AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

Un popas de suflet : Pensiunea Detunata

Când am urcat prima dată la Abrud, casa nu exista. În vară, am văzut că se construiește ceva frumos pe stânga drumului, în lunca largă mărginită de pârâu și de pădure... Părea o locuință, casa confortabilă și frumos proporționată a unei familii așezate și cu mult gust.
În toamna aceluiași an, am avut onoarea de a fi printre cei dintâi oaspeți ai pensiunii. Și de-atunci am revenit de multe, multe ori, și de fiecare dată m-am simțit excelent, am mâncat grozav și am dormit ca un prunc.

Și mai cu seamă, în pacea locului, în liniștea luncii care se acoperă cu ceață în diminețile de toamnă, în preajma oamenilor buni, eficienți și cu adevărat primitori, în livada cu mere roșii, sufletul meu s-a odihnit...




Și uite-așa s-a strecurat Pensiunea Detunata printre cele mai frumoase amintiri ale mele din Apuseni, cu camerele ei frumoase și simple, cu micul balcon cu mușcate unde te poți adăposti să privești ploaia, cu pajiștea ei imensă presărată cu meri unde se poate pune cortul și unde între timp s-a ridicat un chioșc de luat masa, cu terasele cochete ale restaurantului, cu o delicioasă ciorbă de burtă și un creier pane cum n-am mai mâncat de mult, cu șipotul pârâului în liniștea nopții, cu zâmbetul de gazdă bună al doamnei Marilena...
Faceți un popas la intrarea în Abrud, măcar pentru o cafea excelentă și niște clătite cu gemuri făcute de casă... Sunt sigură că veți reveni.








Cu aproape un veac în urmă...

... și cam la vremea asta a anului.

Regele Ferdinand si Regina Maria la Campeni - Inaugurarea podului de fier de peste Arieș - Mai 1919
(
Sursa foto: Daniel Siegfriedsohn)



 
În prima parte a anului 1919 suveranii României reîntregite făceau deja prima lor vizită în Munţii Apuseni, ca parte a unui prim turneu în Transilvania. Războiul mondial abia se încheiase, transporturile erau îngrozitoare, armata română încă angajată în lupte contra Ungariei conduse la momentul respectiv de bolşevicii lui Bela Kun.
Dar regele şi regina socoteau că e important să-şi cunoască ţara, să onoreze cu prezenţa lor moţii, cei mai dârji şi mai aprigi luptători români din Ardeal.
Dăruită cu mult talent literar, cu o mare inteligenţă şi putere de pătrundere,de observare a detaliului,  cu multă sensibilitate şi totodată cu mult umor, regina păstrează în însemnările ei descrieri succinte dar inegalabile ale locurlor, obiceiurilor, activităţilor, ale unei călătorii obositoare dar încântătoare şi ale primei ei întâlniri cu câteva simboluri ale românităţii Ardelene, cum ar fi figura lui Avram Iancu evocată cu simplitate, respect şi iubire.
 
Întâlnind zilele trecute fotografia, mi-am amintit de paginile din ”Însemnările zilnice” ale Reginei Maria unde este evocată această vizită:
 
”Miercuri, 28 mai 1919, Turda, Câmpeni
O zi încântătoare, mai mult sau mai puţin rustică, noi îndreptându-ne spre minunaţii munţi.  (...)  Am plecat apoi cu maşina pe cel mai frumos drum printre dealuri. Toate pădurile de pe margine se ridicau falnice în verdele lor nou, pe care se profilau brazii absolut negri. Pretutindeni sate pitoreşti şi toată populaţia afară ca să ne primească, în frunte cu preotul cu crucea în mână. Ei au binecuvântat şi ne-au sărutat mâinile, au presărat flori în faţa noastră, ne-au cântat cântece patriotice, au dansat dansurile lor naţionale, toate clopotele de la biserici băteau, femeile mi-au oferit flori şi cusături făcute în casă. A fost un marş triumfal – nu de puţine ori mi-au dat lacrimile.
Un sat prin care am trecut avea casecare m-au făcut să-mi pierd capul de încântare, ele erau construite din trunchiuri imense de copaci ca nişte cutii uriaşe, încheiate cu cele mai exagerat de înalte şi înclinate acoperișuri din paie de culoarea blanei de cârtiţă. De departe, ele arătau ca nişte gigantie muşuroaie de furnici sau ca uriaşe căciuli. Nu-mi puteam crede ochilor, nici un basm cu zâne nu ar fi putut inventa asemenea case minunate. Cu greu puteam sta liniştită în maşina mea, simţeam că trebuie să mă opresc şi să intru în ele. Uneori ele erau grupate ca nişte ciuperci de mărime fantastică, alteori erau singuratice, ascunse printre copaci în unghere abrupte.
Toţi ţăranii în costume pitoreşti, a fost o privelişte de neuitat.
Am sosit la Câmpeni; bucurie şi mai delirantă. Ne-am instalat într-o căsuţă extraordinar de curată, aparţinând prefectului. Oameni drăguţi, simpli şi inimoşi, care au făcut tot ce au putut să ne simţim bine şi mulţumiţi, dar am fost sistematic suprahrăniţi şi n-am putut refuza nici măcar un fel de mâncare, deoarece toate femeile din gospodărie contribuiseră la pregătirea ei.
După-amiază, o frumoasă plimbare cu maşina la casa care i-a aparţinut lui Avram Iancu, unul din cei mai iubiţi eroi naţionali din epoca modernă, un ţăran simplu care a încercat să obţină libertăţi pentru poporul său oprimat şi care sfârşise cu mintea rătăcită, pentru că nici una din promisiunile care i se făcuseră nu a fost ţinută. El şi- petrecut ultimii ani cutreierând pe toate cărările cu un fluier, un pribeag ce nu-şi găsea locul nicăieri şi care îşi cânta melancolicele sale doine ca să-şi aline suferinţa inimii.
Zona este absolut splendidă, iar bucuria emoţionantă a ţăranilor la vederea noastră te mişcă până la lacrimi de recunoştinţă. (...)
 
Joi, 29 mai 1919, Câmpeni, Abrud
Am dormit minunat într-un pat excelent înconjurată de întreaga atenţie şi dragoste pe care aceste suflete simple au imaginat-o pentru ca să mă simt bine. Aici liliacul este înflorit, camera mea era plină de liliac, de lalele galbene şi irişi galbeni. Un mic dejun copios, toate preparatele foarte apetisante şi pregătite cu atâta gingăşie de femei din popor, care aici sunt foarte simpleşi, totuşi, ai senzaţia că ele sunt educate. Ele au însă o lipsă de „préténtion”, care le face foarte plăcute. Prima noastră îndatorire a fost deschiderea unui nou pod care a primit numele de „Regele Ferdinand”. Ţăranii s-au adunat cu toţii în jurul nostru – bucuria lor e emoţionantă. Am plecat apoi spre Abrud. Locurile sunt foarte frumoase şi verdele primăvăratic al copacilor face totul încântător, dar vremea nu a fost niciodată prea frumoasă, întotdeauna o mică ploaie era gata să cadă, ceea ce nu făcea, totuşi, să scadă entuziasmul cuiva. Am sosit la Abrud şi am fost primiţi minunat. Este un frumos orăşel pitoresc, chiar pe coline. ca de obicei, toţi ţăranii au defilat într-o mare „Platz”, a fost foarte pitoresc, iar entuziasmul popular a fost de nedescris. (...) Desigur că ne aştepta o masă copioasă, dar aici unde femeile din casă se ocupă singure de bucătărie mâncarea este deosebit de bună, numai că, datorită faptului că fiecare membru al gospodăriei a pregătit o parte, eşti absolut obligat să guşti din fiecare fel. Mai ales la sfârşit, se servesc cel puţin şase feluri de prăjituri, care trebuiesc toate gustate.
Întreaga după-amiază a fost ocupată cu un drum lung şi foarte frumos pe jos spre un loc unde se scoate aurul din munţi, se spală şi se colectează. Aici ei le numesc „uzine” sau „stampa” (şteampuri...) (...)
De la şteampuri am mers mai departe la un cimitir unde este înmormântat eroul Avram Iancu. Ne-am dus la mormântul lui şi s-a oficiat un parastas. Ţărani, ţărani cu miile peste tot. În cimitir există un imens stejar pe care ei îl numesc Gorunul lui Horea. S-au plantat doi stejari în amintirea vizitei noastre. (...) Desigur că eu îi iubesc pe aceşti oameni. Alături de mult iubitul lor Avram Iancu, zace îngropat un tânăr ofiţer căzut în aceste zile în lupta împotriva trupelor bolşevice. Şi el a murit pentru aceeaşi cauză, dar de data aceasta a fost o cauză învingătoare. (...)
 
Vineri, 30 mai 1919, Alba Iulia, Blaj
Am plecat devreme de la Abrud în jos pe unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care am fost vreodată, printr-o trecătoare în munţi, prin cea mai minunată pădure de fagi şi de brazi întunecoşi. Din păcate, nu era soare deloc, dar chiar şi fără soare era aproape fantastic de frumos. În multe sate, calde primiri loiale, iar, în final, am ajuns la Alba Iulia, micul orăşel al cărui nume are un ecou special în sufletul fiecărui român. (...) ”
(Maria Regina României, Însemnări Zilnice, vol 1, decembrie 1918 – decembrie 1919, Editura Albatros, Bucureşti, 2005, pg 192-197)

 

Narcise, nostalgii, și fotografii de furat

În primul rând trebuie să vă mărturisesc ceva.
Toate, toate fotografiile de azi sunt de furat.
Dar o să spun și de la cine le-am furat, că așa e frumos, și dacă spun, poate mă vor ierta...

Și mai trebuie să vă spun ceva.
Totdeauna mi-am dorit să văd stânjenițele în floare.
Nu mă pot opri să mă pierd în visare, încercând să-mi imaginez cum arată o coastă imensă de deal acoperită cu minunatele, fragilele flori, cum arată corolele lor clătinate de vânt, și cum poartă vântul parfumul lor, în jos pe vale...


Să tot fie zece ani. Poate chiar doisprezece. Sărbătoarea din Poiana Narciselor de pe Negrileasa a intrat în casa mea într-o zi mohorâtă de sfârșit de toamnă, când îl citeam pe Ovidiu Bârlea... și mi-a rămas în suflet, cu parfumul de primăvară și ecoul îndepărtat al țarinei, ritmată de pasul perechilor ce dansează. Mi-a rămas dor de sufletul satului în sărbătoare...
Mai târziu, către vară, sau poate în altă vară, ceva mai târzie, domnul profesor Macaveiu mi-a povestit mai multe, și i-am făgăduit că sigur într-un an voi veni la Bucium, anume pentru această zi nepereche din an.
Sărbătoarea se ține în cel mai apropiat sfârșit de săptămână de ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena. Uneori mai devreme, după știința și planurile mai-marilor care o organizează, alteori mai târziu. La rândul lor, narcisele înfloresc mai devreme sau mai târziu, după cât e de timpurie primăvara și mai cu seamă după voia Bunului Dumnezeu.


Anul acesta s-au rânduit toate : Sfinții Împărați au fost într-o sâmbătă, narcisele au înflorit la vreme, iar buciumanii s-au adunat toți, și nu numai pentru stânjenițe.
Sâmbătă 21 mai, la Școala Ion Agârbiceanu din Bucium Șasa, Asociația Baia Domnilor a comemorat cinci ani de când  Domnul Profesor Ioan Voicu Macaveiu a plecat la cele veșnice.
Unde altundeva s-ar fi putut face asemenea pomenire, mai frumos decât în școala unde , vreme de patru decenii, a fost dascăl nenumăratelor generații de buciumani ?
Apoi, după ce amintirile au fost  depănate, și poate câteva lacrimi strivite în colțul ochiului, pe pajiștea din fața școlii s-au adunat buciumanii să-și vadă copiii jucând, așa cum domnul profesor tare s-ar fi bucurat să-i vadă... Pentru că el iubea așa de mult satul său, comoara sa de tradiții și bucurii transmise din moși-strămoși.

















Și-apoi duminică, jocul s-a mutat la Negrileasa, în cinstea pajiștii cu stânjenițe, buciumanii și-au îmbrăcat portul și și-au primit oaspeții.
Vreți să vedeți mai multe ? Uite aici, pe pagina Comunei Bucium:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.356447201224885.1073741854.186040081598932&type=3
Pe scurt, au fost scene și corturi, muzică și joc, tulnice și lemnari, fete și băieți, concurs și veselie, straie și mâncare tradițională, lume adunată din toate satele Apusenilor, cum șade bine la o zi de sărbătoare.

Am citit câteva comentarii online cum că lume, chef, petrecere, zonă protejată, rezervație naturală...
Întâi m-am gândit la narcise, și puțin m-am întristat.
Apoi m-am gândit mai bine.
Sărbătoarea Narciselor se ține la Negrileasa de multă vreme... Nu de un an, nu de doi... nici de zece, sau douăzeci... nici măcar de o singură sută de ani... Și în fiecare an oamenii au cules narcise, cât i-au ținut brațele, și au călcat iarba sub tălpi și sub roate
Sărbătoarea Narciselor e menționată în scrierile lui Ovidiu Bîrlea, pentru că e importantă, o întâlnire esențială a satului, a satelor, de fapt, un moment de bucurie, de veselie, de inspirație. Așa e rostul și rânduiala, datina acestei serbări. Pe oricine întrebi, tot așa o să zică. Fotografiile cele mai vechi chiar...

1934

1975







 Așa că de data asta eu zic să punem datina mai presus de grija stânjenițelor, că au ele putere destulă să renască, an după an... doar bulbii lor rămân, îngropați sub pământ.
Pe Buciumani îi felicit din toată inima, pentru cum își iubesc și respectă patrimoniul de tradiții.
Iar stânjnițele, să le culeagă bucuroși... numa așa, puțin, cu milă, și pe cât se poate fără bulbi, ca să se poată bucura de ele și nepoții nepoților lor !

Acum să vă mai spun ceva.
Nici anul acesta n-am văzut stânjenițele în floare.
N-am ajuns la Negrileasa încă niciodată...
Dar poate că mai este vreme.

P.S.
Narcisele, le-am furat de la Ovidiu Bolunduț. https://www.facebook.com/bolundut.Ovidiu
Pajiștea de la Negrileasa și tinerii care joacă la școala din Șasa le-am furat de la Asociația Baia Domnilor, care cu multă cinste a organizat evenimentul comemorativ. https://www.facebook.com/AsociatiaBaiaDomnilor.BuciumPoieni/?fref=photo
Fotografia din 1934 o datorez domnului Colda Nicu https://www.facebook.com/colda.nicu?fref=ts
iar cea din 1975, domnului profesor Nicolae Rusalin Sicoe https://www.facebook.com/nicolae.r.sicoe
Buciumanii tineri și frumoși de azi sunt ”furați” de la doamna Liliana Duna https://www.facebook.com/duna.liliana?fref=ts

Tuturor, vă cer iertare și vă mulțumesc mult: cu fiecare poză, dans, cântec sau amintire, m-ați ajutat să mă simt parte din sărbătoarea Buciumanilor.

50000

...avem așadar ceva de sărbătorit.
Pe de-o parte suntem de cinci ani împliniți pe blogger.com, pe de altă parte, în acești cinci ani s-au adunat 50 000 de afișări de pagină.
Noi ne-am bucurat pentru fiecare.
Ori de câte ori unul dintre dumneavoastră s-a oprit să răsfoiască o pagină a acestui blog, am deschis fereastra strigând : seara bună !... Așa cum casa cea mică de lemn din vârful unui deal are o fereastră cât o palmă, prin care vecinul te zărește urcând și îți face semn cu mâna.
Uneori ne-ați făcut bucuria de a comenta, aici sau pe Facebook, uneori ați apreciat și ați trimis mai departe, către prietenii voștri, amintirile, imaginile și gândurile noastre, curiozitățile, bucuriile, furiile, amărăciunile, dorurile care ne mână în fiecare zi mai departe...
Uneori, bucuria aceasta s-a întâmplat să fie singura dintr-o seară ploioasă...

Datorită vouă, Apusenii nu mai par așa departe.
Mulțumesc !

Tanti Ievuța Cosma din Valea Stâlnișorii

Era iarnă cu omătul mare. Atât de mare, încât abia ghiceai ferestrele casei de lemn. Țurțuri uriași atârnau la streașini, acoperișul abia se deosebea de coasta de deal ce părea să i se prăvale deasupra...

Înăuntru era cald, în sobă ardea focul, m-a primit cu un zâmbet larg și bun, iar în ochii ei senini și atât de tineri era vară și soare... Un motan frumos se freca de gleznele mele, și toate erau așa cum se cuvenea să fie.
N-am înțeles niciodată de ce, dar a primit cu toată inima să discute cu noi, niște străini, să răspundă întrebărilor mele, să reînvie pentru noi o lume apusă demult, lumea satului copilăriei ei, lumea aurarilor. N-am făcut nimic să merit căldura din zâmbet și vara din privire cu care m-a întâmpinat de fiecare dată...

Îmi amintesc cât de stupid am întrebat-o dacă nu se simte singură, în casa aceea mare și după măsura mea destul de depărtată de vecini, ori de rude.
Mi-a zâmbit și mi-a zis - lucrul cel mai firesc din lume:
”Nu sunt singură.
Sunt cu Dumnezeu.”


Ca să înțeleg pe deplin, trebuia să mai treacă vreme. Trebuiau să mai treacă ani, să mai cunosc oameni, să mai aud povești, trebuia să plec de la Bucium, să-i duc dorul, să mă întorc încă o dată, și încă o dată în Apuseni, să urc de fiecare dată în Poieni, pe Valea Stâlnișorii, pentru bucuria de a petrece o frântură de vreme în casa mătușii Ievuța Cosma, să mai primesc în dar un cuvânt bun, care să-mi fie sfat dar și mângâiere, reazem sau apărare, când vremurile se năpustesc asupra noastră...
Trebuiau să treacă ani, să ascult o dată, și încă o dată, povestea ei, povestea unei lumi, înregistrată într-o zi de iarnă cu omătul mare. Trebuia să mă întorc, să o mai întreb ce uitasem, ce nu știam, trebuia să urcăm, o dată, împreună dealul către frumoasa biserică din Poieni... Trebuia să-i cunosc, pe rând, nepoții, neam mândru de buciumani, să le ascult poveștile...
Trebuia să treacă vremea, să-mi amintesc toate cuvintele acelea bune, înțelepte, să descopăr că ele sunt cremene, pieptene și inel în basmul contemporan în care ne urmăresc zmei fără chip.






În căsuța de lemn de pe Valea Stâlnișorii timpul avea alte reguli, timpul își păstrase curgerea firească din vremurile când oamenii erau senini, buni și credincioși. Mi-am amintit că oamenii au trecut cu seninătate și cu încredere în mila lui Dumnezeu prin vremuri și întâmplări grele, mult mai grele, cu adevărat grele... În căsuța de lemn, Psaltirea răsuna altfel, răsuna ca în biserică, și bătăile inimii aveau ecou.

Azi sunt șapte ani.
La 6 mai 2009, tanti Ievuța Cosma a plecat la Domnul, pe care L-a iubit și în care și-a pus nădejdea.

Într-o seară, când ne-am luat rămas bun, mi-a zis:
”În tot locul unde veți merge, Dumnezeu să fie cu voi!”
Și așa și e.

Darul meu în seara aceasta e o poveste din Apuseni. Poate cea mai frumoasă.
http://www.trilulilu.ro/video-film/povestile-de-taina-ale-apusenilor-penelopa-de-la-m



















Bisericile Apusenilor : Mănăstirea Sf.Ilie din Albac

Mai devreme în primăvara asta mi-a fost dat să petrec o clipă într-un rai mic, pe valea Arieșului...

Cărarea urca abrupt, în stânga drumului, mărginită de zidul de piatră, către o clopotniță cuminte.
O știam din vară, și din vară eram datoare cu un drum aparte, într-un ceas de pace...

 Acum era vremea primelor frunze, primelor flori, era dimineață, nu foarte devreme, după slujbă, și maicile-și vedeau firește fiecare de ascultarea sa... În curtea cea mică a mănăstirii era liniște ca la începutul timpurilor, o pace pe care tot mai greu o găsești.






Biserica mică, de lemn, poartă hramul Sfântului Proroc Ilie. Pe-afară măruntă, cât o coajă de nucă, abia mai răsărită decât altarul de vară, împodobit cu iederă și cu panglică tricoloră, din dreapta intrării...
 
Înăuntru, însă, împodobită cu pictura sa minunată, cu o catapeteasmă ca o dantelă de lemn, cu o candelă cât un bob arzând la racla Sfintelor Moaște, biserica era măreață... Uriașă. Era întreg lăcașul Harului, așa cum din bătrâni sunt micile noastre biserici, de piatră sau de lemn, din sate sau din orașe...

 

 
Cândva, demult, am citit - sau poate am văzut un film - că în vremea în care europenii din Apus inventau arcul frânt și înălțau bolțile catedralelor cât mai sus, către cer, în Răsărit se construiau biserici mici, vase de taină pregătite să primească harul pogorât de la Cer, să primească pe Dumnezeu când coboară către noi... O idee care răspundea perfect, pe vremea aceea, întrebărilor mele foarte tinere, și pe care am păstrat-o în suflet ori de câte ori am auzit reproșându-se neamului meu mărunțimea zidirilor sale. Nu, nu pentru că așa erau timpurile, nici pentru că nu s-a putut mai mult : pur și simplu pentru că așa e bine...
Mărețe sunt, în dimensiunile lor reduse, și Râmeții, și Voronețul, și Cotmeana, și biserica episcopală din Rădăuți, și Tismana, și Lupșa, și  Cozia, și pe bolțile lor stă istoria României și ființa neamului meu.
 
 
Eu nu cred că vreunul dintre noi are căderea să gândească măcar ce preferă Bunul Dumnezeu. Și mai cred că El, ca un Părinte Bun, se bucură de darul nostru, așa cum e, fie el smerit sau strălucit, după puteri și după inspirație, dacă e un dar din inimă, și deci iubește bisericile noastre, mici și mari, și nu lipsește din nici una.
Dar noi, crescuți din copilărie - ca ființe și ca neam - în taina și penumbra micilor biserici, ne regăsim cu siguranță mai ușor pe noi înșine, și poate și unii pe alții... 

 
Și poate și un ceas de pace, cum am găsit eu într-o dimineață de aprilie la Mănăstirea Sfântului Ilie din Albac.
Ieșind din biserică, am văzut însorindu-se într-un pridvor de chilie o foarte frumoasă icoană, în spirtul meșteșugului lemnului din Țara de Piatră.
 
 
 
M-am uitat puțin pe Google ca să aflu mai multe despre istoricul mănăstirii.
 
”Piatra de temelie a fost pusa in 20 iulie 1992 de catre I.P.S.Andrei.
Inceputul lucrarilor le-au facut fratii Irineu si Vasile Toader -vietuitori ai schitului Crasna-Prahova - care au ridicat biserica de lemn pana la acoperis.
Intre anii 1992-1999 s-a slujit sporadic intr-un altar improvizat. In 1994 s-a nivelat terenul, iar in 1997 s-a turnat fundatia pentru biserica. Din 1999, cand s-au asezat aici cu binecuvantarea episcopului Andrei, preotul Dionisie Ignat si patru maici de la Manastirea Clocociov au inceput lucrarile de constructie, viata duhovniceasca si liturgica.
In anul 2000 s-a terminat primul corp de chilii si biserica, impodobita in 2002 cu pictura in tehica fresco de catre zugravul iconar Adrian Pancu din Targoviste. Pana in 2004 se finalizeaza lucrarile la celelalte cladiri si anexe, iar in 20 iulie 2005 are loc slujba de sfintire.”

Dumnezeu să le răsplătească tuturor strădania !

Bisericile Apusenilor : Horea...



Dintre toate paginile acestui blog, îmi sunt anume dragi cele ce vorbesc despre bisericile Apusenilor. Așa e la noi, la Români, la biserică se adună sufletul unui sat, sufletul neamului întreg... Și am rămas cu  obiceiul ăsta, pe unde umblu, fie un sat din munții mei dragi, fie o metropolă europeană, nu cunoști un loc până nu-i vezi biserica...

Primăvara asta am ajuns, din întâmplare, într-un sat frumos.
În Horea. Sigur că îl știți...

Dacă totuși nu îl știți, uite un link în care puteți vedea cât e de frumos.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/RO_AB_Horea_view.jpg


Și încă unul, unde puteți afla mai multe
https://ro.wikipedia.org/wiki/Horea,_Alba

Drumul de la Albac trecea printr-o verde, crudă vale de brazi, un șipot de apă, o rază de soare, târg vesel de duminică în sat... Primul lucru care mi-a atras atenția a fost frumoasa bisercă nouă, care se ghicea printre brazi., albă și foarte frumoasă.


Apoi, apropiindu-mă, am văzut și biserica veche, și am decis că pe aceea vreau să o văd, întâi de toate. Nu doară pentru că era aproape de șosea, ci pentru că mi-s dragi mie bisericile moților, cu nava lor simplă și turnul înalt, deasupra intrării, pe care nu prea le-am văzut altundeva. Și pentru că îmi place să simt mirosul de lemn vechi, de zid vechi, să ascult șoapta mută  a zecilor de mii de ceasuri de rugă, de lacrimi, de șoapte, adunate într-un veac sau mai multe... E ceva ce nu știu descrie înlăuntru, binecuvântarea poate ce ne-o lăsară bătrânii, să ne fie de folos la ceas de nevoie, ei nemaifiind aici să se roage pentru noi ...




Vedeți și singuri ce-am aflat acolo...
O biserică mare, frumoasă... și pustiită...
Am aflat că nu, nu pot să intru s-o văd, este închisă, cu adevărat părăsită.
Am plecat cu neliniște.
Am căutat pe net, să văd ce aflu.
Doream de fapt să aflu hramul acestei biserici. Să știu cărui mijlocitor să mă rog să n-o lase să se prăbușească...
Asta e tot ce-am găsit.
http://ziarulunirea.ro/biserica-monument-istoric-din-centrul-comunei-horea-atacata-cu-drujba-2-37782/

Nu mi-a fost destul. Nici nu mi-a plăcut. Poate pentru moment e mai bine să nu cred. Până nu mă duc din nou la Horea, să aflu mai multe.
Aș fi putut să dau un telefon. La primărie. Sau la Arhiepiscopie.
N-am vrut să tulbur liniștea oamenilor, acum că vine Săptămâna Patimilor...



Am aflat că e o biserică veche de aproape două veacuri. Iar lacrimile de pe chipul ei par și ele vechi de ani de zile... Va mai avea răbdare o săptâmână... sau o lună... sau poate chiar un an, dar asta nu e sigur... Va mai avea răbdare... până ce...

Chiar. Până, CE ?
Ce-ar trebui să se întâmple pentru a opri pieirea unui lăcaș de rugăciune vechi din vremea lui Avram Iancu ?
Știu foarte bine durerile locului. E greu să repari o biserică veche, și mai simplu să faci una nouă. N-ar fi singurul caz. Și-apoi sătenii sunt, probabil, tot mai puțini, că așa e în toate satele... Iar județul Alba are multe, multe biserici vechi, probabil mai multe decât pate întreține...
Nu vreți să ni le dați nouă?!
Eu m-am născut și am trăit în orașul cel mare, cel mai mare al țării, ridicat în câmpia unde se întretaie plăcile tectonice și invaziile barbare, și focurile mistuitoare, și ambițiile dictatorilor, și ...și nu știu dacă bisericile Bucureștiului la fel de vechi ca aceasta le numeri pe degetele de la două mâini, ori numai de la una...
Și de câte ori mă uit la poza asta, plâng.

Moților, măcar voi, nu vă abandonați istoria!
Să mă iertați dacă v-am întristat.

Și să-mi spuneți și mie, rogu-vă, care este - sau care a fost - hramul acestei Sfinte Biserici din centrul satului Horea, Comuna Horea, județul Alba.






Bisericile Apusenilor : Vadu Moților


Albă ca o mireasă, înălțată pe o coastă abruptă de deal, ca mai toate bisericile din Țara Moților, înconjurată de pomi în floare, Biserica din Vadu Moților are hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și e veche de mai bine de un veac.
Ce frumoasă, smerită și împăcată atmosferă te întâmpină înlăuntrul ei...
Pictura interioară este nouă, abia de câțiva ani, și foarte frumoasă, și tocmai un detaliu al acestei picturi este cel ce m-a impresionat din cale-afară.
Cum intri în biserică, de-a stânga și de-a dreapta, te petrec cu privirea iubitoare Cuviosul Arsenie și Cuviosul Iustin. Nici veșmintele, nici chipul picturii nu se deosebesc de ale celorlalți Sfinți Cuvioși de pe zidurile bisericii, și abia într-un târziu am înțeles ce frumos s-a îmbrăcat venerația populară în iubirea și binecuvântarea acestor doi mari părinți duhovnicești ai neamului în vremea noastră...

Un loc binecuvântat.
Un ceas de pace.
Un moment frumos într-o biserică frumoasă dintr-un sat frumos...
Să faceți un popas, într-o duminică, și să urcați coasta abruptă ce duce la biserică...
Noi așa am făcut.


Pe Arieș, în sus... Casa Iancului.

Unele locuri te fac să te simți mai bine. Atât.
Altele te ajută să-ți amintești ce e important.
Unele călătorii te ajută să găsești ceva nou.
Altele, să te găsești pe tine.
Valorile tale. Cele adevărate, pe care uneori le uiți.

Așa că am urcat într-o zi de februarie pe Arieș în sus...
Pe valea Arieșului Mic, de data asta, către una din cele mai vechi și frumoase biserici de lemn din Apuseni.







Las la o parte că pe mine mă dor schimbările. E năravul meu. Tot mi-e sufletul mulțumit că măcar una sau două din vechile cruci au mai rămas lângă biserică... De când n-am mai fost pe-aici, au trecut mai bine de zece ani...
Ar trebui să vin mai des.
Pentru că sus, sus, sus la munte sus, la Vidra de Sus, se află casa în care s-a născut un pui de moț acum aproape două veacuri și în care a crescut un român fără pereche, despre care nu vorbim destul, și mai ales nu vorbim destul de răspicat.



Casa lui Iancu am găsit-o neschimbată... și asta înseamnă multă, multă muncă și încă și mai multă iubire. Pentru ca tu, călător, să revii după zece ani și să vezi Casa lui Avram Iancu așa cum o aveai în minte și în suflet, înseamnă că ea a fost minuțios și măiestru renovată, conservată, împodobită, iluminată, ajungând așa de frumoasă cum o înfrumusețează, în zece ani, ochiul dinlăuntru al inimii.







O casă modestă de bârne, impunătoare pentru vremea aceea, cu acoperișul ei ascuțit... O casă plină de ingeniozitate și frumusețe, dacă mă gândesc numai la leagănul atârnat lângă pat, și la cele două vetre deschise, pe care nu mi le mai aminteam.
După cum nici nu-mi aminteam că incinta adăpostește, în afară de muzeu, o bibliotecă unde a fost în vechime școala, și o mică biserică, un colț de pace și reculegere, Filia Casa Iancului...
Acestea toate s-au adăugat casei în 1924, când s-a împlinit un veac de la nașterea lui Avram Iancu și acest lucru s-a sărbătorit cu îndoită bucurie, în România Mare, în care Iancu era  Erou și Martir Național. Așa cum se cuvine.

În târnațul lung ce dă curții ocol, mâna mi-a alunecat pe bârnele lungi, bătrâne, tăiate cu barda...
”Străbunicul meu le-o tăiat pe acestea”, zise încet doamna care îmi era călăuză, cu acel amestec de mândrie și smerenie ce nu-l găsesc nicăieri altundeva și face pentru mine moții unici și minunați.
Pe cealaltă margine a drumului, pasc vreo zece oi.
Deasupra lor, vântul primăverii ce vine flutură Tricolorul.
Aceasta e țara mea, și de-asta o iubesc.





Cobor pe apa Arieșului.
Și mă gândesc că mai e ceva minunat și unic ce găsesc tot mai rar în viața mea de zi cu zi: normalitatea.
O apă învolburată de munte.
Un pod suspendat. Nu mai sunt multe.
O pajiște cu un brad, în bătaia soarelui.
O casă frumoasă de lemn.
Un copil care aleargă o pisică.
Normalitate.
Darul cel mai de preț.

Despre Iancu, ar trebui să vorbim mai des.
Despre normalitate, de asemenea.
În seara aceasta am coborât pe Valea Arieșului, mi-era dor de un amurg la Lupșa, mânăstirea ce mi-e din toate cea mai dragă...
La Lupșa, frunzele toamnei trecute nu s-au îndurat să cadă. Poate vântul e mai lin, ca și lumina... sau poate așteaptă să ne facem timp să le privim...



O călătorie care mi-a fost mare bucurie.
Și e bine să-ți amintești ce numeau oamenii acum ceva vreme probleme importante...
Și ... cum le rezolvau.