AMINTIRI DIN APUSENI

AMINTIRI DIN APUSENI

Translate

Întoarcerea

Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
și niciodată nu vor fi.

                                     (Lucian Blaga, 9 mai 1895 - 6 mai 1961)


Zilele astea mi-am tot amintit de Blaga... da, acel Blaga de care vine vorba mai rar, din păcate...

Când ajungi spre Alba Iulia de pe autostrada ce vine de la Sibiu, lași în stânga coloanele uriașe de fum care au ajuns să însemne Sebeșul pe cerul României... Fum mare și alb, frumos, de lemn curat, ridicat din crematoriul unde ard plămânii țării... 
La dreapta, cum ieși din sensul giratoriu ai și intrat în Lancrăm, și dai cu ochii de Râpele Roșii pe care Blaga le iubea așa de mult.

Nu ajung acolo atât de des cum mi-aș dori, dar de fiecare dată mă gândesc la Blaga și din toate versurile lui îmi vin în minte, de fiecare dată, cele de mai sus...

Nu, însemnarea asta nu e despre codul silvic, nu e vorba de pădurile ce ne-au umbrit munții și nu mai sunt, nu e vorba de Blaga, deși s-ar fi cuvenit să fie, acum în mai, pentru că în mai și-a început Blaga călătoria pe pământ și tot în mai a înceiat-o...
E vorba de pădurile ce ar putea să fie, poate mai curând de pădurile ce-ar fi putut să fie...

E luna lui mai, și peste păduri a nins floare, și eu nu știam asta...
Și cumva floarea albă a lui mai m-a obligat să mă întreb : câte alte minuni ale cotidianului au trecut prin viața mea grăbită fără ca eu să le bag în seamnă ?!

E mai și e târziu, și fără să vreau plâng pentru anotimpurile pe care nu le-am observat, pentru vârstele pe care nu le-am remarcat...

Așa că am tăcut.
Am tăcut, dragii mei, nu pentru că nu m-am gândit la voi, nici pentru că și-ar fi pierdut pentru mine importanța amintirile, mai cu seamă cele din Apuseni... 
Am tăcut pentru că în primăvara asta gândurile mi se țes ciudat, și tot mai des se învârt în jurul pădurilor ce-ar fi putut să fie, și niciodată nu vor fi...

Ce-am făcurt în acești zece ani din urmă ? - mă întreb, tot mai des, și asta nu are legătură cu anii mei, ci cu bucata de vreme ce mi s-a dat de când am descoperit, splendizi și tăcuți, Apusenii... 
Bine, asta e o altă poveste, ce-și merită propria însemnare. 

Dar chiar, ce-am făcut ?! Ce-am făcut cu zilele mele, cu anii mei, cu toate lunile mai în care n-am văzut înflorind, timid și târziu, narcise pe coastele dulci ale Negrilesii ?!
E a treia sau a patra oară când trec aproape în zbor pe lângă splendoarea Apusenilor, fără să las sufletului meu răgaz să-i iubească destul. Fur o poză în goana mașinii, un zâmbet în ochii unor prieteni vechi, câți apuci să întâlnești în câteva ceasuri... o privire încurajatoare peste munți, să știi că sunt mereu acolo, peste sate, să le măsori evoluția de când nu le-ai mai văzut... o floare de pe marginea drumului... o gură de aer de munte... o cană cu apă de la țârău... o lacrimă în colțul ochiului... și goana continuă, la vale cu viteză mare... încotro ?

În vremea asta, sufletul meu se afundă în iarba mare de pe pajiștile înalte, cu mâinile sub cap... privește cerul, sufletul meu, numărând norii care se aleargă ziua, stelele care cad noaptea... petalele de floare purtate de vânt, primăvara... frunzele toamnei... sufletul meu nu mă mai urmează, sufletul meu a rămas acolo, sus, și nu vrea să mai alerge periculos la vale... sufletul meu se întreabă, speriat, cum au trecut acești cincisprezece ani, luând cu ei toate, toate pădurile ce ar fi putut să fie...

Voi, dragii mei, aveți ca orice om zilele ritmate de propriile bucurii și de propriile dezamăgiri.
Ce rost ar fi avut să țes în zilele voastre tristețile mele, presărate cu pulberi aurii ?...
...Așa că n-am mai scris nimic.


Pe coastele domoale ale Munților Apuseni, primăvara vine încet și chibzuit. Grădinile curate, câteva acoperișuri noi. Câteva, ce e drept, case surpate. Câteva pensiuni noi și frumoase, care vor merita o însemnare, pentru că reprezintă un pas deștept înainte. Câteva vaci, câteva păsări, câteva capre, tot mai multe... Câteva zile de sărbătoare, unde oamenii își poartă iar costumele. Câteva poze pe Facebook, pentru că oamenii învață să fie mândri de ei. Câteva mitinguri unde moții își apără pădurea.
Pentru câteva clipe, realizez că viața, viața în general chiar dacă nu a mea, are un rost, și sunt recunoscătoare pentru asta.

Așa că am să mă întorc. 
Și însemnările, la fel.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu