AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

Update de iarnă. La Abrud, la Detunata.




Un  popas de suflet, despre care am mai scris.


http://amintiridinapuseni.blogspot.ro/2016/06/un-popas-de-suflet-pensiunea-detunata.html

La ultima mea călătorie, purta însă haina strălucitoare a primei zăpezi, reflexele sărbătorii, și cum gazdele primitoare și întrprinzătoare au mai făcut și câteva mici modificări, m-am gândit că un rând de poze în plus ar fi binevenit, ca să vă amintiți că la Abrud se găsește gazdă bun și mâncare excelentă la Detunata, pe malul Abruzelului și la poarta Raiului...







Frumoasele mele de iarnă

Cât mi-e de dragă verdeața satelor de munte, și umbrele lungi ale garfurilor bătute de soarele din asfințit, niciodată nu mi s-au părut așa de frumoase, desăvârșit de frumoase, casele Apusenilor ca în faptul iernii, abia ghicite dintre nămeți, împodobite cu dalbe horbote de dantelă și acoperite cu mai mari sau mai mici cușme de zăpadă, și cu vălul de fum ce se ridică din horn.

Amintirea din seara aceasta e  despre frumoasele, dragele case de lemn ale Apusenilor, în veșmânt de iarnă care le prinde așa de bine...
De altă prezentare nu mai au nevoie.









Zăpadă, zăpadă...

Zăpadă, zăpadă, tu vii mereu cu povești din trecut ...

Când eram copil, zăpada însemna numai bucurie. Pașii trecătorilor care fac zăpada să scârțâie. Tata mă plimba cu sania pe străzile vechi, albe, curate și înguste ale Bucureștiului care nu mai e... Oameni mari de zăpadă, în parc, oameni mici de zăpadă, în balcon... Noaptea când nu mai e niciodată întuneric de tot...
Apoi am crescut, și zăpada a devenit deodată sinonimă cu dezastrul. Trafic imposibil, trotuare alunecoase, pene de curent...
De vreo doisprezece ani, de când am fost prima dată în Apuseni, într-o primăvară cu zăpadă de un metru, lucrurile s-au simplificat. Zăpadă înseamnă că iarba va fi verde, că izvoarele vor avea apă...
Zăpada aduce un sat frumos din Apuseni în orașul meu cenușiu.

A fost o zi grea.
Orașele cedează tehnic la contactul cu natura, și zăpada asta e: natură. Pură, puternică, supremă forță a naturii. Dar în orașe nu poți merge doar pe jos. Nu te poți descurca dacă se oprește curentul. Aici vedem ce mici suntem, cu marile noastre invenții cu tot.
Și totuși...

Sufletul meu s-a bcuurat de zăpada cea mare ca de o zi de vacanță la munte.
Pozele sunt de acum o lună.
Din Apuseni.






Bine ai venit, An Nou !

Ninge în fine și pe la noi, restabilind ordinea lumii. Până acum, iarna mea a locuit numai în Amintiri...


Ninge și la noi, și zăpada dintâi, care s-a lăsat așteptată de Crăciun, aduce cu ea pacea, liniștea, răgazul nevoit, impus de dificultățile de circulație dar atât de necesar pentru a pune ordine în gânduri.
E totul alb, un iureș alb de amintiri și gânduri, care ia cu el anul cel vechi, cu iluziile, cu dorințele, cu visele, realizările, bucuriile, întristările, temerile, dezamăgirile, furiile, nădejdile... și aduce în loc un an nou, o serie nouă de vise și nădejdi și poate planuri...
Dar clipa aceasta când vine zăpada cea mare și albă și veselă peste noi e o clipă suspendată în timp, care nu aparține nici unui an, poate cel mult anilor îndepărtați din vremea copilăriei...
Clipa când ne amintim ce nu se schimbă.
O clipă mică, o pâlpâire în vârtejul vremii.
De care eu una am profitat din plin.























Unde este comoara ta, acolo este și inima ta...
De ce suntem zgârciți cu timpul nostru ? Oricum ne e măsurat...
Dăruiți, dragii mei, timp.
Copiilor voștri, întâi de toate. Familiilor voastre.
Oamenilor care contează pentru voi. Lucrurilor, activităților care înseamnă ceva pentru voi.
Lui Dumnezeu.
Vouă.

În orașe, timpul trece mai repede. Din păcate.
Amintiți-vă ritmul unei zile cu zăpadă, într-un sat de munte, curat și limpede ca un glob de cristal din pomul de Crăciun. Eu am petrecut iarna asta doar două zile din astea, dar ritmul lor a rămas în sufletul meu, cu pacea lui, și tot restul pare mai puțin important.
Nu mai vreau să mă grăbesc. Vreau să mă uit cum ninge.
Vreau să-mi contemplu călătoria: destinația o cunoaștem toți...



Anul cel nou a început cu o veste bună.
http://www.cultura.ro/dosarul-rosia-montana-fost-depus-la-unesco
Este împlinirea unui vis, mai curând decât a unei speranțe, și prin urmare e un semn bun : mai visați, dragii mei, visați vise care par de nerealizat, vise frumoase, îndrăznețe, visați și nu renunțați la visele voastre, iubiți-le și respectați-le chiar dacă nu (mai) aveți puterea de a lupta pentru ele, povestiți-le altora, visele voatre le-ar putea deveni dragi, dați mai departe visele voastre frumoase, faceți lumea maibună și mai bogată, nimic nu e cu neputință !

Eu vă dăruiesc un răsărit de soare peste culmile blânde ale Apusenilor, ale amintirii și ale viselor.
Să aveți un an frumos și binecuvântat !




Un premiu la Roma, și o iarnă în Apuseni

ProCult.
Festivalul Filmului Românesc în Italia. Ediția a șaptea
La Roma, în săptămâna care s-a încheiat.
Mai precis, miercurea trecută, 23 noiembrie, la șase seara, la Accademia di Romania.
Ce anume ?
Apusul Aurarilor...

A șaptea ediție a festivalului ProCult mi-a făcut marea onoare de a proiecta în deschidere documentarul la care țin cel mai mult. Apusul Aurarilor.
De asemenea, mi-a făcut cinstea de a distinge acest film cu un premiu.

Asta m-a obligat să mă gândesc la o seamă de lucruri frumoase, la care nu m-am mai gândit de mult...



M-am gândit ....
... La toți cei care au lucrat, cu atâta drag și cu atâta măiestrie, la acest film.
M-am gândit...
... La toți cei care ne-au primit în casele lor, care ne-au împărtășit povestea lor, o bucată din viețile lor, din dorurile sau speranțele lor.




...La nenumărate zile de muncă, transformate între timp în nenumărate zile de sărbătoare ale aducerii aminte...

...La căruța lui Radu, trasă destoinic la deal de calul Mișu, care ținea loc de vehicul de teren și de mașină de filmare... La tot ce ne-a lipsit, și toată dragostea și entuziasmul care au ținut loc de tot ce ne-a lipsit...


M-am gândit ...
.... La tanti Zoe, cu războiul ei de țesut, și cu bucătăria ei caldă, unde un miel mic și un pisoi găseau seara adăpost, și la nepoata ei care e azi profesoară în Apuseni și își învață elevii cât sunt de neprețuite tradițiile locului... 
... La nenea Zeno Crâsnic, care după două ore de înregistrare, o mărturie de lacrimi și sânge a suferinței fiecărei generații, a oftat din rărunchi : ”acum pot să mor, tot le-oi zis...” 
.... La domnul Oaida, în gura Băii Domnilor, între legendă și istorie, la domnul Ioan Fișter, prin zăpezile uriașe ale acelei ierni întârziate... 
M-am gândit ...
... La șirul neîntrerupt de generații de sacrificiu care vine din negura istoriei până spre zorii zilei de mâine...
... și la câți dintre copiii de-atunci mai sunt în sat. Și la cei care sunt departe...

...La cât e de frumoasă iarna în Apuseni...

M-am gândit ...
... La cât de multă vreme a trecut de-atunci...
... La câte s-au schimbat între timp...

... La cei doisprezece ani, aproape treisprezece, de când acest film a fost un gând, inspirat de interviul domnului profesor Ciugudean în Formula AS. 2004. La cele 12 luni în care acest proiect a fost de nenumărate ori respins. Rescris de fiecare dată, a fost nevoit să devină mai bun. La lunile nesfârșite în care am nădăjduit într-o dată de difuzare. Remontat de câteva ori, a fost nevoit să devină mai bun. La primul premiu obținut, la Bar, în Muntenegru, acum zece ani. La cele încă zece luni care au mai trecut până la difuzarea sa pe teritoriul României, în binecuvântata zi de 16 august 2007. 

...Între timp, Roșia Montană de care abia se vorbea este patrimoniu protejat, și va fi foarte curând pe lista noastră tentativă pentru UNESCO. 
...Între timp, o generație a crescut, strigând mai întâi ”Trădarea de țară în aur se măsoară”, apoi construind încet-încet un plan alternativ pentru România.
... Între timp, drumurile Apusenilor s-au mai îmbunătățit, s-au asfaltat, s-au înmulțit pensiunile, și mai ales prietenii.
... Până la urmă, asta e ceea ce am vrut, nu ?

În toată vremea aceasta am prins drag de Apuseni, tot mai mult, și alte povești s-au născut.
Apoi au încetat să se nască...

M-am gândit...


... La toate poveștile care așteaptă încă să se nască.
M-am gândirt cu recunoștință ...
La Apusenii care m-au adoptat.
La TVR. Pentru că m-a crescut, așa cum sunt, bună sau rea.
La toți prietenii mei. Din Apuseni. Din TVR.
Și-apoi...
M-am gândit că e ziua României, și că povestea asta e darul meu pentru ea.
La mulți ani, Țara mea minunată !




Un alt popas: Casa Butnarului

Mi-am amintit zilele astea de toamnele Apusenilor. Pentru că e deja toamnă rece și tristă pe strada mea, mi-am adus aminte de toamna de-acum trei ani când am ajuns, prea târziu și prea pe fugă, la Râmeți.
Despre călătoria asta ma mai scris, și despre cheile unde se bat munții cap în cap, și despre mânăstirea cuibărită între stânci, și despre platoul Trascăului cu satele lui de poveste...



Ce nu am scris, și mă gândesc să scriu acum, este ce popas plăcut am făcut în toamna aceea la Casa Butnarului, și ce gazde primitoare am avut.

Am ajuns târziu, când se însera, și abia dacă am băgat de seamă casa frumoasă, veche, pe lângă care am trecut. Doamna casei se grăbea să ne conducă spre foișor, unde era pusă masa... Era frumos, un foișor mare, luminat, în mijlocul grădinii, ca un basm de altă dată, dar era atât de frig, și bucurându-mă din plin de frumusețea locului spre care ne urca aleea îngustă, m-am întrebat cum vom putea mânca afară, în seara înghețată de noiembrie...
Pulberea s-a ales de mirarea mea stupidă : foișorul era închis cu geamuri călduroase, dar imense și atât de curate, încât de la depărtare de câțiva metri ele păreau să lipsească. Înăuntru era cald, și bine, te simțeai de parcă ai fi cinat în grădină, printre ultimele mere și gutui coapte, dar protejat cu ajutorul focului vesel și prietenos din soba bătrânească de bucătărie... O gazdă drăguță, eficientă, pricepută și educată, care prețuiește cu adevărat locurile și lucrurile vechi și frumoase printre care trăiește, își primește oaspeții și-și crește copiii minunați, care ne-a ajutat să uităm osteneala drumului cu o masă delicioasă și cu poveștile ei pline de farmec și de umor din satul ascuns în Valea Geoagiului, unde descoperise ea potențialul fabulos de bucurie ascuns în casa bunicilor ei prin alianță...

Am rămas trei seri la Casa Butnarului. Din camera mea de la mansardă, prin fereastra din acoperiș, se vedea cerul înstelat al Apusenilor.
Au trecut de atunci trei ani și nu am uitat acest scurt popas minunat, pe care vi-l recomand din toată inima.
N-am făcut poze. Dar vă recomand să le găsiți aici :
https://www.facebook.com/casabutnarului/photos/?tab=album&album_id=532027526846747

Mai multe despre Pensiunea Casa Butnarului:
https://www.facebook.com/casabutnarului/

Și ... mai e ceva.
Știți ce e un butnar ?
Nici eu nu știam.
:)



Toamna care va veni...

Am multe amintiri din Apuseni, dar nu știu cum se face - tot toamna sunt cele mai frumoase...
Oare să fie jocul de culori al pădurii, de la verde la auriu, de la auriu la aramă ?... Oare să fie lumina, din zi în zi mai blândă, ca surâsul bătrânilor ? Oare să fie pacea care se așterne când roadele sunt strânse, și lemnele pregătite pentru iarnă ? Sau pur și simplu e sufletul meu, toamna, mai liniștit și mai în stare să se bucure ?...
Cum se întâmplă în fiecare an, am lăsat o pauză lungă, în care gândurile nu s-au tors nici nu s-au împletit așa cum aș fi vrut eu... Dar ca în fiecare an, am trecut mai departe, și m-am întors între Amintiri...
Pentru seara asta, amintiri din toamne însorite...
Dar pentru toamna care va veni.