O casă a murit

Amân de câtăva vreme să vă fac parte de una din amintirile mai puțin luminoase ale acestei toamne însorite...

E povestea foarte scurtă a unei alte case pe care o admir de mulți ani...






Nu știu dacă e un gând bun, pentru că e un gând trist, dar e gândul meu special  înaintea zilei naționale: mă gândesc la patrimoniu nu doar în sensul marilor, însemnatelor monumente pe care le vizităm la capătul unor obositoare călătorii, ci la toate casele de lângă noi, care ne fac viața mai frumoasă...
La fel cu această casă frumoasă din Bucium Izbita, pe care am fotografiat-o încă de acum zece ani pentru detaliile pline de grație și eleganță ale ferestrelor sale, sunt încă zeci pe străzile din jurul casei mele... dispariția lor ne va face, fiți siguri, mai săraci.
Iertați-mă, nu știu să adaug cuvinte frumoase acestei povești.

În vara anului 2005

2 comentarii:

  1. N-ar conta atât un braț de lemne, dar cu fiecare casă moare o poveste...

    RăspundețiȘtergere
  2. A murit o casă...
    28 Noiembrie 2014

    A murit o casă de dureri izbită,
    Singură pe lume a murit o casă,
    Ca de o ființă pururea iubită
    O durere surdă peste gând m-apasă!

    Cum în bătălie cade învins un steag,
    I-a orbit lumina din fereastra-i mută,
    Amintiri cernite s-au surpat în prag,
    Și atâtea case sub pământ se mută!

    A murit o casă într-un sat anume
    Tot strigând zadarnic după ajutor-
    Azi sunt tot mai multe și mai fără nume,
    Cine le mai știe suferința lor?





    RăspundețiȘtergere