Azi - poate pentru că plouă - un val umed şi mărunt de tristeţe se infiltrează în imaginarul meu. Oraşul meu ud plânge la streşini, mă gândesc cu groază la ziua de luni de când la mine la muncă entuziasmul este generalizat de un val de concedieri...
Mă gândesc cu nostalgie la trecut, cu timiditate la viitor...
Poate nu era ziua cea mai bună să fac ordine în sertarul (digital, desigur) cu fotografii de demult, din Apuseni, pentru că , iată, povestea care se conturează azi din câteva cioburi de imagine e o poveste tristă.
Uite ce-am găsit.
Ceaţa dimineţii de toamnă peste Trascău...
Prima brumă, ultimele frunze, sfârşitul unei generaţii în lumea vegetală...
O casă care astăzi, din păcate, nu mai există ... Şi nicăieri n-am văzut aşa frumoase arcadele prispei, specifice zonei Bucium...
O poartă prin care n-a mai trecut nimeni, într-un cătun părăsit al comunei Mogoş... Un cătun întreg, cu case, porţi, poduri, cuptoare, chiar şi rufe uitate pe funie, peste care iernile au trecut fără nici un fum din nici un horm, ca în povestea Frumoasei adormite...
Apa Negrilesii, înceţoşată poate de o lacrimă...
Un drum care ar fi putut, speram eu, să ducă undeva...
Nu am căderea să judec. Dar dacă vom lăsa şi ultimele sate să moară (cum se întâmplă de altfel în toată Europa), vom fi lipsiţi şi de această ultimă, fragilă rădăcină la care ne mai întoarcem, măcar cu gândul, când ne e sete, când ne e trist, când ne e dor...
Iertaţi tristeţea mea de sară ploioasă de duminică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu