Ovidiu Bîrlea



La 7 ianuarie 1990 se stingea din viaţă la Cluj etnologul şi scriitorul Ovidiu Bîrlea.


 De vreo câţiva ani, centrul de greutate al vieţii mele profesionale s-a mutat in Apuseni. Câteva filme, câteva premii, o tentativă de a arăta românilor (şi nu numai) că dispun de comori la care nu s-au gândit niciodată.
Spre ruşinea mea, abia acolo, în Apuseni, am auzit pentru prima dată despre Ovidiu Bîrlea, într-o zi de iunie, pe drumul forestier care urca din Bucium Şasa către Detunate. Datorez această întâlnire domnului profesor Ioan Voicu Macaveiu, şi el prea timpuriu plecat dintre noi, care dintre toţi prietenii, rudeniile, discipolii lui Bîrlea a fost cel dintâi care s-a gândit că i se cuvine o evocare...
Cel mai mare etnolog român al veacului care s-a încheiat, îl califica Profesorul Ion Cuceu. Mai târziu aveam să-mi amintesc că vreo câteva dintre cărţile sale le citisem şi eu... enciclopedii, tratate... Acolo, la Bucium, unde oamenii sunt mai profunzi, mai conştienti de valorile lor şi intr-un fel mai recunoscători, Ovidiu Bîrlea e încă prezent, după două decenii de la moartea sa.
Din Bucium îşi are de altfel originea după mamă, iar dupa tată – din Mogoş, sat înalt de platou din Trascău.
De-acum era destul ca să-mi fie foarte drag: erau două dintre satele care-mi sunt cele mai dragi din lume.
Cât de mult a iubit Bîrlea folclorul şi cărţile, ca sa fie capabil, de dragul Bibliotecii Academiei şi altor surse documentare de elită, să renunţe la Paradisul său de origine şi să accepte să trăiască în Bucureşti ?! Şi-acum îmi dau lacrimile cand mă gândesc. Strada Sfinţii Apostoli, unde Bîrlea a trăit şi a lucrat zeci de ani intr-o cameră fără curent electric situată la subsol, e aproape de locuinţa mea, de fapt într-o zonă astăzi demolată, reconstruită, mutilată, de nerecunoscut, pe care o văd pe geam...
E cenuşiu şi plouă, zidurile caselor vechi, pe jumătate dărâmate, arată de parcă aşteaptă ziua judecăţii de apoi, iar faţadele prea apropiate ale blocurilor prea înalte construite în anii 80 sunt ca zidul unei închisori. Casele, Biserica, străzile sunt în închisoare...
Cum trebuie să-i fi părut oraşul, acest colţ de oraş, văzut de la nivelul trotuarului, în comparaţie cu splendoarea peisajului de munte în Mogoşul natal al lui Bîrlea, situat la peste 1000 m altitudine, şi de unde lanţurile de munţi se ghicesc, albastre, întretăiate sau succesive, ca o cale nesfârşită a moţilor către Dumnezeu...
Când am inceput documentarea, am avut surpriza neplăcută să văd că despre Ovidiu Bîrlea nu găseşti pe internet decât ... 14 rânduri. Una din problemele internetului e că nu găseşti decât ceea ce un altul inaintea ta a introdus.
Demisionat din Institutul de Folclor în 1969, din proprie decizie irevocabilă, Ovidiu Bîrlea a fost timp de 20 de ani unul din foarte puţinii intelectuali ai epocii sale care a trăit exclusiv din scris. Sunt puţini aşadar discipolii, centrele de studii nu îi poartă numele, n-a avut cine să “posteze” comentarii si exegeze ale operei lui pe “Google”.
A fost preţul pe care savantul a ales să-l plătească pentru totala sa independenţă faţă de ingerinţele regimului comunist.
Cei care-i păstrează amintirea, la Cluj (unde-şi are de altfel smeritul mormânt), la Bucureşti şi mai ales în Apuseni, îşi aduc aminte că, în anii din urmă ai vieţii sale, toate bucuriile i se concentrau în scurtele şi intensele răgazuri de vacanţă petrecute la Mogoş, în casa părintească. O casă mare şi frumoasă în cătunul Bîrleşti, azi o mână de gospodării pe o coastă de deal, în jurul unei biserici mici de lemn de la 1840. Aici a dat pentru ultimele dăţi viaţă unei tradiţii de imemorială vechime în mocănimea Apusenilor, adunându-şi consătenii la clăci de coasă, ca să mai “fure” de la ei un cântec sau o poveste.
În afară de lucrările sale de cercetare, abordând fenomenul culturii populare în ansamblul civilizaţiei româneşti, Bîrlea a dăruit Apusenilor şi literaturii române câteva lucrări de proză, în totalitate localizate în spatiul său cultural de origine.
Doua romane, “Steampuri fara apa” si “Drumul de pe urma”, au vazut lumina tiparului, adevărate monografii ştiintifice ale satelor Apusenilor, văzute prin ochiul etnologului concentrat asupra gestului şi detaliului semnificativ, totul în haina accesibilă şi strălucitoare a naraţiunii calde şi spumoase.
Cu un simţ profetic pe care numai profunda sa ancorare în spiritul locului şi în inconştientul colectiv îl poate explica, Ovidiu Bârlea lasă să transpară în romanele sale temeri majore care atunci abia se intuiau şi cu care abia generaţiile contemporane nouă se confruntă, fie că e vorba de descrierea apocaliptică a unei exploatări miniere în carieră în finalul romanului “Drumul de pe urmă”, fie despre revolta buciumanilor în faţa celei dintâi companii miniere “multinaţionale”.
Dumnezeu l-a iubit pe Ovidiu Bîrlea şi l-a luat la el înainte de a-şi vedea profeţiile împlinite şi satele iubiţilor săi Munţi Apuseni pustiite. Cătunele peste care toamna trecută aşternea deja tăcere definitivă, cuptoarele de pâine în care nimeni nu va mai coace vreodată pâine, erau în 1990, la moartea lui, doar un vis urât. A apucat doar să se bucure de clipa de entuziasm a românilor în decembrie 1989, să întrevadă un viitor european pentru neamul său.
Manuscrisele, scrisorile, amintirile din prizonieratul din Rusia, monografia Ţinutului Pădurenilor, dar şi un roman nepublicat. Toate în două cutii mari de carton, în biblioteca Facultăţii de Teologie de la Blaj. Cam atât am găsit.
O poveste din Apuseni, cu ecou pe termen lung în cultura română. Povestea unui om generos cu timpul lui, cu munca lui... Munca lui titanică, zecile de mii de pagini scrise mărunt cu stiloul la lumina unei lămpi cu gaz, pun în umbră noţiunea însăşi de “carieră” şi ne fac să ne infiorăm măcar o frântură de secundă, meditând asupra rostului existenţei.
Barlea lasă în urmă o operă uriaşă, elaborată în condiţii mizerabile. Ce dimensiune si ce semnificaţie ar fi putut atinge opera sa ştiintifică într-un sistem mai puţin ostil, care i-ar fi integrat eforturile, permiţându-i sa creeze “şcoală”? Cât de mult pierdem în fiecare zi a ingratitudinii şi neglijenţei noastre de mai bine de două decenii, în care opera sa – ca atâtea altele probabil, de care nu ştiu eu – ramane necunoscută, nepublicată, necercetată ? 
Măcar de Apusenii lui dragi dacă ne-am face din când în când timp să ne pese...

 

Later edit:
Documentarul poate fi vizionat pe YouTube la link-urile de mai jos:
și
 




3 comentarii:

  1. Vreau sa precizez ca el nu a trait din scris , chiar foarte putin a vandut din scrierile lui dupa ce nu a mai fost profesor , cine il ajuta cu bani era fratele sau Octavian Barlea care era monsenior al Germaniei in consiliul papal , motiv pentru care si a pierdut catedra pentru ca inca tinea legatura cu fratele sau . Lucrurile astea le stiu de la o nepoata a lui care este sora tatalui meu si in acelas timp si nasa mea Barlea Cornelia .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru informații. Sunt foarte prețioase pentru mine, sursele de documentare pentru acest subiect au fost aproape exclusiv amintirile oamenilor. Ideea era că nu a avut un salariu... Fiind dumneavoastră înșivă nepot, așadar, al lui Bârlea, m-ar onora și intresa să ținem legătura.

      Ștergere
  2. M-am bucurat să găsesc aceste rânduri. Sunt Adrian Blaga fiul nepoatei domnului Bîrlea, Doina Danciu Blaga. De foarte curând sa publicat cartea 'Corespondență Ovidiu Bîrlea - Doina Blaga' poate ajută la aprinderea unei licăriri de amintire.

    RăspundețiȘtergere