Un jurnal


Acest blog, aşa cum e definit orice blog, ar trebui să fie un jurnal, adică să găzduiască un gând măcar al fiecărei zile. Pentru că are o temă, trebuie neapărat să fie un gând legat de Apuseni, o amintire, o teamă... Cum se face, mă întreb, că trec peste mine săptămâni de tăcere ? Când în fiecare zi gândurile mele se împletesc într-un fel sau altul cu văile înguste şi culmile domoale ale munţilor Apuseni...
M-am temut că sunt victimă tăcerii acesteia de clisă care ne înconjoară şi ne face să ne înăbuşim şi gândurile, tăcerea ca o ceaţă a cărei amintire persistă din anii dintâi ai tinereţii mele, demult înainte de Anul 1989...
Nu, gândurile mele nu tac, doar că nu totdeauna ele vorbesc în cuvinte... Uneori e doar o senzaţie, pe care mi-e greu s-o povestesc sau s-o descriu, mai ales că probabil cei mai mulţi dintre voi cunoaşteţi Apusenii mai bine decât mine.
Uneori e un zâmbet dăruit amintirii unui drum cu ceaţă, peste Trascău. Alteori o bătaie de inimă de bucurie pentru sentinţa definitivă şi irevocabilă de la Alba. Mai ades, e un puls de revoltă pentru un afiş  nepotrivit la intrarea în Ministerul Mediului – nici comuniştii nu şi-au permis o asemenea blasfemie la adresa ouălor de Paşti... Destul de des e un proiect, am o colecţie destul de stufoasă de proiecte consecvent respinse de cei în drept... În zilele cele bune, e o speranţă, cu conturul unei case de bârne, veche de un secol şi mai bine... În zilele cu ploaie, e o mare amărăciune că noi aici în Bucureşti nu ne-am învrednicit să avem o statuie a lui Avram Iancu, de la care să ne cerem din când în când iertare... Cum să înghesui toate astea în cuvinte ?!
Aşa că uneori tac, pentru că sunt prea multe de spus...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu