Ferestrele închise de la Roşia Montană

 Pentru că a fost ziua Roşiei Montane, m-am gândit la ea mai mult ca de obicei. Şi asta înseamnă mult. M-am întrebat cum se poate traduce această dilemă în termeni simpli, pe care să-i înţeleagă oricine.
Pentru că suntem într-un ceas de mijloc, între bucuria sărbătorii care a trecut şi lupta care vrem sau nu vrem mai trebuie dată pentru o soluţie decentă pe termen lung din punct de vedere cultural şi ecologic la Roşia Montană.

Şi pentru că am avut mai multe drumuri la Muzeul Ţăranului Român, am revăzut expoziţia de fotografii (mai e acolo încă o săptămână !!) şi mi-am adus aminte cât de mult m-au impresionat ferestrele de la Roşia Montană, ca nişte bijuterii zăbrelite pe faţadele albe...
În fotografiile vechi de acum poate aproape o sută de ani, mai erau şi ferestre deschise...


M-am gândit la vremea când Roşia Montană era un sat mare şi vesel, cu ferestre deschide şi oameni care se strigă unii pe alţii cu voioşie în zi de târg... Eu n-am apucat s-o mai văd decât tăcută, îmbrăcată în linişte, cu un leagăn gol mişcat de vânt în mijlocul pieţei şi pleopele lăsate peste frumoşii ochi ai ferestrelor.

Am petrecut aceste câteva zile căutând printre zecile de mii de poze pe care le-am făcut eu în Apuseni în aceşti zece ani. Pentru că a fost ziua Roşiei Montane acesta e darul meu pentru voi, care aţi făcut această sărbătoare aşa de frumoasă...









































M-am gândit bine.
Roşia Montană e ca brăţara bunicii.  Cum să topeşti atâtea amintiri, atâta istorie, atâta iubire, atâta demodată, desuetă, unică frumuseţe, pentru aşa de puţin aur ?!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu