A murit așa cum a trăit : pentru alții. Pentru mănăstirea lui, agățată pe stâncile aspre ale Trascăului, pentru obștea de mioare pe care o adusese acolo să-și afle adăpost în fața vremurilor.
Era vremea marilor inundații și drumul ce lega mănăstirea de cea mai apropiată localitate fusese rupt de ape. Părintele a murit de inimă, cărând peste munte, cu piciorul, pâine. Bunul Dumnezeu, care i-a iubit viața de jertfă, i-a dăruit moarte de jertfă...
S-a născut într-un sat din munții Buzăului, și a fost botezat de părinți Stelian. Era un copil firav. aproape că n-au vrut să-l primească la Seminar, la Buzău, de mititel ce era... Dar era dăruit de Domnul cu minunat glas, cu mare dragoste de cântare, dar și de învățătură, așa că a terminat Teologia ca șef de promoție, în 1949. Erau vremuri tare grele, și pentru oameni, dar și pentru Biserică...
Dar Dumnezeu nu l-a lăsat, ci l-a călăuzit pe calea lui cea îngustă. Împreună cu un coleg și bun prieten, tânărul Stelian ia drumul Sâmbetei de Sus, și acolo va face cunoștință cu un mare formator de conștiințe: părintele Arsenie Boca. El îi va călugări, la Prislop, atât pe Dometie, ce avea să devină arhimandritul Râmeților, cât și pe Antonie, ce avea să devină Mitropolitul Ardealului...
Chemarea lui a fost să întemeieze o obște de maici în Ardeal, și nu puține au fost greutățile prin care a fost nevoit să treacă pentru asta. Dar așa cum apa își caută o cale nouă, orice stavilă i-ar sta înainte, firavul Părinte n-a cunoscut opreliște. Cu mica obște a plecat de pe Valea Sebeșului, căutând adăpost și călăuzire în munții Buzăului, la Ciolanu și la Rătești, și tot cu mica obște s-a întors în Ardeal, în cea mai dificilă locație imaginabilă.
Dacă n-ar fi fost el, pustiul sau apele ar fi distrus ctitoria episcopală de pe Valea Geoagiului, și odată cu ea am fi pierdut opt veacuri de istorie românească.
Desființată și apoi reînființată, mănăstirea a câștigat în cele din urmă lupta cu regimul comunist. Lupta cu apele. Lupta cu timpul.
Dar toate au un preț, și fiecare luptă câștigată i-a împuținat puterile Părintelui și i-a scurtat zilele. A murit practic de epuizare, căci pentru orice făptură avea grijă, milă și cruțare, dar niciodată pentru sine.
Sunt patru decenii de atunci.
La Râmeți, dacă veți merge, veți vedea o catedrală, o bijuterie ce împodobește una din cele mai frumoase văi ale Apusenilor.
Și să mergeți neapărat, pentru bucuria sufletelor voastre.
Când veți merge, să coborâți cărarea ce vine de la biserica nouă spre cea veche, și mai departe spre vale, la cimitir. Opriți-vă o clipă la crucea și mormântul Părintelui Dometie, dăruiți-i un gând de dragoste și recunoștință, pentru că el e unul din oamenii pe a cărui jertfă se ridică ortodoxia românească.
Eu am întâlnit povestea Râmeților și a părintelui Dometie demult, în tinerețea mea, la pangarul mânăstirii Antim. Era una din primele cărți ce-i erau dedicate, și era un adevărat leac pentru suflet, în orice dificultăți cotidiene.
La urma urmei, știți, nu suntem prima generație care întâmpină în lume necazuri...
Mult mai târziu, în anii maturității, am găsit pe harta Apusenilor Râmeții, cea mai veche mănăstire din Ardeal.
Povestea aceasta a fost, de atunci, un reper important al vieții mele. De când ea a devenit un film, o poveste de văzut și ascultat, eu sunt un om mai fericit...
Documentarul O VIAȚĂ MINUNATĂ poate fi (re)văzut la adresa de mai jos:
http://www.tvrplus.ro//editie-rezistenta-prin-cultura-156391
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu