Era prea frumoasă toamna, sâmbăta trecută, scăldată în aur și miere, și mie mi-era clar că drumurile muncii mele nu mă vor duce toamna asta în Apuseni.
Era de fapt momentul acela minunat, când frunzele s-au rumenit în copaci dar n-au căzut încă, pe care nu l-am mai văzut niciodată.
M-am gândit că nici un drum nu e așa lung ca așteptarea, și că un ceas e totuși mai mult ca nimic, infinit mai mult, zic matematicienii, iar o jumătate de zi e de cinci ori mai mult ca un ceas...
Și așa se face că am ajuns din nou în Apuseni...
Aveam să găsesc locurile care-mi sunt dragi îmbrăcate în haina strălucitoare a unei zile de toamnă cu soare și culoare, să mă bucur de a revedea prieteni vechi și a-mi face prieteni noi, să mulțumesc Domnului pentru că toate cele bune au rămas cum le știam, și la celelalte se lucrează. Să văd case reparate și ulițe care au devenit, de la ultima mea vizită, străzi. Să văd copiii crescând. Să văd munca oamenilor împlinind darul și bucuria unui loc binecuvântat. Să-mi curăț inima și să-mi hrănesc sufletul, cum mi se întâmplă de fiecare dată la Bucium, să strâng provizii de poze, de amintiri și de gânduri bune, pentru multă vreme.
Dacă n-ar fi fost umbrele lungi ale înserării, și drumul încă lung care trebuia să mă ducă seara la Sibiu, aș fi vrut să mă duc la Mogoș, care mi-e și el drag, la Sfânta Mănăstire Lupșa, unde n-am mai fost de doi ani și jumătate, la Râmeți...
Mulțumesc prietenilor mei, pe care i-al întrerupt de la lucrul lor și care m-au primit, pentru o clipă, în familia lor însorită. Darul lor e de mare preț pentru mine, fie ca Domnul să li-l răsplătească !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu