Iarna de-acum zece ani

Să vă spun de ce-am tăcut.
Pentru că aveam ceva de spus. Tocmai de-aia.
Ceva important, și dintr-o pricină sau alta cuvintele s-au legat mai greu.

S-a întâmplat să ajung deodată în pragul mai multor cifre rotunde. 

Și fie că vrei sau nu, cu prilejurile astea te oprești puțin să te gândești. Să faci socoteala...

Asta a durat câteva luni, și nu mi-am revenit de tot nici până acum. 

Și dacă unele dintre aceste bilanțuri țin doar de viața și de munca mea, cel puțin unul ține de lumea binecuvântată a Apusenilor.

*

 ... Era noapte, și drumul era tot mai îngust, mai abrupt și mai greu. Țineam bine minte trecătoarea frumoasă, prin pădurea de pe Dealu Mare, mai puțin din călătorii anterioare și mai mult din scrierile părintelui Agârbiceanu. Mă gândisem toată ziua că ar fi bine să ajungem aici pe lumină.... Dar iarna ziua e mică, și ninge, ninge tot mai tare, nămeți tot mai mari îngustează șoseaua. Șoferul bombăne. Microbuzul se clatină, nesigur, pe roțile sale mult prea mici. Spre drepata se deschide, abia ghicit prin horbota de zăpadă, un drum secundar....

Era în martie, la vremea ultimei zăpezi de la munte, acum  zece ani.
Pe vremea aceea, drumul ce urcă spre Bucium și Mogoș nu era modernizat. Zăpada târzie era o surpriză pentru care nu eram pregătiți. Doar una dintre cele ce ne mai așteptau în această călătorie.
Era o călătorie importantă pentru mine.
Era vorba despre un film.
Primul meu film în Apuseni...
Era vorba despre Roșia Montană.
Era vorba despre istorie, despre munți, despre aur...
Și mai ales despre oameni.

...Din fericire, drumul secundar nu părea periculos. Șoferul mă bombăne printre dinți, dar virează dreapta, clătinând șandramaua șubredă a microbuzului prea vechi și prea mare care ne urcă spre noapte. Și ninge. casele abia se mai zăresc, tot mai rare și tot mai depărtate de drumul din ce în ce mai abrupt.
Mi se face, un pic, frică.
Eu n-am fost niciodată la hanul Ursita...
În vara dinainte am trecut prin Bucium, dar coborând dinspre Mogoș, așa că n-am fost în Bucium Poieni, cel mai îndepărtat și mai ascuns dintre satele înșirate pe vale ale Buciumanilor...

Acum știu că așa rânduise Dumnezeu, ca acest loc special să mi se arate pentru prima dată învelit în  haină albă de zăpadă, în noapte și în taină...

... Iar acum, drumul Mogoșului a rămas în urmă, undeva în stânga. Casele pe-aici sunt făcute din lemn, din bârne groase, întunecate de lemn, și iarna e făcută din fulgi mărunți, tot mai mărunți de zăpadă...
Poteca - pentru că de mult nu mai e șosea - e tot mai abruptă, și mașina mârâie din motor, tot mai amar. Depate în față, pe cerul luminos al nopții de iarnă, se ghicește turla ascuțită și înaltă a bisericii. 
Dar n-am ajuns la biserică.
Mașina s-a oprit unde-i panta mai bruscă, și roțile patinează disperate.
Mi s-a făcut frică de-a binelea și pentru o clipă mi-a părut cumva rău că am venit aici.
Cobor.
Noaptea e rece și limpede, și ninsoarea s-a oprit.
Șapte perechi de ochi îmi contemplă frica....

Acum privesc în urmă și, după zece ani, inima mea se umple de recunoștință pentru cei care m-au însoțit în acest drum. Cum puteam să știu că printre ei sunt câțiva de care mă va lega o prietenie pe viață...

... Mă întreb foarte serios dacă n-am făcut cumva drumul degeaba, din lipsa mea de prevedere. Pentru că satul acela unde nu pot eu să ajung e ținta călătoriei mele, acolo mă așteaptă ultimii aurari și poveștile lor.
...Cărarea pe care am urcat șerpuiește pe lângă un pârâu până-ntr-o piațetă mică, unde casele se îndesesc. Doar turla înaltă și îngustă de biserică moțească se ridică peste acoperișuri. Dealurile ninse strâng aici ca-ntr-un clește valea, satul și noaptea.
Casa lungă din marginea pieții are câteva ferestre luminate.

Când s-a deschis ușa, s-au revărsat în noapte, cu ochi albaștri și foc în obraji, îngerii veniți să-mi deschidă mie calea.
În câteva clipe, piața s-a umplut de bărbați de toate vârstele. Din iureșul sărbătorii lor care a întâmpinat timida și poticnita noastră sosire, uimirea mea n-a reținut decât câteva frânturi de frază.

...Unde să plecați, că de-abia ați venit la noi ?!...
... La han ? Vă duc eu ! Vă ducem noi ! Să știu că vă ducem pe sus...
... Cu mașină cu tot ! O tragem cu boii !
... Are fratele meu o mașină de teren...
... să mâi încet, mă, ca mâța...
...Vă duce Radu cu sania...

Noaptea s-a încălzit și s-a înveselit . Mi-am amintit de ce sunt aici. Oamenii aceștia calzi, generoși, ospitalieri, sunt neamul meu. Țara mea. Istoria mea.
Despre ei e vorba, nu despre aur.

Microbuzul a rămas în vale, și sania alunecă în noapte spre viitorul meu, trasă voinicește la deal de Mișu, un murg mare cu glezne groase și pas sigur.

Cei zece ani care au trecut de-atunci au mai estompat conturul amintirilor. Așa că dacă am uitat ceva, să faceți bine, cei ce vă amintiți, să mă iertați.
Pentru mine începea, în ultima ninsoare a acelei ierni, una din acele experiențe ce formează un om.
Acolo aveam să învăț că avem, încă, rădăcini, chiar dacă departe de mine, biată frunză pe jumătate veștedă înainte de a crește de tot, abia legată de o ramură subșire...Împortant e că rădăcinile există, sănătoase și puternice, și prin ele un fir de sevă împerceptibil mă mai hrănește românește, și mă împiedică să mă pierd întyr-un haos postmodern și global.
Multe poate le-am uitat.
Dar n-am să uit niciodată iarna albastră și strălucitoare a unui sat mare și frumos de odinioară, iarna întârziată care m-a așteptat pe mine, la jumătatea lui martie, ca să-mi aflu rostul, în al doisprezecelea ceas.
Am uitat poate vorbe, locuri și detalii, afară de câteva, abia descifrate într-un caiet vechi. Dar n-am să uit niciodată bucuria acelei seri încheiate în veselie la gura focului, în hanul fără drum și aproape îngropat în zăpadă.
Iar dacă-mi sunt dragi satele Apusenilor mai mult decât oricare altele de vină sunt fără doar și poate buciumanii, care mi-au deschis larg poarta inimii lor și care nu m-au lăsat, într-o noapte de iarnă, să plec...