Am fost şi eu, într-un sfârşit de toamnă, în Cheile Râmeţiului.
Cheile le cunoşteam, nu doar din poze ci şi din călătorii anterioare, în anotimpuri mai potrivite.
Dar în noiembrie frunzele nu mai sunt veşmânt, ci doar podoabă, de aur şi rubine, peste goliciunea seducătoare a stâncii. Am furat câteva poze, singurul lucru pe care te înduri să-l iei cu tine dintr-o rezervaţie.
Şi un dor răscolitor de tine însuţi, de adevărul tău, de partea bună din tine de care nu-ţi aduci aminte, dar crezi cu tărie că există...
Mi-a fost călăuză printre pereţii abrupţi ai Trascăului un pârâu neastâmpărat şi energic, cu care mă cunoşteam de mai mulţi ani, de la Mogoş, de unde vine el, şi unde mi-a rămas - şi acolo - o fărâmiţă de suflet. Pentru mine, cu maşina, aproape o sută de kilometri pe şosea... Pentru el, pârâul dintre stânci care se cheamă ba Mogoş, ba Râmeţ, ba Valea Mănăstirii, doar câţiva kilometri, pe calea pe care şi-a săpat-o de zeci de mii de ani printre stânci.
Mai adaug un link care să vă facă dor de drum, cum îmi face şi mie, cu mulţumirile de rigoare celor care au creat pagina.http://clubapuseni.ro/cheile-rametului.html
Am stat la http://casabutnarului.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu