Amintiri din Apuseni: ...şi la Cluj...

...şi la Cluj...

Pentru toţi cei cărora Clujul le e mai aproape decât Bucureştiul, şi Munţii Apuseni le sunt tot aproape de suflet, vestea bună e că lansarea de vinerea trecută se reeditează la Cluj, vineri 11 noiembrie, ora 17.00 la Clubul Colegiului Academic (str Emmanuel de Martonne nr 1) .
Detalii pe site-ul Asociaţiei Heritage .
Evenimentul are loc în cadrul unei conferinţe care are ca temă Locul Roşiei Montane în Istoria Lumii...
http://news.ubbcluj.ro/event/conferinta-internationala-rosia-montana-in-istoria-universala/

Eu nu voi fi, din păcate, de faţă, sper să fie însă mulţi prieteni, pe care îi cunosc sau pe care nu-i cunosc.
Şi mai e şi filmul, un dar de dragoste către Munţii Apuseni, care merită văzut, merită cumpărat chiar dacă e scump, e martorul unui moment din istorie care e deja trecut (o clipă îi ia prezentului ca să devină trecut, şi de când am făcut acest film unii oameni au plecat la cele veşnice, unele momente, peisaje şi imagini au devenit deja istorie...), şi totodată dovada materială că nu avem chiar toţi un scotch pe gură în Pangratti...
:)

Şi să nu uităm motto-ul pe care organizatzorii l-au ales conferinţei de la Cluj:

Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului.
(François Rabelais)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

În Munţii Apuseni începe istoria neamului meu. Prin mila lui Dumnezeu, aici neamul meu şi-a păstrat chipul dintâi, casele simple de lemn, portul binecuvântat şi bisericile cu turle înalte, ridicând Sfânta Cruce a Ortodoxiei şi a neamului sus, cât mai sus deasupra relativismului istoriei.

Pe noi ne-a dus valul, şi generaţie după generaţie am deprins tot mai bine limbile, dansurile şi mâncările altora. Ca să înţelegem cine suntem, să urcăm, măcar o dată-n viaţă, spre Abrud...

Dinspre Alba, Turda, Deva sau Oradea, o sută de kilometri de drum greu de munte transformă călătoria într-un parcurs iniţiatic. Cu fiecare cot şi fiecare urcuş, drumul devine mai îngust, casele mai mici, pajiştea mai verde, iar tu mai laşi în urmă un pic din spoiala ta de civilizaţie şi năravul tău de orăşean, pentru a ajunge la capătul drumului îmbrăcat în straiul cel alb, în adevărul tău de om şi de român.

Acolo sus te aşteaptă esenţa de lumină a fiinţei tale naţionale, şi te mai aşteaptă un adevăr trist. Undeva, în istorie, o fibră s-a frânt între tine şi rădăcinile tale. Undeva, în veacul al 20-lea, noi românii, în fine în România tuturor românilor, am uitat de Apuseni.

Am crezut că am luat din ei tot ce ne trebuia : oameni, aur şi uriaşe trunchiuri de copac, apoi le-am dat brânci în uitare, în paranteza istoriei, amintindu-i negreşit la comemorări şi aproape niciodată în planurile de investiţii.

Promisiunile s-au escaladat şi nu s-au împlinit niciodată. Regimurile s-au succedat, politicienii au venit şi au plecat, iar Apusenii au tot sărăcit. Fără drumuri, uneori fără electricitate, până mai ieri fără telefon, satele Apusenilor s-au micşorat, s-au îngustat, s-au pustiit... Abia câte-o bătrână mai veghează, cu o lumânare în mână în pridvorul bisericii, la căpătâiul Satului Românesc care moare...

În şedinţe solemne cu catering rafinat şi costisitor, oameni de stat şi oameni de cultură deplâng la unison decăderea unei regiuni şi unui patrimoniu de excepţie. Discuţiile lor sterile, la Cluj, Bucureşti sau Bruxelles, n-au generat până acum nici un proiect viabil de dezvoltare a regiunii, care rămâne în continuare pe mâna tăietorilor de păduri şi dubioşilor căutători de aur.

Am urcat şi eu spre Abrud într-o iarnă, biet român confuz în postmodernitate.

Ningea ameţitor, de jos în sus, inversând sensul clipei, şi-ntr-o casă de lemn ascunsă sub nămeţi mi-a fost dat să învăţ, mai bine mai târziu decât niciodată, ce-nseamnă ler şi ce-nseamnă dor.

Într-o străfulgerare de sinceritate, când am înţeles ce avem de pierdut, m-am întrebat dacă mai au, Apusenii, viitor...

Au.

Dar asta aveam să aflu abia mai târziu.