fbclid=IwAR20gazGkBbIPR0aiLw4jI2cg5Iq2-Pf__SBhXdj5z65BEiSbtPxIguIk3o&ab_channel=TVR

 Mulțumesc, Andra. Ți-ai lăsat povestea în mâinile mele, și pentru această încredere nu știu să-ți mulțumesc îndestul. 





Aurul Apusenilor pe YouTube

 

Aurul a însemnat suferință.

Într-un fel sau altul, asta mi-au spus toți oamenii cu care am stat de vorbă acum 18 ani când acest serial a fost filmat. Privindu-l acum, îmi dau seama că s-au mutat la Domnul cei mai mulți dintre ei...

Aurul a însemnat suferință. Nimeni nu s-a apropiat de aur și de povestea lui fără să plătească un preț. Nici eu. 



Dar acest proiect a însemnat mult mai mult. Mi-a îngăduit să mă cunosc, și într-un fel să devin cine mi-era scris să fiu. Fără acest serial, viața ar fi fost mai simplă, mai confortabilă și ... mai pustie.

Roșia Montană ne salvează pe noi, spuneam cu ani în urmă, și pentru că e ziua ei azi, o spun din nou. Fără această poveste de lacrimi și sânge a aurului, aș fi riscat să nu ajung niciodată om.

Și-apoi au fost bucurii și lecții, și întâlniri ca niște pagini din Pateric, și culori ale cerului și pământului pe care nu le-aș fi văzut altfel niciodată. Și unul sau mai multe sate cu case de lemn presărate pe văile înguste și versanții domoli ai Apusenilor, unde pâlpâie încă în ferestre Nădejdea.

Redifuzarea celor patru episoade pe TVR Cultural în această primă iarnă a regăsirii sale m-a obligat să admit că am încercat să uit din nou cine sunt, ce contează, ce știu să fac, ce e important pentru mine, ce e adevărat și ce e bine. 

Am uitat ce drag îmi era să scriu, să vă scriu vouă celor pe care nu vă cunosc și totuși vă știu, cititori ai acestor pagini răzlețe ... Nu-i nimic. Acum îmi amintesc. 

De fapt v-am scris azi pentru că e ziua Roșiei Montane, cea intrată în Patrimoniul Cultural al Umanității, și doream să împărtășesc cu voi un dar.

https://www.youtube.com/playlist?list=PLxO8-C91Lp90nzbCO6xhDxyvl442aL2CR

La acest link puteți viziona online cele patru episoade ale serialului Aurul Apusenilor (2006).

Vă mulțumesc.

Imaginea de mai sus a fost surprinsă de mine într-o zi de filmare pe masivul Corabia, o zi de muncă grea pe hotarul dintre pământ și cer, alături de niște oameni care iubesc tare mult Apusenii și care au avut mare încredere în mine.


O poveste de la Râmeț

Cu opt ani în urmă am ajuns la Râmeți pe urmele părintelui Dometie Manolache. A rezultat un film, povestea unei vieți exemplare, O Viață Minunată. Acest film se redifuzează azi.

Se reia un film. O șansă în plus pentru un public care n-a avut ocazia să-l vadă. Sau pur și simplu un mod de a umple orele de emisie fără alte costuri. 

Nici pe departe. 

În primul rând pentru că e proba de foc a existenței sale. Mai are oare povestea vreun rost, după mai mulți ani, scoasă din contextul momentului de origine ? Și-a păstrat oare emoția și înțelesul ? Noi sperăm că da. Pentru că rezistența, așa cum a învățat-o părintele Dometie, mută, cuminte, discretă și neclintită, e în vremurile noastre la fel de necesară și aș putea spune la fel de rară. 



Și-apoi, când se reia firul unei povești, se întorc amintiri amorțite de trecerea timpului.

Fiorul pe care l-am simțit când am ajuns prima oară la Râmeți, între munți, în cuibul de taină al eremiților din veacurile îndepărtate, și am văzut mica biserică de piatră, atât de veche, atât de simplă, cu turla ei albă ... și frisonul de gheață pe care l-am simțit când am aflat că acest monument unic al credinței noastre, vechi de opt veacuri, ar fi putut să nu mai fie...

Când am înțeles că un om, un singur om, și o mână de femei curajoase strânse în jurul lui s-au pus în calea istoriei și au făcut mânăstire la vremea când mânăstirile se închideau, și au zidit biserică nouă la vremea când în orașul meu bisericile se dărâmau, m-am gândit că așa trebuie să-și fi croit drum și pârâul din vale printre pereții de cremene...

Bucuriile și emoțiile de atunci le-am notat într-o pagină mai veche, și le-am recitit cu bucurie. El poate fi regăsit aici

Emoțiile de azi sunt ... amestecate.

Îmi aduc aminte că n-am mai fost la Râmeț de aproape opt ani. Că anii mei trec și același drum mi-e mai lung. Și că în acești opt ani nimic nu l-a făcut mai scurt și nici mai simplu. Că nu e (încă) nici un drum practicabil peste Trascău, deși tot mai sper că va fi. Că nu e încă nici o autostradă care să lege Apusenii de capitala țării, deși s-a împlinit cu mare și oarecum ipocrit fast un veac de la Unire... 

Mi-aduc aminte de câte ori acest film s-a oprit. Și din ce pricini. Și cu câtă neîncredere am fost primită la Râmeț. Normal: cine ar fi trebuit să aibă încredere în niște nechemați veniți de la televiziune? Abia mai târziu am înțeles de ce. Și era târziu.

Că ultima oară când am fost la Rătești, mănăstirea de lângă Buzău unde obștea de maici a găsit refugiu în prigoana anilor 50, turla bisericii stătea să se prăbușească. Și că între timp s-a prăbușit. (Mai multe detalii și imagini aici și aici.)

Mi-aduc aminte lumina toamnei târzii în Munții Trascăului, de unde se vedea până departe, la Porțile Raiului, și unde am intuit pentru prima oară că lucrurile cu adevărat importate se află altundeva...





Eu am învățat multe de la Părintele Dometie. Ca de pildă ce puternic e omul, și ce valoare are clipa. 
Iar binecuvântarea sa venită de Dincolo a făcut zilele mele mai senine și mai împlinite după ce povestea aceasta a fost spusă...


Ziua Roșiei Montane


Ziua Roșiei Montane.

Dis-de-dimineață Facebook îmi amintea că în urmă cu șapte ani am petrecut această zi în mijlocul multor prieteni la Muzeul Țăranului Român, și am văzut împreună un film care mi-e tare drag...

Instagram mi-a adus aminte că acum un an mă aflam pe o coastă însorită și pudrată cu zăpadă a Masivului Cârnic.

Nu era nevoie să-mi aducă internetul aminte că azi e ziua Roșiei Montane. Cum aș putea să uit ? Venerabila Doamnă are azi 1890 de ani. 

Și nu e nevoie să-mi aducă nimeni aminte că suntem fericiți că-i are. Asta e o poveste lungă, pentru mine de 15 ani, pentru alții mult mai lungă, despre care de-a lungul timpului am scris pe pagina asta de mai multe ori. 

Ce înseamnă Roșia Montana pentru mine ? În linii mari, cam tot ce însemna și acum șase ani.

https://amintiridinapuseni.blogspot.com/2015/02/pentru-mine-rosia-montana-inseamna.html

Dacă m-am gândit mai mult, și anul acesta toți am avut răgazul să ne gândim mai mult, ar mai fi câteva lucruri pe care le-am trecut cu vederea.

La Roșia Montană am învățat cine sunt. Și cine pot fi. Și cine vreau să fiu.

Și tot acolo, o mână de oameni ne-au învățat că uneori trebuie să spui NU. Și că se poate.

Am învățat că suntem puternici. Că avem o voce. Și vocea aceasta s-a tot auzit, și se va mai auzi, pentru că a crescut o generație care nu mai tace la fel de frumos...

Am învățat că lumea e mare, și cerul e sus, și istoria e lungă, și au mai fost vremuri vitrege, că întotdeauna există speranță, că există viitor. Și mare nevoie am avut de învățătura asta, mai ales în clipele când drumul nu pare să ducă nicăieri.   






Roșia Montană - și Apusenii, în general - constituie o altă dimensiune a ființei mele. Una în care e liniște, frumos și bine. Un fel de Acasă cu A mare.


De ziua Roșiei Montane, prietenii mei se pregătesc să-i facă un dar. Se pregătește o lucrare demult necesară la Muzeu. Aș vrea să știți despre asta, pentru că toți putem ajuta. Și merită. Mai multe detalii, la link-ul de mai jos.

https://www.rosiamontana.community/campanii/04-lapidarium?fbclid=IwAR0dQGZT75NrpP7jJvXtakiiQAoknGDCsi3p9PKSp-j3220zdufalQLE6Ts

Orizonturi


E îngust orizontul meu, când îl limitează o fereastră.
Și chiar dacă nu pleci la drum, ajută să știi că poți pleca oricând, poate la primăvară, poate săptămâna viitoare, poate mâine chiar...
Uite că acum nu mai putem pleca la drum. 
Și orizontul, mărginit de ferestre, e și mai îngust...

Cele mai vechi amintiri ale mele din Apuseni sunt amintiri ale unei ierni întârziate, ca și aceasta. 
Și cele mai recente, datând din ultimele două călătorii, sunt tot amintiri de iarnă, cu sau fără zăpadă.
Și e iarnă în Apuseni și azi, mă bucur să văd pe Facebook oamenii de zăpadă pe care i-au făcut prietenii mei. Și cărările pașilor lor prin nămeți.
Amintirile iernii sunt calde și frumoase.
Frigul mă cuprinde doar când citesc că răul cel nevăzut care ne-a închis în case urcă totuși văile spre cătunele Apusenilor...



Iarnă sau nu, orizontul meu din gând se deschide către primăvară. Și e nesfârșit.
Așa că azi m-am oprit la o imagine de primăvară. Și de mare dor.

Aveți grijă de voi, dragii mei.


La mulți ani, Românie Mare !


Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ?
(...) La trecutu-ți mare, mare viitor!
M. Eminescu


La mulți ani, Românie Mare !
Iată, un veac se împlinește azi...
Să vă fie, fraților, bucuria deplină!



Așa e rostul, felul, soarta noastră... Așa ne-a fost dat, să ajungem ziua aceasta specială cu inimile sfârtecate de doruri diferite, la fel de acute, de neostoite...

Cum dară ar putea ele să fie opuse unul altuia ? Nu putem să ne împlinim totodată și dorul de tradiție, de istorie, și dorul de a construi un ”mai bine” pentru cei ce vor veni după noi ?! De săptămâni aud cum inimile românilor oscileaza între autostrazi și catedrale - ca și cum un om nu și-ar putea iubi în același timp părinții și copiii...

Primul meu gând a fost, în dimineața asta, un gând de recunoștință. Noi suntem norocoșii care se întâmplă să ne aflăm aici și acum, în România care sărbătorește un veac. Un gând pios către cei ce au făurit, au construit, au apărat, au liberat, au luminat România, și care azi nu mai sunt.
Al doilea, către cei ce, din pricini numai de ei și de Domnul știute, sărbătoresc ziua națională la mare depărtare de casă și de cei dragi...
Acestea sunt dorurile sfâșietoare ale acestui neam, și ele defnesc datoriile noastre.

Ce sărbătorim azi ? Un veac care se încheie, sau un veac care începe ?
Cum se cuvine să ne onorăm strămoșii ?
Continuând opera lor. România modernă. Europeană. Dezvoltată. Construind pentru veacul care începe.
O generație a construit România Mare, și a visat pentru viitorul ei. Peste România Unită a venit apoi Războiul, și încă o generație a murit apărându-i hotarul, cât s-a putut de mult. Următoarea generație a primit de la răsărit comunismul, și a luptat să-i supraviețuiască, trecând pe furiș către copiii lor cărțile interzise, istoria interzisă, credința interzisă, taina interzisă că la răsărit, peste Prut, trăiesc tot români, și că la apus, undeva departe, există un Rege... O generație a strigat ”Libertate” în ajun de Crăciun și a plătit cu sânge pentru dreptul nostru de a ridica biserici și catedrale și de a fi parte a Europei, călătorind în voie spre răsărit și spre apus...
Noi ce problemă avem ?

De câteva ori, în ultimii ani, am avut bucuria de a sărbători Ziua Națională în Munții Apuseni. Nu e puțin lucru, și am apreciat din plin de fiecare dată acest dar.
Acum trei ani, am plecat din capitala țării pe la 11. M-am bucurat să văd că nu sunt singura care a ales acest drum. Peste vreo două ore ieșeam din Militari. Deci la 1. La Pitești am prins din urmă coloana de mașini care se întindea până în Valea Oltului. Am ocolit pe la Curtea de Argeș - cuvenit omagiu regilor întemeietori și întregitori de țară. Dar de acolo tot la Vâlcea am ajuns, pe la 4, și tot în aceeași coloană. La radio cineva povestea cum se pregătește un Monument al Unirii, în Piața Alba Iulia, din București, care să fie gata în trei ani, pentru Centenar... Eu am ajuns la Alba Iulia puțin înainte de 11 noaptea. Douăsprezece ceasuri. 330 de kilometri...

Adevăratul Monument al Unirii e autostrada care trece Carpații.
Artera carotidă a țării.
Cea care îi leagă pe români, îi aduce mai aproape unii de alții, de istorie și de tradiție.
Cea care aduce dezvoltare și bunăstare.
Cea care aduce copiii acasă.

La mulți ani, Români !

O poveste cu o școală

Păi ce să facă, au trebuit să închidă școala, că nu prea mai erau copii în sat...

De câte ori am auzit povestea asta, prin câte un cătun pierdut între dealuri...
Oamenii au plecat, mai ales cei tineri, să-și caute de lucru. Copiii lor s-au născut în altă parte, au crescut și au mers la școală acolo. La oraș. Sau la câmpie. Sau în Spania. Au rămas tot mai puțini.
Autoritățile au închis unele școli, și au asigurat transportul copiilor cu microbuzul până în satele mai mari, învecinate, unde sunt școli.
Apusenii s-au umplut de microbuze galbene. Și de școli închise.
Să tot fie vreo zece ani de-atunci.
Chiar așa.
Au trebuit să închidă școala ?
Sigur ?

În ultima zi a acestei ierni (calendaristic vorbind), în plină primă ninsoare pe-aici pe la mine, mi-a căzut în mâini un articol plin de soare și de speranță, care spune altceva.

https://www.politico.eu/interactive/greek-school-with-single-student-arkoi-island-in-pictures/

Reportajul semnat de Demetrios Ioannou este povestea unei școli cu un singur elev.
Voi încerca să-l povestesc pe scurt, dar vă rog să acordați cinci minute acestui link, fie pentru a citi, dacă e posibil, articolul original în engleză, fie pentru a admira cel puțin fotografiile autorului, care spun povestea fără cuvinte, cu o duioșie nespusă.


Insula se numește Arkoi. Se află la aproape 300 km de Atena, lângă coasta turcă. În 2011 avea 44 de locuitori, majoritatea păstori și pescari. Acum poate jumătate.
Christos are 8 ani și este cel mai mic într-o familie cu șapte copii. Este singurul elev al școlii.
În fiecare an, Ministerul Educației din Grecia numește un profesor (învățător) pentru această comunitate. Anul acesta este Maria Tsialera.
Învățătoarea lui Christos.
Reportajul surprinde viața de zi cu zi a școlii cu un elev și un profesor, dar și momentul când școala și comunitatea sărbătorește ziua națională, ca orice școală și comunitate din Grecia. Asta se învață la școală. Apartenența. Solidaritatea. Să ridici un drapel nou, în locul celui sfâșiat de furtună. Să-ți faci cruce, dimineața, când lecțiile încep cu o rugăciune, pe insula cea mică unde nu mai locuiește nici un preot.  Și da, sigur, aritmetica, istoria cea foarte veche a Greciei, limba care vine de la Homer...

Ce m-a impresionat pe mine cel mai tare este că pentru Maria Tsialera, născută în al doilea cel mai mare oraș al Greciei, acest loc de muncă nu e o pedeapsă ci o bucurie, o dorință împlinită, rezultatul propriei solicitări. Și ea a avut probabil parte de o educație cu totul specială. E singura cale de a crea oameni cu totul speciali.

E o insulă. Nu e drum, nici bun nici rău, nici greu nici ușor. Doar apă.
Ferry-boat-ul vine de două ori pe săptămână. Atât.
Învățătoarea pleacă vineri, cu barca soțului ei, și se întoarce luni dimineață.
Ce vrea să devină unicul ei elev când va crește mare ?
Profesor.

Mi-am amintit de microbuzele galbene. De o școală închisă la doar un an după ce fusese renovată. De dăscălițele care fac naveta. De o fată curajoasă dintr-un film de acum zece ani.
Școala de la sat a rămas să depindă de bugetul  relativ restrâns al comunelor. De administrații locale care fac ce pot cu aceste bugete.
De profesoare tinere și cu credință care fac navete chinuitoare, de zeci de kilometri, partial și cu întârziere mare decontate de bugetul local. Cu autobuze sau cu mașini la mâna a doua, pe drumuri grele, de munte, deseori acoperite de zăpadă sau polei.

NU.
Învățământul nu e o problemă locală. E o problemă națională.
Când închizi o școală, ucizi un sat.
Când ucizi satele, pui în primejdie națiunea.

*

Povestea une tinere care și-a asumat pentru un an un post de învățătoare într-un sat de munte, fără drum și fără curent electric, pentru cei patru elevi ai ei, am povestit-o într-un  documentar acum zece ani. (Mai multe - vezi aici)
Povestea unei alte școli din Grecia, salvată cu ambiție și creativitate, și mai ales cu ceea ce s-ar putea numi, pretențios, voință politică, aici
Sigur - mi s-ar putea răspunde că grecii sunt altfel, ei au inventat polis, cetatea, și politica.
Nu. Sunt la fel ca noi. Oameni.
Doar că din când în când știu să spună NU.

Sunt un călător

Sunt un călător.
Călătoriile nu se pot povesti.
Șosele care șerpuiesc printre brazi.
Un fuior de ceață pe vale, dimineața.
Zăpada puțină pe coastele dealurilor.
Pădurea golașă, ca o fină, abstractă hașură în sepia.
Acoperișurile, albe pe o singură parte.
Fumul care iese din horn.
Arieșul ca un uriaș, nestăvilit șuvoi de smaralde.
Limpede. Intens. Adânc.
Câte un copac singuratic.







Sus, sus de tot, pe munte, se deschide cerul.
Lanțuri de munți se aștern unul după altul până la marginea Lumii.


 Sat după sat.
Turlele bisericilor, înalte și ascuțite, ca fumul hornurilor.
Case vechi, din bârne groase de lemn, întunecate de timp.
Umbrite de poveste, de dantela de ramuri a unui pom fără frunze, și de aburul fin care iese din coșuri.
Garduri de scânduri în lungul drumurilor.


Apoi...
Garduri lucioase, orbitoare de tablă care încearcă să le ia locul.
Case mari, poate prea mari, neterminate.
Ziduri din cărămizi brutale, albicioase, de BCA.
Alte case mari, poate prea mari, vopsite în portocaliu.
În cărămiziu. În roz. În mov.
Case vechi, pe care le știu.
Cărora le cunosc bârnele groase, tăiate cu barda, ascunse acum sub tencuială colorată.
Roz. Oranj. Bleu.
Uneori în două tonuri, cu o diagonală care le delimitează.
Un grotesc carnaval.

Sunt un călător.
Călătorul vede de toate.
Și bune, și rele.

Câteva case frumoase si vechi peste care parcă nu trece timpul.
Alte câteva case vechi, reparate, renovate cu gust și pricepere.
Sus, pe o coastă de deal acoperită cu zăpadă curată, o cabană mică și cochetă din bârne noi, rotunde și albe.
O casă nouă după regulile cele vechi...
Nu-i așa că e frumos ?

Fiecare om alege pentru el, pentru familia lui, pentru casa lui, ce crede el că e mai bun.
Eu sunt doar un călător.
Nu vă luați după mine.
Ochiul meu de călător înșiră imaginile una după alta, alătură și compară.

Uneori nu vă e dor de imaginea satului vostru, așa cum era cândva ?
N-ar fi minunat ca locul caselor vechi, care mor, să-l ia altele noi, construite aidoma lor ?
Așa cum a fost, probabil, vreme de zeci de generații ?



Nu vă luați după mine.
Eu sunt doar un călător.
Plec mâine, și când voi reveni, o altă casă va lipsi.
Un alt acoperiș se va fi surpat.
O poartă monumentală, minunat sculptată în lemn, în Abrud.
Deja nu mai aparține unei case.
E doar o dantelă fină de lemn ținând ochiurile pe jumătate sparte ale unei foste verande.
O pânză de păianjen în care s-a prins timpul.

Case care mor (2) și despre un mare patriot român

Povestea aceasta este despre o casă pe care am văzut-o murind.
O altă casă pe care am văzut-o murind.
De-a lungul văii, trecând pe lângă ea de zeci de ori, i-am remarcat linia frumoasă, și minunata verandă cu ochiuri mici de sticlă.


 Apoi dintr-o dată, fără să fi fost prevenită, am realizat.
Dincolo de peretele din față, cu ferestre, nu mai era nimic.
Ferestrele casei erau ochi orbi. Dincolo de ele nu era intimitatea unei case. Era pădurea.
O casă a murit.
Mai mult. Casa Dandea a murit.





 O casă cu poveste, cum au aproape toate casele pe-aici.
În casa aceasta frumoasă s-a născut patriotul Emil Dandea, care avea să fie acum un veac cel dintâi primar român în Târgu Mureș.
Oare nu-i păcat ?

La fiecare drum, paragina înainta, și mi-e teamă să mă gândesc că s-ar putea să nu mai fie deloc pe-acolo. Cu o casă firavă de lemn se duce o pagină de istorie.



Casa a fost repertoriată de Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie cu mai mulți ani în urmă, în cadrul Universității de vară, ocazie cu care i-am aflat și eu povestea.

Despre Emil Dandea am aflat mai multe din cartea ce i-a dedicat-o domnul profesor Ioan Bembea, căruia pe această cale îi mulțumesc. Sunt frânturi de istorie care, fără grija unor oameni ca domnia sa, ni s-ar pierde.

Mai multe
http://adevarul.ro/locale/targu-mures/emil-dandea-primarul-caruia-muresenii-i-au-ridicat-statuie-1_511dedac344a782118410410/index.html

Imaginile acestea sunt din iarna trecută.
Mărturisesc că în bună parte din pricina lor am scris mai puțin în acest an.
E o poveste tristă, care-mi-a apăsat pe inimă un an și-o vară...
Povestea unei case care a murit.

Sfinții Ardealului

De 21 octombrie, la prăznuirea Sfinților Ardealului, mărturisitori și mucenici pentru credință, m-a cuprins dorul de adevărurile mari și uitate ale neamului meu. Cele despre care nu prea mai vorbim niciodată...

Ziua aceasta, binecuvântată cu soare blând de toamnă, m-a găsit departe de locurile propovăduirii lor, dar nu și de purtarea lor de grijă.
Am aflat chipurile Sfinților cuvioși mărturisitori Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara și aici la noi, pe arcadele celei mai vechi mănăstiri a Bucureștilor, Radu Vodă.





















"O, fericită treime de sfinți mărturisitori, Visarioane, Sofronie și mucenice Oprea, care cu multă îndrăzneală ați apărat credința ortodoxă și crucea pătimirii voastre ați dus-o până la capăt ! Fericiți sunteți că Bunul Dumnezeu s-a milostivit de strădaniile voastre cele sfinte pentru credința strămoșească și a adus, până în cele din urmă, în staulul Bisericii mame pe toți cei abătuți de la Sfânta Ortodoxie. Rugați-vă neîncetat lui Hristos, Dumnezeului nostru, pentru desăvârșirea acestei reîntoarceri, pentru ca toți, un singur suflet având și o singură credință mărturisind, să cântăm Preasfintei Treimi împreună cu voi : Aliluia !"




Nu mai am nimic de adăugat.
Doar iubire și binecuvântare.

Mai multe despre viața și lucrarea Sfinților Mărturisitori puteți afla aici:
http://amintiridinapuseni.blogspot.ro/2013/10/ocrotitorii-apusenilor.html
http://evz.ro/sfintii-ardealului-sfintii-inchisorilor.html

Și mai cu seamă
https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-marturisitori-visarion-sofronie-al-mucenicului-oprea

La domnul Emilian Achim, în Almașul Mare

Să tot fie vreo doisprezece ani de-atunci...
Povestea mea de dragoste cu Apusenii era abia la început.
Abia mă minunasem de iarna lui martie , la nord de Abrud, abia băgasem de seamă ce tainică rețea de calcare uriașe străjuiește Valea Ampoiului.
Drumul de câțiva kilometri care leagă Zlatna de Almașu Mare era pe-atunci începutul unei aventuri...
Dar la Almaș era frumos. Foarte frumos.



Iar eu abia începeam să învăț povestea veche de cinci milenii a aurului și căutării sale.
În Almașu Mare căutam un om. Un om aparte, pe Emilian Achim.
Omul cu muzeul, încă de pe-atunci. Deși muzeul era departe de ceea ce urma să devină în anii următori. (vezi pentru mai multe detalii http://ziarulunirea.ro/foto-traieste-intr-un-muzeu-la-almasu-mare-cu-peste-10-000-de-obiecte-traditionale-ale-apusenilor-nea-achim-omul-care-a-deschis-primul-muzeu-privat-din-romania-311791/ )
Și mai ales, cu poveștile.
De la domnul Achim aveam să aud, în următoarele două zile, o droaie de povești, de la trista poveste a închiderii minelor la povestea urieșilor cărora li se datorează zidurile de calcar, de la povestea lânii de aur la povestea unui colecționar care a strâns de toate, de la lămpașe la stupi și case...





Tot domnul Achim mi-a făcut cunoștință la Almașu Mare cu Moș Gheorghe Târziu, și împreună au deschis, pentru mine, pentru colegii mei și pentru foarte mulții români care aveau să vizioneze vreodată Aurul Apusenilor (aș vrea să fiu în stare să adaug un link...).
De la ei urma să învăț ce e hurca, șaitrocul, cum se spală aurul aluvionar. Tot cu ei împreună, urma să cobor în adâncul pământului, într-o gură de mină necercetată de mai multe zeci de ani, unde colegii mei aveau să facă imposibilul, posibil, și nefilmabilul, filmabil, cu tot ce implică asta, curent electric în mijlocul pădurii, sute de metri de cablu in subteran, entuziasm, răbdare și imaginație...
Mi s-a făcut dor de ziua aceea de iunie a anului 2005, și să mă iertați dacă pozele s-ar putea să fie, de data asta, mai multe, dar pe dată ce timpul trece e mai greu să alegi dintre amintiri, toate prețioase.















Sigur, în ruinele întreprinderii miniere din localitate aveam să aflu și ce înseamnă pustiul.
Cât e de mic și de slab omul, în fața istoriei.
Și cât e de puternic, în același timp.

La domnul Achim am mai revenit, peste ani. Să zic Ziua Bună. Și mulțumesc.
Să văd cum crește muzeul.
Și cărțile. Cărțile care cuprind o parte din poveștile pe care domnul Achim le-a colecționat, de-a lungul unei vieți. Într-una din ele și-a găsit loc și povestea scurtei noastre treceri pe la Almașu Mare.
Și mierea.
Cum aș fi putut uita mierea ?! Aurie ca un asfințit de iunie, la Almașu Mare...