AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

O poveste cu o școală

Păi ce să facă, au trebuit să închidă școala, că nu prea mai erau copii în sat...

De câte ori am auzit povestea asta, prin câte un cătun pierdut între dealuri...
Oamenii au plecat, mai ales cei tineri, să-și caute de lucru. Copiii lor s-au născut în altă parte, au crescut și au mers la școală acolo. La oraș. Sau la câmpie. Sau în Spania. Au rămas tot mai puțini.
Autoritățile au închis unele școli, și au asigurat transportul copiilor cu microbuzul până în satele mai mari, învecinate, unde sunt școli.
Apusenii s-au umplut de microbuze galbene. Și de școli închise.
Să tot fie vreo zece ani de-atunci.
Chiar așa.
Au trebuit să închidă școala ?
Sigur ?

În ultima zi a acestei ierni (calendaristic vorbind), în plină primă ninsoare pe-aici pe la mine, mi-a căzut în mâini un articol plin de soare și de speranță, care spune altceva.

https://www.politico.eu/interactive/greek-school-with-single-student-arkoi-island-in-pictures/

Reportajul semnat de Demetrios Ioannou este povestea unei școli cu un singur elev.
Voi încerca să-l povestesc pe scurt, dar vă rog să acordați cinci minute acestui link, fie pentru a citi, dacă e posibil, articolul original în engleză, fie pentru a admira cel puțin fotografiile autorului, care spun povestea fără cuvinte, cu o duioșie nespusă.


Insula se numește Arkoi. Se află la aproape 300 km de Atena, lângă coasta turcă. În 2011 avea 44 de locuitori, majoritatea păstori și pescari. Acum poate jumătate.
Christos are 8 ani și este cel mai mic într-o familie cu șapte copii. Este singurul elev al școlii.
În fiecare an, Ministerul Educației din Grecia numește un profesor (învățător) pentru această comunitate. Anul acesta este Maria Tsialera.
Învățătoarea lui Christos.
Reportajul surprinde viața de zi cu zi a școlii cu un elev și un profesor, dar și momentul când școala și comunitatea sărbătorește ziua națională, ca orice școală și comunitate din Grecia. Asta se învață la școală. Apartenența. Solidaritatea. Să ridici un drapel nou, în locul celui sfâșiat de furtună. Să-ți faci cruce, dimineața, când lecțiile încep cu o rugăciune, pe insula cea mică unde nu mai locuiește nici un preot.  Și da, sigur, aritmetica, istoria cea foarte veche a Greciei, limba care vine de la Homer...

Ce m-a impresionat pe mine cel mai tare este că pentru Maria Tsialera, născută în al doilea cel mai mare oraș al Greciei, acest loc de muncă nu e o pedeapsă ci o bucurie, o dorință împlinită, rezultatul propriei solicitări. Și ea a avut probabil parte de o educație cu totul specială. E singura cale de a crea oameni cu totul speciali.

E o insulă. Nu e drum, nici bun nici rău, nici greu nici ușor. Doar apă.
Ferry-boat-ul vine de două ori pe săptămână. Atât.
Învățătoarea pleacă vineri, cu barca soțului ei, și se întoarce luni dimineață.
Ce vrea să devină unicul ei elev când va crește mare ?
Profesor.

Mi-am amintit de microbuzele galbene. De o școală închisă la doar un an după ce fusese renovată. De dăscălițele care fac naveta. De o fată curajoasă dintr-un film de acum zece ani.
Școala de la sat a rămas să depindă de bugetul  relativ restrâns al comunelor. De administrații locale care fac ce pot cu aceste bugete.
De profesoare tinere și cu credință care fac navete chinuitoare, de zeci de kilometri, partial și cu întârziere mare decontate de bugetul local. Cu autobuze sau cu mașini la mâna a doua, pe drumuri grele, de munte, deseori acoperite de zăpadă sau polei.

NU.
Învățământul nu e o problemă locală. E o problemă națională.
Când închizi o școală, ucizi un sat.
Când ucizi satele, pui în primejdie națiunea.

*

Povestea une tinere care și-a asumat pentru un an un post de învățătoare într-un sat de munte, fără drum și fără curent electric, pentru cei patru elevi ai ei, am povestit-o într-un  documentar acum zece ani. (Mai multe - vezi aici)
Povestea unei alte școli din Grecia, salvată cu ambiție și creativitate, și mai ales cu ceea ce s-ar putea numi, pretențios, voință politică, aici
Sigur - mi s-ar putea răspunde că grecii sunt altfel, ei au inventat polis, cetatea, și politica.
Nu. Sunt la fel ca noi. Oameni.
Doar că din când în când știu să spună NU.

Sunt un călător

Sunt un călător.
Călătoriile nu se pot povesti.
Șosele care șerpuiesc printre brazi.
Un fuior de ceață pe vale, dimineața.
Zăpada puțină pe coastele dealurilor.
Pădurea golașă, ca o fină, abstractă hașură în sepia.
Acoperișurile, albe pe o singură parte.
Fumul care iese din horn.
Arieșul ca un uriaș, nestăvilit șuvoi de smaralde.
Limpede. Intens. Adânc.
Câte un copac singuratic.







Sus, sus de tot, pe munte, se deschide cerul.
Lanțuri de munți se aștern unul după altul până la marginea Lumii.


 Sat după sat.
Turlele bisericilor, înalte și ascuțite, ca fumul hornurilor.
Case vechi, din bârne groase de lemn, întunecate de timp.
Umbrite de poveste, de dantela de ramuri a unui pom fără frunze, și de aburul fin care iese din coșuri.
Garduri de scânduri în lungul drumurilor.


Apoi...
Garduri lucioase, orbitoare de tablă care încearcă să le ia locul.
Case mari, poate prea mari, neterminate.
Ziduri din cărămizi brutale, albicioase, de BCA.
Alte case mari, poate prea mari, vopsite în portocaliu.
În cărămiziu. În roz. În mov.
Case vechi, pe care le știu.
Cărora le cunosc bârnele groase, tăiate cu barda, ascunse acum sub tencuială colorată.
Roz. Oranj. Bleu.
Uneori în două tonuri, cu o diagonală care le delimitează.
Un grotesc carnaval.

Sunt un călător.
Călătorul vede de toate.
Și bune, și rele.

Câteva case frumoase si vechi peste care parcă nu trece timpul.
Alte câteva case vechi, reparate, renovate cu gust și pricepere.
Sus, pe o coastă de deal acoperită cu zăpadă curată, o cabană mică și cochetă din bârne noi, rotunde și albe.
O casă nouă după regulile cele vechi...
Nu-i așa că e frumos ?

Fiecare om alege pentru el, pentru familia lui, pentru casa lui, ce crede el că e mai bun.
Eu sunt doar un călător.
Nu vă luați după mine.
Ochiul meu de călător înșiră imaginile una după alta, alătură și compară.

Uneori nu vă e dor de imaginea satului vostru, așa cum era cândva ?
N-ar fi minunat ca locul caselor vechi, care mor, să-l ia altele noi, construite aidoma lor ?
Așa cum a fost, probabil, vreme de zeci de generații ?



Nu vă luați după mine.
Eu sunt doar un călător.
Plec mâine, și când voi reveni, o altă casă va lipsi.
Un alt acoperiș se va fi surpat.
O poartă monumentală, minunat sculptată în lemn, în Abrud.
Deja nu mai aparține unei case.
E doar o dantelă fină de lemn ținând ochiurile pe jumătate sparte ale unei foste verande.
O pânză de păianjen în care s-a prins timpul.

Case care mor (2) și despre un mare patriot român

Povestea aceasta este despre o casă pe care am văzut-o murind.
O altă casă pe care am văzut-o murind.
De-a lungul văii, trecând pe lângă ea de zeci de ori, i-am remarcat linia frumoasă, și minunata verandă cu ochiuri mici de sticlă.


 Apoi dintr-o dată, fără să fi fost prevenită, am realizat.
Dincolo de peretele din față, cu ferestre, nu mai era nimic.
Ferestrele casei erau ochi orbi. Dincolo de ele nu era intimitatea unei case. Era pădurea.
O casă a murit.
Mai mult. Casa Dandea a murit.





 O casă cu poveste, cum au aproape toate casele pe-aici.
În casa aceasta frumoasă s-a născut patriotul Emil Dandea, care avea să fie acum un veac cel dintâi primar român în Târgu Mureș.
Oare nu-i păcat ?

La fiecare drum, paragina înainta, și mi-e teamă să mă gândesc că s-ar putea să nu mai fie deloc pe-acolo. Cu o casă firavă de lemn se duce o pagină de istorie.



Casa a fost repertoriată de Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie cu mai mulți ani în urmă, în cadrul Universității de vară, ocazie cu care i-am aflat și eu povestea.

Despre Emil Dandea am aflat mai multe din cartea ce i-a dedicat-o domnul profesor Ioan Bembea, căruia pe această cale îi mulțumesc. Sunt frânturi de istorie care, fără grija unor oameni ca domnia sa, ni s-ar pierde.

Mai multe
http://adevarul.ro/locale/targu-mures/emil-dandea-primarul-caruia-muresenii-i-au-ridicat-statuie-1_511dedac344a782118410410/index.html

Imaginile acestea sunt din iarna trecută.
Mărturisesc că în bună parte din pricina lor am scris mai puțin în acest an.
E o poveste tristă, care-mi-a apăsat pe inimă un an și-o vară...
Povestea unei case care a murit.

Sfinții Ardealului

De 21 octombrie, la prăznuirea Sfinților Ardealului, mărturisitori și mucenici pentru credință, m-a cuprins dorul de adevărurile mari și uitate ale neamului meu. Cele despre care nu prea mai vorbim niciodată...

Ziua aceasta, binecuvântată cu soare blând de toamnă, m-a găsit departe de locurile propovăduirii lor, dar nu și de purtarea lor de grijă.
Am aflat chipurile Sfinților cuvioși mărturisitori Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara și aici la noi, pe arcadele celei mai vechi mănăstiri a Bucureștilor, Radu Vodă.





















"O, fericită treime de sfinți mărturisitori, Visarioane, Sofronie și mucenice Oprea, care cu multă îndrăzneală ați apărat credința ortodoxă și crucea pătimirii voastre ați dus-o până la capăt ! Fericiți sunteți că Bunul Dumnezeu s-a milostivit de strădaniile voastre cele sfinte pentru credința strămoșească și a adus, până în cele din urmă, în staulul Bisericii mame pe toți cei abătuți de la Sfânta Ortodoxie. Rugați-vă neîncetat lui Hristos, Dumnezeului nostru, pentru desăvârșirea acestei reîntoarceri, pentru ca toți, un singur suflet având și o singură credință mărturisind, să cântăm Preasfintei Treimi împreună cu voi : Aliluia !"




Nu mai am nimic de adăugat.
Doar iubire și binecuvântare.

Mai multe despre viața și lucrarea Sfinților Mărturisitori puteți afla aici:
http://amintiridinapuseni.blogspot.ro/2013/10/ocrotitorii-apusenilor.html
http://evz.ro/sfintii-ardealului-sfintii-inchisorilor.html

Și mai cu seamă
https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-marturisitori-visarion-sofronie-al-mucenicului-oprea

La domnul Emilian Achim, în Almașul Mare

Să tot fie vreo doisprezece ani de-atunci...
Povestea mea de dragoste cu Apusenii era abia la început.
Abia mă minunasem de iarna lui martie , la nord de Abrud, abia băgasem de seamă ce tainică rețea de calcare uriașe străjuiește Valea Ampoiului.
Drumul de câțiva kilometri care leagă Zlatna de Almașu Mare era pe-atunci începutul unei aventuri...
Dar la Almaș era frumos. Foarte frumos.



Iar eu abia începeam să învăț povestea veche de cinci milenii a aurului și căutării sale.
În Almașu Mare căutam un om. Un om aparte, pe Emilian Achim.
Omul cu muzeul, încă de pe-atunci. Deși muzeul era departe de ceea ce urma să devină în anii următori. (vezi pentru mai multe detalii http://ziarulunirea.ro/foto-traieste-intr-un-muzeu-la-almasu-mare-cu-peste-10-000-de-obiecte-traditionale-ale-apusenilor-nea-achim-omul-care-a-deschis-primul-muzeu-privat-din-romania-311791/ )
Și mai ales, cu poveștile.
De la domnul Achim aveam să aud, în următoarele două zile, o droaie de povești, de la trista poveste a închiderii minelor la povestea urieșilor cărora li se datorează zidurile de calcar, de la povestea lânii de aur la povestea unui colecționar care a strâns de toate, de la lămpașe la stupi și case...





Tot domnul Achim mi-a făcut cunoștință la Almașu Mare cu Moș Gheorghe Târziu, și împreună au deschis, pentru mine, pentru colegii mei și pentru foarte mulții români care aveau să vizioneze vreodată Aurul Apusenilor (aș vrea să fiu în stare să adaug un link...).
De la ei urma să învăț ce e hurca, șaitrocul, cum se spală aurul aluvionar. Tot cu ei împreună, urma să cobor în adâncul pământului, într-o gură de mină necercetată de mai multe zeci de ani, unde colegii mei aveau să facă imposibilul, posibil, și nefilmabilul, filmabil, cu tot ce implică asta, curent electric în mijlocul pădurii, sute de metri de cablu in subteran, entuziasm, răbdare și imaginație...
Mi s-a făcut dor de ziua aceea de iunie a anului 2005, și să mă iertați dacă pozele s-ar putea să fie, de data asta, mai multe, dar pe dată ce timpul trece e mai greu să alegi dintre amintiri, toate prețioase.















Sigur, în ruinele întreprinderii miniere din localitate aveam să aflu și ce înseamnă pustiul.
Cât e de mic și de slab omul, în fața istoriei.
Și cât e de puternic, în același timp.

La domnul Achim am mai revenit, peste ani. Să zic Ziua Bună. Și mulțumesc.
Să văd cum crește muzeul.
Și cărțile. Cărțile care cuprind o parte din poveștile pe care domnul Achim le-a colecționat, de-a lungul unei vieți. Într-una din ele și-a găsit loc și povestea scurtei noastre treceri pe la Almașu Mare.
Și mierea.
Cum aș fi putut uita mierea ?! Aurie ca un asfințit de iunie, la Almașu Mare...







Amintiri din ... București

Nu.
N-am uitat.
N-am uitat cum înfloresc narcisele la Negrileasa, apoi măceșii pe drumul spre Baia Domnilor, margaretele și cicoarea pe Vulcoi...
N-am uitat că-mi doresc să aflu cât de târziu înflorește lilacul în Bucium Poieni...
N-am uitat ce dragi îmi sunt Apusenii, când vin de departe, atât de departe, seara târziu, și văd turla luminată a bisericii... când aud clopotele bătând, înmulțite de ecoul dealurilor...

Nu v-am uitat, Apusenii mei dragi, deși primăvara asta am petrecut prea mult timp departe de voi.
Am petrecut, de asemenea, mai multă vreme ca în alți ani privind pe fereastră către turlele profilate pe cer ale orașului meu, întâi în compania unui ghips, apoi in compania amintirii foarte prezente a acestuia... Am avut vreme să-mi pun câteva întrebări. Și să văd că ele nu au un răspuns decent.

”Prietenii te învață ce trebuie să faci. Dușmanii te obligă să faci ce trebuie.”
Așa s-a născut o nouă pagină, Amintiri din București, într-o bună dimineață când gândul a luat chipul cuvintelor, mobilizat de un zgomot repetitiv și percutant, și când am înțeles ce mă chinuia. E vorba de anormalitate.
Dacă de șase ani mă minunez, alături de voi, care mi-ați fost alături prin peste 85000 de afișări de pagină, de firescul, normalitatea, frumusețea amintirilor mele dn Apuseni, azi mi s-a limpezit dorul de a spune pe nume anormalităților care jalonează în București viața mea de zi cu zi, chinuind peste două milioane de oameni și umbrindu-mi iubirea pe care toți o datorăm locului pe care-l numim Acasă.

”Probabil că se vor amesteca, în această pagină, vorbe bune auzite de demult, legende urbane, momente speciale, ruine, amintiri, personale sau ale comunității, vise, nădejdi, majoritatea spulberate, câteva bucurii, multă nostalgie, revoltă, sarcasm, dragoste și ură... Pentru confuzia ce va domni în paginile ce urmează, de vină e doar orașul acesta confuz, amestec de farmec parizian și de pace orientală, de eleganță și mitocănie, de frumusețe căzută în ruină și urâțenie agresivă, de demnitate și abandon, de... ”

Eram datoare mai demult cu acest demers.
Prea mulți din prietenii mei dragi au găsit Bucureștiul de nesuportat, de neexplicat. Le datoram o explicație, aș vrea să-i pot face să vadă de ce îl iubesc.
Îl iubesc.
Într-o zi, în curtea splendidă și binecuvântată a Mănăstirii Lupșa, un Părinte mi-a lăudat orașul meu: ”Un loc binecuvântat, Bucureștiul, la fiecare colț găsești o biserică veche, frumoasă...”
Cu recunoșțtință admit că nu mă mai gândisem demult la orașul meu în acești termeni. Fără să vrem, ne gândim mai ades la Bisericile Bucureștiului care NU Mai E. Eram datoare să privesc cu mai multă atenție spre cele ce mai sunt.
Și-apoi eram datoare anormalității însăși. Suntem toți datori să-i spunem pe nume. Ca să nu crească pe lângă noi niște oameni care cred că așa e normal.
Nu.
Anormalitatea nu e normală.
Nici tăcerea în fața anormalității nu e normală.



Vă invit așadar de azi înainte pe voi, care mi-ați dăruit cu atâta generozitate prietenia și ceva din timpul vostru, să priviți împreună cu mine pe fereastră spre orașul meu iubit și anormal, și să-mi răsfoiți din când în când câteva dintre banalele și cârcotașele mele Amintiri din București.

Un link permanent se va regăsi în coloana din dreapta.



Dor de primăvară

Între două ninsori și două zile cu aproape 30 de grade, nici n-am băgat de seamă că e primăvară...
Ca o zână rătăcită într-un bloc de birouri, primăvara la oraș e stingheră și speriată.
Și nici eu nu prea mi-am găsit locul, în lumea mea care e și nu e a mea...

Mi-e dor.
Mi-e dor de primăvara frumos rânduită din Apuseni, care întârzie până ne dumerim și noi, ăștia crescuți în cușcă de beton, că e luna mai... că miroase a pământ reavăn, a frunză tânără, că lumina e verde...
Am adunat, de dragul primăverii ce vine, câteva imagini din amintirile altor primăveri.







Mi-a fost dor să vă scriu. Dar n-am putut, pentru că n-am știut ce.
Întotdeauna scriu ce simt. Iar de data asta ... nu prea știu ce simt.

Mi-e dor.
De primăvară, început, speranță.
De satul meu unde frunzele abia mijesc, și unde încolțesc în fiecare primăvară vise și nădejdi.

Update de iarnă. La Abrud, la Detunata.




Un  popas de suflet, despre care am mai scris.


http://amintiridinapuseni.blogspot.ro/2016/06/un-popas-de-suflet-pensiunea-detunata.html

La ultima mea călătorie, purta însă haina strălucitoare a primei zăpezi, reflexele sărbătorii, și cum gazdele primitoare și întrprinzătoare au mai făcut și câteva mici modificări, m-am gândit că un rând de poze în plus ar fi binevenit, ca să vă amintiți că la Abrud se găsește gazdă bun și mâncare excelentă la Detunata, pe malul Abruzelului și la poarta Raiului...