Azi-noapte m-am visat la Roșia Montană.
Sună ca un început de roman. Nu e. Chiar am visat că sunt în Roșia Montană și alunec pe străzile înguste mărginite de case albe cu feronerii la ferestre, într-un vehicul ciudat ca un fel de telegondolă fără fir sau poate doar un cal înaripat...
N-am mai fost demult la Roșia Montană. Dar satul acesta aparte crescut din stânca de cremene infiltrată cu aur a rămas pentru totdeauna o parte din mine.
6 februarie 131. O dată trecută la încheierea unui contract pe o tăbliță de lemn acoperită cu ceară a devenit o dată de naștere și totodată un simbol. Acum 1893 de ani doi cetățeni încheiau o înțelegere, consemnată cum se obișnuia la vremea aceea, și adăugau o dată și un loc, cum facem și noi azi : Alburnus Major, 6 februarie 131.
Pentru mine, povestea e ceva mai scurtă. Dacă am învățat vreodată despre ea la școală, a fost demult și am uitat. Acum douăzeci de ani, exact 20, Roșia Montană ajungea pentru prima dată sub ochii mei, îmi ocupa mintea întreagă și un loc anume din inima mea pentru totdeauna.
Era o seară liniștită de iarnă și tocmai încheiasem de citit un interviu în Formula AS. Am rămas cu gândurile departe, cu mintea plină de nămeții Apusenilor pe care abia mi-i mai aminteam din copilărie, cu o îndoială în suflet și o revistă în mână, o revistă pe care nu știu dacă o mai răsfoisem vreodată înainte de seara aceea, deschisă la interviul acordat de arheologul prof. dr. Horia Ciugudean jurnalistului Ion Longin Popescu. Doi oameni deja angajați de mulți ani într-o luptă care, din seara aceea, avea să devină și pentru mine generatoare de sens.
În două decenii am văzut cum crește o generație despre care eu credeam că nu există: generația mea.
Am văzut cum înfloresc idei - și cum, vai, unele se ofilesc înainte de a aduce rod. Dar altele aduc rod bogat, Împletit în fire colorate de lână sau înzidit în case reparate frumos, ca odinioară, rodul lor aduce lumină și nădejde pe dealurile căptușite cu aur ale Roșiei Montane.
Am văzut cum este onorată Roșia Montană cu binecuvenita apartenență la Patrimoniul Cultural al umanității, acolo unde îi e locul. Am învățat ce înseamnă patrimoniu în pericol...
Am știut tot timpul că povestea nu s-a terminat. Păi nu. Nu s-a terminat. Nici nu cred că se va termina. Cred că fiecare generație ține roata istoriei o clipă pe loc, până crește generația următoare, care va ști să facă mai bine.
La mulți ani, Roșia Montană !
Acest text nu are nici o legătură cu titlurile ziarelor curente. Doar cu cele două decenii care se împlinesc zilele astea de când a luat naștere cel mai drag proiect documentar din activitatea mea. Și cu aniversarea de mâine, despre care am scris adesea, chiar și în anii când nu prea aveam chef de scris...
131+1893=2024
Peste câțiva ani or să fie 19 veacuri. Vreau să le sărbătorim așa cum se cuvine. Peste o sută și ceva de ani or să fie două milenii. O sărbătoare și mai mare, la care - sper să nu vă dezamăgesc, dar mă tem că nu voi lua parte. Dar până una alta o să fac tot ce depinde de mine să mă asigur că nu uitați să sărbătoriți data aceasta și că Roșia Montană va fi la locul ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu