O VIAŢĂ MINUNATĂ - duminică, la TVR 2

După aproape trei ani de documentare şi de nădejdi mai mult sau mai puţin deşarte.
După aproape trei săptămâni de coşmar.

Vă invit  
duminică 24 noiembrie la ora 16,00 pe TVR 2
să vizionaţi documentarul

O VIAŢĂ MINUNATĂ

 povestea vieţii şi minunatelor lucrări ale   
Arhimandritului Dometie Manolache, duhovnicul Mănăstirii Râmeţ.

O poveste de iubire si smerenie, de jertfă şi încredere, povestea unei rezistenţe continue, neclintite şi tăcute întru apărarea unei cauze mari.
O poveste din vremea când în România se demolau biserici, şi se închideau mănăstiri, asta ştiam toţi. Şi undeva, în văile înguste şi ascunse ale Munţilor Apuseni, totuşi se mai înfiinţau mănăstiri, şi se mai construiau biserici, şi noi nu ştiam...
O poveste care pe mine m-a inspirat vreme de trei ani, m-a învăţat să caut necurmat căi, aşa cum apa îşi ocoleşte sau îşi depăşeşte obstacolele. Mi-a amintit că n-avem dreptul să facem altfel, n-avem dreptul să renunţăm la a ne trăi ursita, la a ne realiza scopurile. Mi-a amintit încă o dată cât de grele vremuri au existat, înainte de ceasul prezent. Câtă iubire şi jertfă a cerut fiecare epocă, înainte de a deveni trecut...
O poveste care îmi doresc să vă fie fiecăruia binecuvântare şi întărire, în toate greutăţile în care fără îndoială fiecare vă aflaţi...
... şi, dacă mai era nevoie să vă spun, o poveste din Apuseni.

Să vă povestesc ? Să aflaţi puţin mai devreme cum a ajuns un copil sărac de pe Valea Buzăului al doilea ctitor şi salvatorul celei mai vechi biserici româneşti din Ardeal ? Cum a biruit acest smerit călugăr, cu iubirea şi răbdarea sa,  mecanismul ideologic comunist ?
 Mai bine să vă las să vedeţi, să vă umpleţi ochii şi inima de frumuseţea ruginie şi dramatică a toamnei târzii în Munţii Apuseni - frumuseţe pentru care mulţumesc şi de data aceasta domnului Ion Cristodulo.

Acum realizez că a fost o mare îndrăzneală din partea mea.
Viaţa minunată a Părintelui Dometie se cuvenea să fie povestită mai bine decât m-am învrednicit eu s-o fac, iar voi, de asemenea, meritaţi un film mai bun decât m-am priceput eu să vă ofer...
 Dar e o poveste pe care nimeni până acum nu v-a povestit-o, aşa că - totuşi - vă invit s-o vedeţi neapărat...

Documentarul va fi difuzat în cadrul emisiunii Rezistenţa prin cultură.
Mulţumesc pe această cale producătorului, Alexandru Munteanu, care m-a primit, cu povestea mea cu tot, în echipa lui.
 
Acum sunt, puţin, tristă.
Sunt tristă, pentru că tocmai am terminat ultimul film.

O VIAȚĂ MINUNATĂ - ONLINE

De la Râmeţ


 



"...Ne vibrează-n sânge,
Pân-la Putna plânge
Clopotul ce bate la Râmeţi"...

(Adrian Păunescu)                                     


Cam atât pentru azi, un gând de departe, dintr-un dor al timpului, unde rădăcinile noastre se cer apărate cu lacrimi de fiecare generaţie. Să fiţi români şi să fiţi mândri de asta !


 

Amintiri vechi şi speranţe noi


N-am povestit niciodată despre începutul călătoriei mele în Apuseni. Poate n-am îndrăznit.
Eram în 2004 şi - urmare lecturii interviului domnului Ciugudean - ardeam de dorinţa de a cunoaşte, a înţelege şi a spune mai departe povestea Roşiei Montane.
Am pornit aşadar - într-un context mai larg, pe care nu-l voi detalia - cu harta în mână şi maşinuţa Lada către Munţii Apuseni. Am trecut prin felurite peripeţii - pe altă dată ...- şi am văzut Roşia, legendara Roşie Montană, mărul discordiei, am făcut poze în Piaţă şi în faţa fiecărei biserici, am căutat pe domnul Carol Mignea care ne-a poftit să coborâm sutele de trepte care duc în mina romană de la Orlea. Am ratat multe, de care habar n-aveam, şi la care aveam să revin mai târziu.
Am văzut multe altele - Buciumul, deşi numai un pic, Cariera hidoasă de la Roşia Poieni,  Valea Arieşului, Casa lui Avram Iancu ... ceva între prospecţie şi pelerinaj, şi uite aşa am ajuns la Mănăstirea Lupşa.
Am întâlnit un singur călugăr, în ziua aceea, un părinte cu faţă luminoasă, cam de vârsta noastră. Cu inima plină de toate cele văzute şi bănuite, i-am povestit că de fapt călătoria mea era cumva legată de cele ce se plănuiesc la Roşia Montană, de care pe atunci nu se vorbea în jurul meu, la Bucureşti, şi pe care o doream mai cunoscută, mai iubită, şi mai ales ... salvată.
Părintele mi-a zâmbit cu bunătate, şi mi-a zis :
- Dumnezeu să vă ajute, să faceţi ce v-aţi pus în gând. Eu nu sunt de pe-aici, şi nu ştiu prea bine despre ce e vorba, dar un lucru ştiu : să fiţi fără grijă, această mină nu se va face.
Se vede că figura mea era toată o întrebare.
- Aşa de mulţi oameni necăjiţi vin în toată ziua peste munte de la Roşia să se roage să scape de urgia asta, încât nu se poate ca Dumnezeu să nu-i asculte !

Când am povestit toate acestea, oamenii mi-au zâmbit strâmb, cu scepticism.
Între timp, au mai trecut zece veri.
Eu cred în minuni, mai ales când ele se materializează sub zece mii de chipuri tinere pe străzile Bucureştiului.

E trecut de miezul nopţii.
Mâine plec la drum, cu speranţa unui nou film. În Apuseni.
Şi acesta, ca şi toate celelalte, a trecut foarte aproape pe lângă un NU. Dar aceasta e o altă poveste, mai puţin frumoasă, pentru care în noaptea asta nu mai e vreme.