Din iarna noastră cenușie, în sat se lumina albul unei ninsori de vis, albul unui Crăciun de altă dată, fie el și ... cu întârziere. Dar e Crăciun în fiecare zi, când în inimă ai pace, bucurie, credință...
Iar zăpada începutului de ianuarie, ascunsă numai sus, în munți, era ultimul dar al lui Moș Crăciun...
N-am stat mult. O zi. Un ceas. O clipă. Vreme de o poză. Vreme de o amintire.
De acolo, drumul meu a coborât, străjuit de coloanele de malahit ale brazilor, către Țara Zarandului.
Când am trecut pasul Buceș, de la Abrud către Brad, s-a cam isprăvit și zăpada. M-am oprit un moment, să privesc cum se rup din ceață zările îndepărtate...
În fața mea se așternea Țara Zarandului, și mai departe, spre apus, hotarul țării, și mai departe, spre apus, lumea cea mare. Și calea mea. Lungă, e drept. Dar eu plecam o dată, o singură dată, pentru un răstimp limitat, și destul de scurt...
Și dintr-o dată inima mea s-a umplut de dor și duioșie pentru toți copiii moților, pentru toți copiii românilor, care pleacă departe pentru vreme îndelungă, în căutarea unui rost, în căutarea unui spor, în căutarea unui vis, în căutarea unui promis ținut al laptelui și-al mierii, în cătarea ținutului făgăduințelor... mai mult sau mai puțin îndeplinite.
În ceasul acela de amiază de ianuarie, gândul și rugăciunea mea au fost pentru toți copiii (indiferent de vârstă) care spun pământului românesc ACASĂ, chiar dacă nu pot petrece acasă decât câteva săptămâni de vacanță pe an... și către părinții lor, care-i așteaptă, zi după zi, Acasă...
M-am rugat Domnului să facă o minune și să-i dea țării mele copiii înapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu