Azi gândul meu s-a oprit în poarta bisericii Adormirii Maicii Domnului din Roşia Montană. Silueta turlei sale pictată cu sfinţi, profilată pe masivul Cârnic, s-a legat cumva fără voia mea de Miercurea Mare, şi cineva – nu spun cine – mi-a amitit teribil de acut în acest context de cel care a vândut pe Domnul.
E o biserică mare şi frumoasă de la anul 1781, prima dintre cele şapte pe care le atribuie legenda minerului ctitor Mihăilă Gritta, şi am mai scris despre ea, cu dragoste, povestea ctitoriilor lui Gritta fiind altă pagină dureroasă din istoria românilor.
În vara trecută am avut bucuria să aflu că biserica se renova. Însă în cazul aprobării proiectului minier, acesta ar fi singurul lăcaş de cult din Roşia Montană care nu beneficiază nici măcar teoretic de protecţie.
Pentru mine acest lucru este foarte grav. Sunt destul de bătrână să-mi amintesc anul 1987 care a văzut căzând, după multe alte turle ale Bucureştiului, şi turlele de la Sfânta Vineri, să-mi amintesc sutele, poate miile de oameni pe care frica i-a făcut să tacă, dar nu i-a putut împiedica să aprindă o lumânare şi să-şi prohodească, neclintiţi şi muţi, biserica...
Românii nu-i iubesc pe demolatorii de biserici. Nici istoria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu