La mulți ani, Românie Mare !


Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ?
(...) La trecutu-ți mare, mare viitor!
M. Eminescu


La mulți ani, Românie Mare !
Iată, un veac se împlinește azi...
Să vă fie, fraților, bucuria deplină!



Așa e rostul, felul, soarta noastră... Așa ne-a fost dat, să ajungem ziua aceasta specială cu inimile sfârtecate de doruri diferite, la fel de acute, de neostoite...

Cum dară ar putea ele să fie opuse unul altuia ? Nu putem să ne împlinim totodată și dorul de tradiție, de istorie, și dorul de a construi un ”mai bine” pentru cei ce vor veni după noi ?! De săptămâni aud cum inimile românilor oscileaza între autostrazi și catedrale - ca și cum un om nu și-ar putea iubi în același timp părinții și copiii...

Primul meu gând a fost, în dimineața asta, un gând de recunoștință. Noi suntem norocoșii care se întâmplă să ne aflăm aici și acum, în România care sărbătorește un veac. Un gând pios către cei ce au făurit, au construit, au apărat, au liberat, au luminat România, și care azi nu mai sunt.
Al doilea, către cei ce, din pricini numai de ei și de Domnul știute, sărbătoresc ziua națională la mare depărtare de casă și de cei dragi...
Acestea sunt dorurile sfâșietoare ale acestui neam, și ele defnesc datoriile noastre.

Ce sărbătorim azi ? Un veac care se încheie, sau un veac care începe ?
Cum se cuvine să ne onorăm strămoșii ?
Continuând opera lor. România modernă. Europeană. Dezvoltată. Construind pentru veacul care începe.
O generație a construit România Mare, și a visat pentru viitorul ei. Peste România Unită a venit apoi Războiul, și încă o generație a murit apărându-i hotarul, cât s-a putut de mult. Următoarea generație a primit de la răsărit comunismul, și a luptat să-i supraviețuiască, trecând pe furiș către copiii lor cărțile interzise, istoria interzisă, credința interzisă, taina interzisă că la răsărit, peste Prut, trăiesc tot români, și că la apus, undeva departe, există un Rege... O generație a strigat ”Libertate” în ajun de Crăciun și a plătit cu sânge pentru dreptul nostru de a ridica biserici și catedrale și de a fi parte a Europei, călătorind în voie spre răsărit și spre apus...
Noi ce problemă avem ?

De câteva ori, în ultimii ani, am avut bucuria de a sărbători Ziua Națională în Munții Apuseni. Nu e puțin lucru, și am apreciat din plin de fiecare dată acest dar.
Acum trei ani, am plecat din capitala țării pe la 11. M-am bucurat să văd că nu sunt singura care a ales acest drum. Peste vreo două ore ieșeam din Militari. Deci la 1. La Pitești am prins din urmă coloana de mașini care se întindea până în Valea Oltului. Am ocolit pe la Curtea de Argeș - cuvenit omagiu regilor întemeietori și întregitori de țară. Dar de acolo tot la Vâlcea am ajuns, pe la 4, și tot în aceeași coloană. La radio cineva povestea cum se pregătește un Monument al Unirii, în Piața Alba Iulia, din București, care să fie gata în trei ani, pentru Centenar... Eu am ajuns la Alba Iulia puțin înainte de 11 noaptea. Douăsprezece ceasuri. 330 de kilometri...

Adevăratul Monument al Unirii e autostrada care trece Carpații.
Artera carotidă a țării.
Cea care îi leagă pe români, îi aduce mai aproape unii de alții, de istorie și de tradiție.
Cea care aduce dezvoltare și bunăstare.
Cea care aduce copiii acasă.

La mulți ani, Români !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu