Mulți, roșii, presărați în iarba mare ca niște lacrimi de sânge...
Aiudul e un oraș mic, la poalele Trascăului. O cetate veche, și coasta muntelui pe care o simți aproape. Un loc frumos. Treci pe-acolo, fie că vrei sau nu, în drum spre Turda, tulburând liniștea locurilor.
Dacă te abați din drum, vei afla o altă poveste. O poveste tristă.
Penitenciarul de la Aiud a fost una din cele mai teribile închisori politice în perioada comunistă.
Și deși închisorile politice își încheie oficial istoria acum o jumătate de veac (1964), aceasta a făcut excepție, și până la căderea comunismului crimele politice sfârșeau tot la Aiud, sub acoperirea unui dosar penal...
Ca și la Gherla, Sighet, Râmnicu-Sărat, cei morți la Aiud n-au avut dreptul la un nume pe o cruce, ci doar la un loc în groapa comună, aruncați noaptea pe furiș.
La Aiud, groapa comună s-a numit Râpa Robilor...
Azi, pe marginea Râpei Robilor se ridică blocuri mici și urâte. Printre ele, un om cu nostalgia satului mai încropește o grădină pitită, cu castraveți și rufe întinse la uscat... Câțiva pași mai la vale, e un cimitir...
Și sub toate acestea, oase.
Mii de oase necunoscute, jertfă de sânge...
La Râpa Robilor, macii sunt mai roșii ca în altă parte...
Monumentul ce se înalță pe buza râpei, sfidând așteptările mele și panta abruptă, în memoria cunoscuților și necunoscuților morți ai Aiudului, e o cruce.
O cruce uriașă, crucea neamului, ce se reazemă pe șapte perechi de cruci îngemănate, mucenicia colectivă a nevinovaților jertfiți aici... Mult mai la vale, în râpă, o capelă adăpostește oase sfințite de suferință și o icoană ce trece dincolo de canon.
La vale de Râpa Robilor se ridică, de foarte puțină vreme, o mănăstire albă.
Dacă ochiul se revoltă în prima secundă în fața formelor noi, e pentru că ochiul se înșală uneori... Dar dacă lași tăcerea să te ajute, inima va găsi drum spre adevărul de dincolo de formă, și vei ghici în silueta sa modernă creștinismul vremurilor dintâi și amintirea mănăstirilor din pustiu...
Pe marginea bisericii, rotundă și simplă ca un ou, un gard de cruci se întrețese într-un fir de sârmă ghimpată care - de data asta - nu separă, ci unește, nu închide, ci liberează, obsedant simbol al suferinței care ne leagă...
Să nu treceți indiferenți, când din șoseaua de Turda un indicator mărunt vă invită la Mănăstirea de la Râpa Robilor. Dăruiți un gând și o rugăciune celor care au murit aici, pentru o libertate cu care noi nu prea știm ce să facem.
Pentru că e Ziua Eroilor, și pentru că macii, ca niște lacrimi de sânge, înfloresc pe mormintele necunoscute de sub morminte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu