AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

O poveste cu o școală

Păi ce să facă, au trebuit să închidă școala, că nu prea mai erau copii în sat...

De câte ori am auzit povestea asta, prin câte un cătun pierdut între dealuri...
Oamenii au plecat, mai ales cei tineri, să-și caute de lucru. Copiii lor s-au născut în altă parte, au crescut și au mers la școală acolo. La oraș. Sau la câmpie. Sau în Spania. Au rămas tot mai puțini.
Autoritățile au închis unele școli, și au asigurat transportul copiilor cu microbuzul până în satele mai mari, învecinate, unde sunt școli.
Apusenii s-au umplut de microbuze galbene. Și de școli închise.
Să tot fie vreo zece ani de-atunci.
Chiar așa.
Au trebuit să închidă școala ?
Sigur ?

În ultima zi a acestei ierni (calendaristic vorbind), în plină primă ninsoare pe-aici pe la mine, mi-a căzut în mâini un articol plin de soare și de speranță, care spune altceva.

https://www.politico.eu/interactive/greek-school-with-single-student-arkoi-island-in-pictures/

Reportajul semnat de Demetrios Ioannou este povestea unei școli cu un singur elev.
Voi încerca să-l povestesc pe scurt, dar vă rog să acordați cinci minute acestui link, fie pentru a citi, dacă e posibil, articolul original în engleză, fie pentru a admira cel puțin fotografiile autorului, care spun povestea fără cuvinte, cu o duioșie nespusă.


Insula se numește Arkoi. Se află la aproape 300 km de Atena, lângă coasta turcă. În 2011 avea 44 de locuitori, majoritatea păstori și pescari. Acum poate jumătate.
Christos are 8 ani și este cel mai mic într-o familie cu șapte copii. Este singurul elev al școlii.
În fiecare an, Ministerul Educației din Grecia numește un profesor (învățător) pentru această comunitate. Anul acesta este Maria Tsialera.
Învățătoarea lui Christos.
Reportajul surprinde viața de zi cu zi a școlii cu un elev și un profesor, dar și momentul când școala și comunitatea sărbătorește ziua națională, ca orice școală și comunitate din Grecia. Asta se învață la școală. Apartenența. Solidaritatea. Să ridici un drapel nou, în locul celui sfâșiat de furtună. Să-ți faci cruce, dimineața, când lecțiile încep cu o rugăciune, pe insula cea mică unde nu mai locuiește nici un preot.  Și da, sigur, aritmetica, istoria cea foarte veche a Greciei, limba care vine de la Homer...

Ce m-a impresionat pe mine cel mai tare este că pentru Maria Tsialera, născută în al doilea cel mai mare oraș al Greciei, acest loc de muncă nu e o pedeapsă ci o bucurie, o dorință împlinită, rezultatul propriei solicitări. Și ea a avut probabil parte de o educație cu totul specială. E singura cale de a crea oameni cu totul speciali.

E o insulă. Nu e drum, nici bun nici rău, nici greu nici ușor. Doar apă.
Ferry-boat-ul vine de două ori pe săptămână. Atât.
Învățătoarea pleacă vineri, cu barca soțului ei, și se întoarce luni dimineață.
Ce vrea să devină unicul ei elev când va crește mare ?
Profesor.

Mi-am amintit de microbuzele galbene. De o școală închisă la doar un an după ce fusese renovată. De dăscălițele care fac naveta. De o fată curajoasă dintr-un film de acum zece ani.
Școala de la sat a rămas să depindă de bugetul  relativ restrâns al comunelor. De administrații locale care fac ce pot cu aceste bugete.
De profesoare tinere și cu credință care fac navete chinuitoare, de zeci de kilometri, partial și cu întârziere mare decontate de bugetul local. Cu autobuze sau cu mașini la mâna a doua, pe drumuri grele, de munte, deseori acoperite de zăpadă sau polei.

NU.
Învățământul nu e o problemă locală. E o problemă națională.
Când închizi o școală, ucizi un sat.
Când ucizi satele, pui în primejdie națiunea.

*

Povestea une tinere care și-a asumat pentru un an un post de învățătoare într-un sat de munte, fără drum și fără curent electric, pentru cei patru elevi ai ei, am povestit-o într-un  documentar acum zece ani. (Mai multe - vezi aici)
Povestea unei alte școli din Grecia, salvată cu ambiție și creativitate, și mai ales cu ceea ce s-ar putea numi, pretențios, voință politică, aici
Sigur - mi s-ar putea răspunde că grecii sunt altfel, ei au inventat polis, cetatea, și politica.
Nu. Sunt la fel ca noi. Oameni.
Doar că din când în când știu să spună NU.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu