Ninge sfânt, până când liniștea din jur și din mine îmi îngăduie să-mi aud gândurile...
Ninge sfânt, albind cenușiul iernii de oraș, și dintre blocuri apar, ca prin minune, acoperișurile, de parcă numai acoperișuri de case ar fi, cât vezi cu ochii, strălucind de nea în taina nopții.
Ninge sfânt, și Florile Dalbe aștern pace și dragoste peste viața de zi cu zi, și e Crăciun și azi, și e Crăciun de-a pururi, vremea păcii, iubirii și zăpezii...
Ninge sfânt, și fulgii mari zboară de jos în sus, ignorând legile lumii, și clipele albe zboară în sens invers, ignorând legile timpului, până când inima mea are din nou zece ani, șapte ani, patru ani... și până când orașul meu nu mai e decât un sat, pierdut în albul zăpezii...
Iarna miroase a rufe curate care au înghețat pe frânghie, la uscat... iarna cântă ritmul cuminte și neobosit al pașilor care scârțâie pe zăpadă... Iarna e întotdeauna simplă, primară, rurală, și cele mai vechi amintiri tot din iarnă par să fie culese...
Mereu mi se pare că pe undeva în anii aceștia din urmă am pierdut un pachet mare de fotografii. Imagini despre care știu sigur că trebuie să se afle pe undeva continuă să fie de negăsit, până când încep să intru la idei. Probabil că totuși imaginile acelea n-au fost niciodată fotografiate, doar retina și sufletul poartă amprenta lor, atât de precisă, încât prin fereastra amintirilor ar părea că le-am revăzut ieri...
Mă uit la fulgii care zboară de jos în sus, ca secundele unui timp răsturnat, și mă întreb dacă prin fereastra magică a ninsorii se străvede trecutul, sau viitorul ? La gândul acesta mi se strânge inima de frică, și strâng pleoapele, strivind între gene un bob de lacrimă. Nu sunt sigură că vreau să privesc în viitor, deși trecutul, prezentul și viitorul sunt, în Palma Bunului Dumnezeu, totuna...
Pe creanga cea mai de sus a bradului e un glob albastru de sticlă. Pe el se vede, pictată cu glazură argintie ca zăpada, o casă mică, între brazi și dealuri. Se vede că un sticlar măiestru din basmele sumbre ale Nordului l-a plăsmuit demult - sau departe, sau poate demult și departe... O luminiță cât un bob de orez se tot aprinde și se stinge alături, ca o lună mică în lumea albastră cu dealuri, și casa de zăpadă tot apare și dispare în satul mărunt de sticlă, din amintire sau din vis, sau poate din amintire și din vis...
Aveți grijă de Crăciunul vostru. E tare fragil...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu