Strigaţi mai tare, vă rog mult...

Săriţi cu toţii, şi strigaţi tare,
Roşia Montană nu e de vânzare !

Strigaţi tare, puţin mai tare, vă rog din inimă, aici la Bucureşti nu se aude nimic...
Strigaţi mai tare, sunt sigură că se poate...  dacă nu se poate mai tare, încercaţi cu un tulnic...

Aici în deal, lângă Parlament, nu se aude decât tăcerea, şi inima speriată a pământului ţării mele care aşteaptă, şi ascultă în tăcere, să vă audă vouă glasul.

E bună şi tăcerea. Mai bună decât şoapta insinuantă a corupţiei şi mai bună decât zgomotul asurzitor al lamelor de buldozer care taie în carnea muntelui. Dar pământul ţării mele pe voi vrea să vă audă, copiii munţilor, nepoţii Iancului...

Îmi ţiuie urechile de tăcere. Eu am auzit glasurile Apusenilor şi în clipa asta, când ele tac, îmi ţiuie urechile de tăcere.

Am auzit cum se toarce lâna din caier, am auzit cum cresc narcisele, am auzit talăngi de vite, am auzit cum bate şteampul (într-un film vechi...), am auzit tulnicul, am auzit stelele cum umblă pe cer, am auzit cum scârţâie lemnul porţii, am auzit glasul sufletului când şade de vorbă cu Dumnezeu... Şi v-am auzit pe voi, strigând tare, în iarna aceasta tăcută...

Datoria mea e să povestesc ce-am auzit. Pentru ca voi să iubiţi glasurile Apusenilor, chiar şi cei care nu le-aţi auzit, şi să nu lăsaţi tăcerea să le astupe ecoul.