Pe Trascău, spre Râmeţ, poze, cer, stânci, clopote, căpiţe, căţei şi măceşi


A treia şi ultima parte a acestei călătorii cu gândul printre amintiri mă urcă, din Geoagiu de sus, pe un drum forestier splendid, pe platoul Trascăului, până în comuna Râmeţ. Deşi comuna se află la doar câţiva kilometri de mănăstirea care poartă acelaşi nume, în linie dreaptă, totuşi calea e lungă, pentru că satul se află deasupra mănăstirii, în partea de sus a peretelui de stâncă al defileului.
Prima mea mirare a fost, la altitudinea de aproape o mie de metri, să văd arăturile...

 Am devenit dintr-o dată conştientă că, sus pe platoul Trascăului, oamenii îşi cultivă pământul ca pe o câmpie mai înaltă... N-ar fi trebuit să mă mir : ştiam deja din anii trecuţi că la Mogoş se cultivau cereale, pe vremea când mai avea cine să o facă...




Era toamnă tâţrziu, pe un drum prin pădure, care urcă pe ceea ce în versiunea mea de univers e acoperişul lumii... 



Acolo mă aşteptau măceşii, rubinele toamnei tărzii, şi cea mai fantastică privelişte asupra lumii, cu cerul plin de lumină şi dantela munţilor la buza orizontului.



Se recunosc culmile crenelate ale Cheilor Mănăstirii, satele jos în vale, şi poate dacă aş fi ştiut mai bine şi am fi avut timp mai mult am fi reuşit să vedem, în vale, chiar Mănăstirea Râmeţ. 



Am continuat drumul doar până la primele case ale satului Râmeţ, răspândite, şi până la biserica ascunsă într-o coastă, purtând  - ca atâtea altele în acest masiv binecuvântat de îngeri - Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Nu se zărea nici ţipenie de om, în preajma bisericii sau în cimitir, dar pustiu nu era, şi a doua zi era 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Îngeri...







Era pe-acolo, încă, amintirea verii care-a fost...



.... şi ceva din amintirea altui veac, a unui timp de poveste, păzit de paznici credincioşi.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu