Avram Iancu. Și despre cum ne cinstim eroii.

 ...Era o seară ploioasă, cu vreo două săptămâni în urmă. Mi-am luat inima-n dinți să mă duc la film în timpul săptămânii, și nu mi-am imaginat că voi face vreun ceas și jumătate pe drum până la singurul mall ale cărui săli de cinema proiectau, în finalul după-amiezii, acel film de o oră și un pic pe care eu țineam morțiș să-l văd. Am întârziat un pic, și am intrat în sală când luminile erau deja stinse.

Eroul nostru. Avram Iancu.

Istoria mi-a plăcut mereu, dar încă de la început, de prin clasele primare, mi-a fost clar că sunt mai multe categorii de personaje, și câtă vreme îi prețuim pe toți eroii nației, conducători, voievozi, îndreptători, numai unii, câțiva, trec - prin dragostea ce-o inspiră - pragul dintre istorie și legendă. Ștefan cel Mare, de pildă. Și Avram Iancu.

„... Și Iancu dispare din Traiul Real,
Devine Ardeal.”

Se năștea prunc la Vidra, „la vremea cireșelor”, cu exact două veacuri în urmă. Și nimeni n-ar fi putut spune că pruncul acela avea să fie „Crăișorul Munților”.



Acum o sută de ani, la Centenar, când s-a făcut muzeul memorial (despre care scriam Aici ) s-au dus să fie de față la inaugurarea sa Regele Țării, Ferdinand Întregitorul, Regina Maria, Guvernul, Mitropolitul, principele moștenitor și Domnița Ileana. Acum, că se mai împlinește un veac, așteptam cu nerăbdare să văd ce urmează.

*

Un film e o poveste, iar eu nu sunt istoric și nu voi discuta aici acuratețea informațiilor transmise direct sau indirect. O analiză mult mai pertinentă ne propune doamna prof.dr. Mirela Crâsnic (https://www.facebook.com/crasnic.mirela), îmbinând competențele sale de profesor și doctor în istorie cu dragostea sinceră, de om născut și trăit în Apuseni, pentru personajul evocat. 

Iar din motive ce țin strict de sufletul meu, nu veți afla aici nici vreo analiză de film...

Un singur lucru vreau să zic: Avram Iancu merita mai mult.

Și nici asta n-aș zice-o decât din durere și dragoste. Copii, învățați-vă meseriile. Învățați-le bine. Pentru că orice veți greși, cât de mărunt, va umbri imaginea celui ce-l evocați. 

*

Ce mi-a plăcut cel mai mult; tânărul și talentatul interpret al personajului principal, Horia Fedorca. Și din tot ce mi-a plăcut, cel mai mult mi-a topit sufletul o clipă de tăcere, undeva către sfârșitul filmului, în ploaie, în prispa unei case de lemn din Apuseni. Din punctul meu de vedere, merita să merg la film numai pentru momentul acela, din care am furat și eu o fotogramă, ca să am ceva frumos de povestit.


Imediat după asta (atât în film cât și în ordinea preferințelor mele) urmează o replică memorabilă:

„Ce țară frumoasă avem... ce urât ne purtăm cu ea...”

*

Ce mi-a lipsit cel mai mult: povestea femeilor din Mărișel care s-au îmbrăcat bărbătește și au ieșit în calea armatei dușmane, care se aștepta să găsească satul fără bărbați. Isprava eroică a Pelaghiei Roșu și a consătencelor sale era extrem de potrivită în vremurile noastre, când unii poate că vor să uite de ce sunt moațele în stare.

*

Când filmul s-a isprăvit și s-au aprins luminile, am privit în jurul meu cu uimire și dezolare. În sala elegantă și confortabilă mai era, în afară de mine, o singură doamnă.

Așa ne cinstim eroii.

Curățenie de primăvară

 Să deschizi larg ferestrele micuțe, să intre primele raze de soare și vântul subțire și rece al sfârșitului de iarnă să aducă un iz de pământ reavăn, de sub ultimele petice de zăpadă care se topesc. Să proptești ușa de lemn cu coada măturii, să se lumineze târnațul și să scuturi mai ușor pânzele ce păianjen care s-au prins de grindă de când n-ai mai trecut pe-aici. Un rând de var peste pereții albi dinlăuntru, și poate ceva ulei ars pe bârnele negre dinafară, dacă te-ajută un meșter harnic. Să speli geamurile, că ochii au văzut doar calculatoare toată iarna și au nevoie de cât de multă lumină, și-apoi să pui perdele curate, cearceafuri curate, care miros a levănțică și busuioc, să scuturi păturile și preșurile, să aprinzi candela și focul în sobă și...



Mai e mult până atunci. Deocamdată ne-am apucat de curățenia de primăvară pe-aici, pe blog. Că s-a cam așternut praf prin gândurile noastre...

Să punem lumina frumoasă a sfârșitului de iarnă în poza aia din susul paginii, în cinstea Roșiei Montane și a celor 1893 de ani ai săi. 



Șă mai strângem din listele din partea dreaptă, că pe unele le știți iar altele poate nu vă mai interesează. Să actualizăm adresele pe unde mai putem vedea filme, că asta ne e bucuria. 

Să descoperim că unele pagini sau link-uri sau chiar albume nu mai există, pe site-urile unde le-am citit cândva. Să ne pară rău. Să descoperim cât de multe alte cărți și filme au apărut. Să ne pară bine...

Nici o listă nu a fost ștearsă, și deocamdată nici actualizată, și mă gândesc că fiecare link va trebui să fie verificat cu atenție, dar asta va mai lua o bucată de vreme. Deocamdată listele de cărți, filme, articole sau muzici care ne-au ostoit dorul de Munții Apuseni uneori se regăsesc așa cum erau într-o pagină, intitulată „Mai multe de citit, mai multe de văzut...”, în secțiunea MAI MULTE...

Au dispărut adresele unde se aflau câteva albume dragi de fotografii. Dar fotografiile le avem încă, așa că dacă aveți răbdare le vom pune una câte una la loc. Acum e vremea, până nu vine primăvara de tot și ne apucă dorul de ducă.

Și nu, nu ne-o fi ușor, că unele tehnici s-au schimbat iar pe altele le-am uitat, dar le vom învăța cu bucurie, că ne țin Apusenii mai aproape. 

Stați cu ochii pe noi, că poate nu vă vom dezamăgi nici de data asta.

#

Câteva zile mai târziu. Am descoperit că majoritatea link-urilor care conduc la filme nu mai sunt disponibile. Unele din motive legate de aplicarea legii drepturilor de autor, altele din cauza unor modificări de adrese (inclusiv tvr +) Vom reveni cu o listă nouă, de adrese actualizate. 

Am adăugat de asemenea câteva cărți, nu toate. Mai am de lucru pentru o bună bucată de iarnă. 

Dar cu ocazia asta mi-am amintit să adaug o cuvenită reverență către cei care le-au editat : Asociația Baia Domnilor. Și înainte de a reveni cu mai multe povești despre acești oameni minunați, muzeul și cărțile lor, voi adăuga (de pe pagina Asociației de FB) o listă a cărților pe care domniile lor le-au editat și care se pot cumpăra la Muzeul Buciumanilor, în satul Bucium Poieni comuna Bucium.







6 februarie la Roșia Montană

 Azi-noapte m-am visat la Roșia Montană.

Sună ca un început de roman. Nu e. Chiar am visat că sunt în Roșia Montană și alunec pe străzile înguste mărginite de case albe cu feronerii la ferestre, într-un vehicul ciudat ca un fel de telegondolă fără fir sau poate doar un cal înaripat...

N-am mai fost demult la Roșia Montană. Dar satul acesta aparte crescut din stânca de cremene infiltrată cu aur a rămas pentru totdeauna o parte din mine. 

6 februarie 131. O dată trecută la încheierea unui contract pe o tăbliță de lemn acoperită cu ceară a devenit o dată de naștere și totodată un simbol. Acum 1893 de ani doi  cetățeni încheiau o înțelegere, consemnată cum se obișnuia la vremea aceea, și adăugau o dată și un loc, cum facem și noi azi : Alburnus Major, 6 februarie 131. 

Pentru mine, povestea e ceva mai scurtă. Dacă am învățat vreodată despre ea la școală, a fost demult și am uitat. Acum douăzeci de ani, exact 20, Roșia Montană ajungea pentru prima dată sub ochii mei, îmi ocupa mintea întreagă și un loc anume din inima mea pentru totdeauna. 

Era o seară liniștită de iarnă și tocmai încheiasem de citit un interviu în Formula AS. Am rămas cu gândurile departe, cu mintea plină de nămeții Apusenilor pe care abia mi-i mai aminteam din copilărie, cu o îndoială în suflet și o revistă în mână, o revistă pe care nu știu dacă o mai răsfoisem vreodată înainte de seara aceea, deschisă la interviul acordat de arheologul prof. dr. Horia Ciugudean jurnalistului Ion Longin Popescu. Doi oameni deja angajați de mulți ani într-o luptă care, din seara aceea, avea să devină și pentru mine generatoare de sens. 


În două decenii am văzut cum crește o generație despre care eu credeam că nu există: generația mea.

Am văzut cum înfloresc idei - și cum, vai, unele se ofilesc înainte de a aduce rod. Dar altele aduc rod bogat, Împletit în fire colorate de lână sau înzidit în case reparate frumos, ca odinioară, rodul lor aduce lumină și nădejde pe dealurile căptușite cu aur ale Roșiei Montane.

Am văzut cum este onorată Roșia Montană cu binecuvenita apartenență la Patrimoniul Cultural al umanității, acolo unde îi e locul. Am învățat ce înseamnă patrimoniu în pericol...

Am știut tot timpul că povestea nu s-a terminat. Păi nu. Nu s-a terminat. Nici nu cred că se va termina. Cred că fiecare generație ține roata istoriei o clipă pe loc, până crește generația următoare, care va ști să facă mai bine. 

La mulți ani, Roșia Montană !

 


Acest text nu are nici o legătură cu titlurile ziarelor curente. Doar cu cele două decenii care se împlinesc zilele astea de când a luat naștere cel mai drag proiect documentar din activitatea mea. Și cu aniversarea de mâine, despre care am scris adesea, chiar și în anii când nu prea aveam chef de scris... 

131+1893=2024

Peste câțiva ani or să fie 19 veacuri. Vreau să le sărbătorim așa cum se cuvine. Peste o sută și ceva de ani or să fie două milenii. O sărbătoare și mai mare, la care - sper să nu vă dezamăgesc, dar mă tem că nu voi lua parte. Dar până una alta o să fac tot ce depinde de mine să mă asigur că nu uitați să sărbătoriți data aceasta și că Roșia Montană va fi la locul ei...