AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

La domnul Emilian Achim, în Almașul Mare

Să tot fie vreo doisprezece ani de-atunci...
Povestea mea de dragoste cu Apusenii era abia la început.
Abia mă minunasem de iarna lui martie , la nord de Abrud, abia băgasem de seamă ce tainică rețea de calcare uriașe străjuiește Valea Ampoiului.
Drumul de câțiva kilometri care leagă Zlatna de Almașu Mare era pe-atunci începutul unei aventuri...
Dar la Almaș era frumos. Foarte frumos.



Iar eu abia începeam să învăț povestea veche de cinci milenii a aurului și căutării sale.
În Almașu Mare căutam un om. Un om aparte, pe Emilian Achim.
Omul cu muzeul, încă de pe-atunci. Deși muzeul era departe de ceea ce urma să devină în anii următori. (vezi pentru mai multe detalii http://ziarulunirea.ro/foto-traieste-intr-un-muzeu-la-almasu-mare-cu-peste-10-000-de-obiecte-traditionale-ale-apusenilor-nea-achim-omul-care-a-deschis-primul-muzeu-privat-din-romania-311791/ )
Și mai ales, cu poveștile.
De la domnul Achim aveam să aud, în următoarele două zile, o droaie de povești, de la trista poveste a închiderii minelor la povestea urieșilor cărora li se datorează zidurile de calcar, de la povestea lânii de aur la povestea unui colecționar care a strâns de toate, de la lămpașe la stupi și case...





Tot domnul Achim mi-a făcut cunoștință la Almașu Mare cu Moș Gheorghe Târziu, și împreună au deschis, pentru mine, pentru colegii mei și pentru foarte mulții români care aveau să vizioneze vreodată Aurul Apusenilor (aș vrea să fiu în stare să adaug un link...).
De la ei urma să învăț ce e hurca, șaitrocul, cum se spală aurul aluvionar. Tot cu ei împreună, urma să cobor în adâncul pământului, într-o gură de mină necercetată de mai multe zeci de ani, unde colegii mei aveau să facă imposibilul, posibil, și nefilmabilul, filmabil, cu tot ce implică asta, curent electric în mijlocul pădurii, sute de metri de cablu in subteran, entuziasm, răbdare și imaginație...
Mi s-a făcut dor de ziua aceea de iunie a anului 2005, și să mă iertați dacă pozele s-ar putea să fie, de data asta, mai multe, dar pe dată ce timpul trece e mai greu să alegi dintre amintiri, toate prețioase.















Sigur, în ruinele întreprinderii miniere din localitate aveam să aflu și ce înseamnă pustiul.
Cât e de mic și de slab omul, în fața istoriei.
Și cât e de puternic, în același timp.

La domnul Achim am mai revenit, peste ani. Să zic Ziua Bună. Și mulțumesc.
Să văd cum crește muzeul.
Și cărțile. Cărțile care cuprind o parte din poveștile pe care domnul Achim le-a colecționat, de-a lungul unei vieți. Într-una din ele și-a găsit loc și povestea scurtei noastre treceri pe la Almașu Mare.
Și mierea.
Cum aș fi putut uita mierea ?! Aurie ca un asfințit de iunie, la Almașu Mare...







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu