La începutul lucrurilor - online

După cum am promis, iată link-ul unde documentarul "La începutul lucrurilor - arhitectură de lemn în Apuseni" poate fi urmărit online
http://www.tvrplus.ro/emisiune-la-inceputul-lucrurilor-4575

Mulţumesc tuturor celor care l-aţi urmărit, care mi-aţi scris, sau care aţi întrebat de el, pentru gândul vostru bun...

Sâmbătă la TVR 1

În fine.
Vă invit sâmbătă, 27 aprilie, la ora 15,00 pe TVR 1 să vizionaţi documentarul
LA ÎNCEPUTUL LUCRURILOR. Arhitectură de lemn în Apuseni.

Realizat cu sprijinul RPER (Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie), documentarul este povestea unei iniţiative private, îndrăzneţe, menite să reconstruiască puntea între generaţiile cele mai tinere de specialişti în arhitectură, în patrimoniu, şi tradiţia cea mai profundă a construcţiilor de lemn din Munţii Apuseni.
Universitatea de vară de restaurare monumente şi situri, care deja de doi ani are loc la Bucium, în parteneriat între RPER şi Primăria Comunei Bucium, a fost pentru noi pretextul de a cerceta un patrimoniu insuficient cunoscut şi preţuit - casele de lemn care fac o mare parte din farmecul peisajului Apusenilor.
Pentru mine bucuria de a aduce o dată mai mult omagiu acestui loc special. Şi generaţiilor succesive de Buciumani, ale căror case fac subiectul filmului... Pentru harul ce l-au avut de a păstra rânduiala frumoasă a lumii de la începutul lucrurilor...

Pentru cei ce locuiesc în Apuseni, sper să fie un motiv de mândrie.
Pentru ceilalţi, sper să-i îndemne la drum, că tot vine vacanţa de Paşti.

Un gând special de recunoştinţă colegilor mei care au lucrat cu mine la acest film:
ION CRISTODULO, director de imagine
LUCI MOCENSZ, montaj
EUGENIA GRIGORE, coloana sonoră
CRINA BOLBOCEANU, regia muzicală
CRISTEA TACHE, asistent imagine

Alte veşti bune

Iar am tăcut două săptămâni... N-am decât o scuză, mă pregătesc să aduc veşti bune.
Mi-am petrecut cea mai mare parte a acestui răstimp de tăcere într-o cabină de montaj, şi acum că mă apropii de sfârşit ... îmi iau inima în dinţi să şi vorbesc despre asta.
Deocamdată bucuria e a mea... am revăzut imaginile minunate ale locurilor dragi din Apuseni, pajiştile munţilor, casele moţilor, umbra brazilor... am revăzut chipurile unor vechi prieteni ai Apusenilor, şi implicit ai mei, şi chipurile tinere ale unor viitori vechi prieteni ai Apusenilor... aşa sperăm cel puţin. Am revăzut şi câteva imagini mai vechi, din lumea poveştilor... din ţara zăpezilor... şi asta chiar în zilele când ne scufundam sub zăpezi târzii de martie, exact ca în anul primei mele călătorii la Bucium.
Pentru mine bucuria e mare, pentru că am mai dus o poveste la bun sfârşit...

Cât de curând sper să cunosc o dată de emisie, şi mă voi grăbi să v-o fac cunoscută.
Tot atunci, mai multe detalii... azi am vrut doar să vă fac parte de bucuria mea, şi să vă fac un pic curioşi.
Pe curând, deci...

Premiul Uniunii Cineaştilor

Vineri seara, în cadrul primei ediţii a Festivalului UCIN, Uniunea Cineaştilor din România a premiat cele mai bune producţii de film ale anului care s-a încheiat.

Premiul pentru cea mai bună imagine la categoria Film de scurt şi mediu metraj a fost decernat domnului Ion Cristodulo pentru imaginea documentarului "Arheologul". 

Mi-a crescut inima de bucurie.

Pentru că e o distincţie profesională importantă ce încununează munca şi talentul unui excepţional director de imagine, minunat coleg şi prieten, care în ultimii ani a filmat Apusenii şi oamenii lor în sute de ore de material de mare valoare, artistică dar şi istorică.

Pentru că acest premiu vine să aprecieze o lucrare realizată (şi de data asta) în condiţii tare grele.Ce să faci - toate Amintirile din Apuseni sunt frumoase, dar unele sunt triste...

Pentru că a fost un film în care am crezut necondiţionat, menit să aducă în atenţia publicului un personaj remarcabil, profesorul Horia Ciugudean de la Alba Iulia, câteva idei majore cu privire la Munţii Apuseni, la fiinţa noastră naţională, şi câteva fapte despre care nu s-a vorbit.

Pentru că viaţa profesională a fost cam seacă în ultima perioadă, şi fiind singura distincţie obţinută în acest an de o producţie a TVR, încerc să nădăjduiesc că şirul vacilor slabe o să ia sfârşit....

Pentru că am văzut silueta de neconfundat a Masivului Cârnic din Roşia Montană filtrat  prin vălul ceţii şi prin lentila magică a unui maestru, neînchipuit de măreţ şi de frumos pe ecranul cel mare al sălii Studio din Bulevardul Magheru... şi recunoştinţa mi-a umplut ochii de lacrimi... 

Dacă printre lacrimile de bucurie s-a strecurat şi câte una mai amăruie, asta rămâne secret...

Ca să revenim în concret- vă popun să vedeţi:


Documentarul ARHEOLOGUL  (TVR, 2012) - aici.
Imagini de la festivitatea de premiere - aici, cu mulţumirile cuvenite celui ce le-a postat.


Şi în cele din urmă o fotografie de la filmările pentru acest documentar, la Bucium Poieni.
Un moment special, într-un loc special, alături de doi oameni deosebiţi. Sunt norocoasă.

O poveste cu moaţe. În martie, când celebrăm femeile.

"La 26 Februarie, 600 de honvezi pornira din Gilau spre Marisel. Trupa noastra compusa din locuitori ai aceluiasi sat primi pe dusman la Varfu Batranei. Lupta tinu 6 ore cu rezultat schimbator, pana cand la urma rebelii au fost respinsi si urmariti pana la Gilau. Ei lasara pe campul de lupta 13 morti; numarul ranitilor nu este cunoscut, au fost insa incarcati pe 4 care. Vitejii Mariseni au avut de plans 6 morti; 4 case si 3 sure le-au fost arse si 30 de vite furate.
            Pentru a rasbuna aceasta infrangere, 1600 de honvezi si alti rebeli au atacat Mariselul la 12 Martie. Sentinelele anuntara pe locuitori de primejdia ce se apropia si imediat se adunara oamenii valizi, se impartira in 3 coloane si ocupara cele trei puncte mai importante din apropierea satului. Pentru a putea insa rezista cu o oarecare sansa unui dusman atat de numeros, parea necesar a-l face sa creada ca avea sa lupte cu o trupa mult mai numeroasa. Deci pentru a-i speria si pentru a putea observa mai bine miscarile sale si a da la timpul oportun semnalul de atac, o demonstratie de pe inaltimea muntelui Grohotu era absolut necesara; dar dupa ocuparea celor trei puncte mentionate mai sus nu mai ramasese de loc trupe disponibile. Atunci se oferira pentru aceasta demonstratie femeile bravilor munteni. Ele fura oarecum organizate in graba. Pelaghia Rosu, mama centurionului Rosu, comandantul locuitorilor, fu insarcinata cu conducerea lor, hotarandu-se felul cum se va face aceasta demonstratie. Pe cap cu palarii barbatesti, incalecara toate si se suira in cea mai frumoasa ordine pe muntele Grohoiu in sus. Trebue sa mentionez ca Romancele dela munte calaresc tot atat de bine ca si barbatii. Ajunse pe inaltime, ele se impartira astfel, ca sa nu poata fi vazute de dusman; numai Pelaghia Rosu observa de pe o inaltime miscarile armatei unguresti. Cand aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelaghia sufla in corn, calaretele aparura din toate partile si facand un sgomot mare se pusera in miscare. Acesta era pentru Mariseni semnalul de atac. Ei se napustira din toate partile asupra dusmanului, aducand cea mai mare zapaceala in randurile lui. Lupta fu scurta, caci Ungurii nu mai cautara sa lupte, ci sa scape cu viata. Ei lasara pe campul de lupta treizeci de morti, intre care un capitan si un sergent-major Vitez Lajos. Ranitii lor fura incarcati in 6 care. Mai importanta a fost infrangerea Ungurilor langa raul Somesu Rece, caci aci s-au inecat peste 100 dintre ei; dintre Mariseni au fost numai 2-3 raniti."
                                      Din raportul lui Avram Iancu către Comitetul Naţional Român din Sibiu
                                      Fragment citat în lucrarea "Moţii - calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit", de Ioan Rusu Abrudeanu, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928

Povestea Pelaghiei Roşu din Mărişel am auzit-o pentru întâia dată în anul 2008, de la un strănepot al destoinicei moaţe, pe numele său Răzvan Roşu, aflat atunci la vârsta de 18 ani .

Martie...

Vară pe Corabia.... Să vă înflorească şi însorească primăvara vieţile, la toţi !

 

Azi, mi-am amintit de Horea....

... şi m-am ruşinat că nu-mi amintesc mai des.
La 28 februarie, în 1785, cam la ceasul acesta al dimineţii, convoiul condamnaţilor urca spre Dealul Furcilor. Crişan murise spânzurat în închisoare, Horea şi Cloşca erau condamnaţi la cea mai grea pedeapsă din legislaţia vremii... Mii de ţărani iobagi, tăcuţi ca pietrele Ţării de Piatră, erau aduşi cu sila să asiste...
Moţii le-au păstrat cu sfinţenie amintirea, şi nu puţine sunt bisericile Apusenilor unde chipurile le sunt zugrăvite pe peretele de la intrare, unde sunt în alte părţi, care au avut parte de o istorie mai senină, portretele ctitorilor... Nu e o greşeală, sunt în felul lor ctitori de neam şi spiritualitate românească, în vremuri tare potrivnice de care ne e prea la îndemână să uităm.

Luaţi-vă un moment de răgaz ca să vă aduceţi aminte ideile înaintate ale lui Horea, cumplitul lor sfârşit şi ecoul incredibil în lumea internaţională a vremii.


La 28 februarie, acum 228 de ani, cam la ceasul acesta al dimineţii, urcau martirii către Dealul Furcilor, plătind cu viaţa în cele mai cumplite chinuri ale vremii strigătul de libertate al unui neam...
Patru ani mai târziu, izbucnea Revoluţia Franceză.

Încă o poveste

În seara aceasta am găsit un alt documentar, deosebit de drag printre amintirile mele din Apuseni.
Calea cea îngustă este întâlnirea cu o familie creştină, cu destine umane exemplare în forţa şi lumina lor. Sunt Oameni ai Apusenilor, cu majusculă, chiar dacă pentru moment menirea sau soarta i-a depărtat puţin...

http://www.trilulilu.ro/video-cultura/calea-cea-ingusta

Cu un dor nespus de bolta albastră a bisericii din Bucium Poieni, vă doresc la toţi în continuare o seară de duminică plină de pace, şi o săptămână binecuvântată.

Copiii Apusenilor

Săptămâna trecută am aflat cu bucurie - amărâtă doar că n-am avut cum să le fiu aproape - că Buciumanii s-au adunat să protesteze contra tăierii pădurilor lor. Nu ştiu în câte sate din ţara aceasta a fost iniţiat în anii din urmă un asemenea demers...
Apoi la sfârşitul săptămânii, voluntarii campaniei Salvaţi Roşia Montană au pornit la pas din poartă în poartă răspândind prin satele moţilor primul număr al ziarului Apusenii Liberi. Un alt demers care fără îndoială nu are precedent.
Privind poza cu ziarul înfipt între ulucile gardului, mi-a tresărit inima gândind cu ce bucurie i-au primit moţii...
O campanie extrem de serioasă, menită să analizeze şi să dezvăluie adevărul despre referendumul derulat odată cu alegerile parlamentare, "referendumul cianurii". Menită să combată dezinformarea din media - sancţionată de altfel recent de CNA. Şi pe deasupra un ziar frumos, inteligent şi cu umor, pe care vă invit să-l citiţi.
Îmi permit să vă propun link-ul :
www.apusenii-liberi.ro
şi să adaug gândurile mele de admiraţie şi de recunoştinţă voluntarilor care au contribuit la realizarea şi distribuirea acestui ziar, în nu mai puţin de 30 000 de exemplare şi de 35 de sate răspândite de munte...

Se trezesc copiii Apusenilor. A crescut o generaţie care nu se mai teme să aibă un glas. E un glas puternic şi limpede, care va trebui să fie respectat.
Sunt foarte fericită.

De ziua Roşiei Montane, şi câteva întrebări despre un film

Frumoasa, eleganta şi venerabila doamnă a ajuns la a 1882-a aniversare... La mulţi ani, Roşia Montană ! Să ai soare pe culmile Cârnicului, zăpezi imaculate pe creste şi acoperişuri, senin reflectat în tăuri, linişte în păduri şi veselie în case şi ogrăzi, să ai prieteni mulţi în vizită pe străduţele înguste şi cărările abrupte, prieteni mulţi în toată ţara, da' ce spun eu, în toată lumea !

Multe dureri au Munţii Apuseni, dar din toate Roşia Montană e cea mai acută...

6 februarie 131. Data înscrisă pe una din tăbliţele cerate descoperite în secolul al 18-lea în galeriile miniere părăsite de la Roşia Montană reprezintă cea mai veche atestare documentară a unei localităţi de pe teritoriul României. Deja destul ca să o facă unică.

Al doilea element care îi conferă unicitate este excepţionala conservare a mărturiilor arheologice despre diferitele stadii de dezvoltare a tehnologiilor miniere, de la tehnica preistorică a focului şi a apei (în Cetate şi în Cârnic) până la galeriile preromane (atestate cu Carbon 14 ca fiind anterioare sec 2 !!) şi galeriile romane (a căror frumoasă secţiune trapezoidală rămâne şi azi fără pereche în Europa, nici măcar nu ştim încă dacă romanii făceau aşa galerii, sau dacă au învăţat de la daci !!), de la galeriile medievale săpate cu daltă, primele utilizări ale explozivilor în minerit, primele sisteme de transport cu vagoneţi şi şine de lemn, până la patrimoniul industrial al sec 19 şi 20, încă vizibil în muzeu... Ca să nu mai vorbim de sisteme de captare a apei, de evacuare a apei... Se pare că nicăieri în lume toate acestea nu mai sunt vizibile, în set complet şi într-un areal atât de restrâns, binecuvântat pe deasupra cu peisaje de o frumuseţe excepţională şi cu o mică aşezare în care se îmbină în mod original şi unic arhitectura rurală cu cea urbană... 

Dacă e vorba de Roşia Montană, chiar faptul că se mai află încă acolo între Munţii Abrudului unde a lăsat-o Dumnezeu de atâta amar de vreme e o minune...

Conform cu un anumit proiect investiţional pe care n-am să-l numesc că îl ştiţi toţi, acum ar fi trebuit să fie acolo deja o gaură mare, pardon, patru găuri mari, aflate în unul din ultimii ani ai exploatării. Dar pentru că David bate deseori pe Goliat, dacă are curaj să ridice praştia, iar Roşia Montană are un David, cu mult curaj, şi pentru că în jurul Alburnus Major s-au strâns în toţi anii aceştia aşa de mulţi prieteni, uite că Roşia Montană este sărbătorită la aniversarea celor 1882 de ani ai săi...

Minunată ideea acestei sărbători, care se ţine deja a treia oară, şi încă în atât de multe oraşe din ţară şi nu numai... Ne ajută să ne concentrăm asupra acestui loc excepţional şi ameninţat iubirea şi admiraţia noastră. Minunată şi ideea proiecţiilor de documentare, pentru că bine zice Blaga, "a cunoaşte, a iubi..."

Aşa că am ajuns şi eu, datorită acestui eveniment, să rup cursul monoton al iernii fără veşti bune cu o vizită la Muzeul Ţăranului Român, la Ziua Roşiei Montane. Mi-era dor să văd Roşia, şi m-am dus să văd tocmai filmul de care auzisem de mult şi n-apucasem încă să-l văd, documentarul lui Fabian Daub,  Roşia Montană pe marginea prăpastiei.

M-am bucurat din prima clipă să revăd Roşia Montană, chiar să o văd dintr-un unghi din care n-am mai văzut-o niciodată, datorită splendidelor filmări aeriene care pun în valoare şi farmecul special al locului, dar şi înfricoşătoarea realitate a carierei de la Poieni, cu lacul său de decantare care a înecat în mâl toxic satul Geamăna.
 M-am bucurat şi de coloana sonoră, unde romanţele "lucrau cu textul" la o puternică sugestie (... cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă...), dar mai ales m-am bucurat de (re)întâlnirea cu roşienii, admirabilii, neclintiţii apărători dinlăuntru ai cetăţii, şi de cei pe care-i cunosc, şi de cei pe care nu-i cunosc (încă...). Am apreciat alegerea personajelor, semnificative, sincere, exemplare în curajul lor de a înfrunta aceşti ani, deja mulţi, trăiţi practic sub asediu... Ei sunt adevăraţii eroi ai acestei lupte, şi adevărata valoare a filmului constă în cuvintele lor, stângace uneori, frapante prin adevărul lor, pentru că ei nu vin să ne prezinte un discurs - ci Viaţa.
Am apreciat şi rigoarea documentării. Nu lipsea aproape nimic din tragedia acestui sat răstignit - manipularea, disoluţia comunităţii, impactul psihologic dezastruos al caselor ruinate, drama greu suportată a dezrădăcinării.Am reţinut şi o secvenţă remarcabilă - slujba la biserica Unitariană, la care nu ia parte nici un credincios...

Apoi dintr-o dată am simţit că-mi lipseşte ceva. M-am gândit că micii zei ocrotitori ai cineaştilor nu l-au iubit pe autor ... N-am văzut niciodată Roşia Montană atât de mohorâtă, în nici un anotimp... Un adevărat ghinion, dacă ţinem cont că filmările par să se fi derulat de-a lungul mai multor sezoane. Mare ghinion. Sau nu ? Aici s-a născut primul meu gând rău : Dacă Tibor Kocsis a aşteptat săptămâni la rând splendidul răsărit de soare peste norii albi ce plutesc mai jos de vârful Cârnicului, cu care începe Noul ElDorado, e cu putinţă ca domnul Fabian Daub să fi ales anume zile cu nor pentru Roşia Montană de pe marginea prăpastiei ?!
Nu, nu e cu putinţă, aşa ceva nu se face...
Trebuie să fie simpla întâmplare, şi doar stângăcia unui om străin de loc care, cu toată bunăvoinţa şi iubirea ce ne-o arată, înţelege mai greu spiritul locului, a fost cea care l-a determinat să filmeze o tânără studentă, aşa de drăguţă şi simpatică, în mijlocul unei pieţe sordide şi mizerabile, un fel de talcioc, unde ea declara că nu vrea să se mai întoarcă... Nimeni n-ar vrea, desigur, dar... de ce tocmai acolo ?!
Apoi am constatat alarmată că luxul interiorului unei familii strămutate de la Roşia Montană depăşeşte în preţ şi eleganţă nu doar ce aş visa vreodată să-mi permit, dar şi tot ce am mai văzut pe la prieteni, rude şi colaboratori, pe-aici la Bucureşti. Ori întâmplarea ne joacă iar feste, ori oferta Goldului este intenţionat prezentată ca fiind greu de refuzat...

Din clipa aceea am fost foarte interesată de aspectul pauper al zonei, pe care nu l-am remarcat în asemenea măsură cu prilejul celor ... să tot fie câteva... vizite ale mele în localitate. Nu, nu putea fi intenţionat. Poate doar diferenţa de background cultural ne afectează percepţia.
Către final, percepţia mea era probabil distorsionată. Mi s-a părut că sunt răsturnate chiar valorile cu care filmul demarase. Să fie o confuzie, o lipsă de înţelegere, o ...
Probabil secvenţa paralelă a celor două manifestări culturale, Fân Fest versus Ziua Minerului, a fost cea mai concludentă. Nimic rău, în fond - hipioţi, plajă, nudişti, băutură, muzică, gesturi specifice genului hip-hop (încadrate cu grijă)... Nimic rău, în fond, doar ceva menit să displacă, să irite discret, să facă plauzibile comentariile ce urmau... să discrediteze Festivalul Fân Fest, în antiteză cu o "sărbătoare a oameilor cumsecade, care n-ar fi fost posibilă fără existenţa în zonă a..."
Eu am fost la Fîn Fest. Probabil în acelaşi an cu echipa filmului. Cu siguranţă că am văzut altceva. Nu exclud ca întâmplarea să ne joace iar feste - momente diferite ale zilei, în locuri diferite... Eu am avut noroc, am nimerit un foc de tabără cu poveşti cu vâlve, filme, drumeţii pe ploaie, tururi cu bicicleta, familii cu copii mici, tineri frumoşi, aparţinând diferitelor grupuri culturale, muzică bună, conferinţe pe teme de arheologie, fotografi, târg de bunătăţi ardeleneşti şi de suveniruri hand-made, am nimerit momente mult mai frumoase, pe care nu le voi uita niciodată.

Am încercat să privesc restul filmului cu ochii cuiva care n-a fost la Roşia Montană, n-a auzit nimic anterior despre ea, n-a fost niciodată la Fân Fest ...
Nu mi-a mai plăcut.

Dacă n-aş crede că de data asta întâmplarea nu ne-a iubit, ar trebui să admit că sunt martor al unei subtile şi cu atât mai periculoase manipulări, cu cât se ascunde sub intenţia admirabilă de a reflecta situaţia perfect echidistant.

Întrebarea amară la care făceam referire în titlu e - cât de sincer ne iubesc prietenii noştri ?

Un singur lucru nu a putut fi manipulat. Strigătul de revoltă şi de disperare al rezistenţei.
Demn, stăpânit şi dârz, cuvântul lui Eugen David care încheie filmul :
"Sunt în stare să fac orice pentru a mi-l apăra.
Atâta spun.
ORICE".

Cât priveşte Roşia Montană, vă mai amintesc doar că, din şirul din păcate destul de lung de localităţi expuse riscului unor asemenea proiecte, e singura care dispune de indiscutabil suficiente motive de a fi apărată la scară naţională şi europeană.
Distrugerea acestei localităţi binecuvântate cu un patrimoniu natural şi etno-cultural unic ar crea un precedent dezastruos şi ar declanşa o catastrofă ecologică şi culturală în Apuseni.
 

Tristeţea mea de sară ploioasă de duminică

Azi - poate pentru că plouă - un val umed şi mărunt de tristeţe se infiltrează în imaginarul meu. Oraşul meu ud plânge la streşini, mă gândesc cu groază la ziua de luni de când la mine la muncă entuziasmul este generalizat de un val de concedieri...
Mă gândesc cu nostalgie la trecut, cu timiditate la viitor...
Poate nu era ziua cea mai bună să fac ordine în sertarul (digital, desigur) cu fotografii de demult, din Apuseni, pentru că , iată, povestea care se conturează azi din câteva cioburi de imagine e o poveste tristă.

Uite ce-am găsit.
Ceaţa dimineţii de toamnă peste Trascău...

 Prima brumă, ultimele frunze, sfârşitul unei generaţii în lumea vegetală...

 O casă care astăzi, din păcate, nu mai există ... Şi nicăieri n-am văzut aşa frumoase arcadele prispei, specifice zonei Bucium...

 

 O poartă prin care n-a mai trecut nimeni, într-un cătun părăsit al comunei Mogoş... Un cătun întreg, cu case, porţi, poduri, cuptoare, chiar şi rufe uitate pe funie, peste care iernile au trecut fără nici un fum din nici un horm, ca în povestea Frumoasei adormite...

 Apa Negrilesii, înceţoşată poate de o lacrimă...

 Un drum care ar fi putut, speram eu, să ducă undeva...

 Nu am căderea să judec. Dar dacă vom lăsa şi ultimele sate să moară (cum se întâmplă de altfel în toată Europa), vom fi lipsiţi şi de această ultimă, fragilă rădăcină la care ne mai întoarcem, măcar cu gândul, când ne e sete, când ne e trist, când ne e dor...
Iertaţi tristeţea mea de sară ploioasă de duminică...

Îngrijorări

Se întâmplă ceva cu sistemul. Sub ochii noştri, regulile de funcţionare ale lumii noastre se schimbă, nu neapărat în bine. Toţi simţim asta, dar avem tendinţa de a pune faptul pe seama diverselor noastre probleme cotidiene. Ca un bolnav grav care îşi explică singur simptomele – ei, nu, trebuie să fie de la vreme, poate m-a tras un curent... Mai rău, uneori avem tendinţa de a ne acuza pe noi înşine, că n-am fost capabili să ne poziţionăm bine faţă de sistem, care, desigur, este bun, cel mai bun posibil...

Sistemul s-a schimbat. S-a alterat, cred că e mai corect spus.

N-are legătură cu o putere, un guvern, un regim... Nici o legătură. Echipele se schimbă, trendul se menţine. N-are legătură nici cu criza.

Suntem mai puţin liberi, mai puţin democraţi. Ne pierdem chiar vocea, sau mai bine zis vocea noastră sună tot mai înfundat...

Vreau să spun că nimeni nu te mai împiedică azi să spui ce gândeşti – în schimb, îi împiedică pe ceilalţi să te audă...       

Un bruiaj permanent cu gunoi mediatic a ajuns să discrediteze orice demers jurnalistic. Să înfunde urechile publicului, din zi în zi mai paralizat, tinzând să devină un popor de sclavi... mai mult sau mai puţin fericiţi. Aşa că eşti liber să scrii sau să spui orice, nu te ascultă nimeni, când telecomanda îl poartă într-o secundă în paradisul cu vedete dezbrăcate... Apoi canalele de cultură şi educaţie se închid, pentru că nu au audienţă. Nu sunt profitabile. Nu le-ascultă nimeni. Poţi în schimb să scrii pe net. Te vor citi şi înţelege prietenii, care oricum ştiau la fel de bine, mult mai bine decâti tine cum stau lucrurile.

Poţi să spui ce vrei, oricum nu te ascultă nimeni. Poţi să strigi în piaţă : vor alege pentru tine o piaţă foarte mare, unde duminica nu trece nimeni care să te audă.

Poţi să şi votezi ce vrei, la un referendum local de pildă...  primarii vor pleca la parlament cu jalba că tu vrei mult, mult minerit... indiferent de rezultatul oficial, validat (mai bine zis, invalidat) de Biroul Electoral.  

Sistemul s-a alterat, şi eu nu mi-am dat seama decât într-o dimineaţă, când am realizat că postările generaţiei tinere, mult mai tinere decât noi, copiii noştri, ar trebui să spun, se orientează periculos de abrupt spre extreme... Între spectrele unor defuncţi lideri ai extremelor, şi masca lui Anonymous...

 Parcă ieri generaţia mea, pe-atunci studenţi, umplea piaţa în numele Democraţiei, libertăţii de expresie. Unde am greşit, oameni buni ?!

*

Refuz să pun acest trist, sumbru mesaj pe seama unui an în plus pe care îl adaug azi.

Prefer să cinstesc în schimb memoria Sfântului Efrem Sirul, celebrat azi de Biserica Ortodoxă, limpezitorul şi luminătorul cugetelor tulburate...

Aurul Apusenilor

L-am găsit. Şi îl împart cu voi.
Versiunea completă a celor patru episoade ale serialului Aurul Apusenilor, 2006.

O istorie pe cât ne-am priceput noi de completă a mineritului de aur în Apuseni, din preistorie până în veacul al douăzecilea. Adică atâta vreme cât exploatarea aurului a contribuit la dezvoltarea unei civilizaţii, şi nu la distrugerea sa. 
Difuzate pe TVR Internaţional la mai mult de un an de când au fost gata, cele patru filme n-au ajuns pe ecranele românilor decât prin toamna lui 2008, pe regretatul TVR Cultural. De atunci n-aţi mai avut unde să le vedeţi...

http://www.youtube.com/user/contempt77/feed?filter=2

 Mulţumesc din inimă tuturor celor care au fost alături de mine, celor care au lucrat la acest film, celor care au susţinut acest proiect, indiferent cum, celor care au povestit cu noi, ne-au primit în casele lor, ne-au dat curaj. Tuturor celor care au crezut în noi, şi celor care ani de zile au răbdat să mă audă vorbind întruna de Roşia Montană. Iubirea şi recunoştinţa mea nu ştiu să încapă în cuvinte.

Vă doresc vizionare plăcută şi vă invit să share-uiţi informaţia către prietenii voştri.

Zăpezile de altădată

Am fost o singură dată în Apuseni când eram copil. Aveam 6 ani. Părinţii şi bunicii mei au vrut să-mi văd ţara înaintede a merge la şcoală. Ca o asigurare,  poate, că nimeni şi nimic n-avea să-mi denatureze percepţia, şi nimic din ce ar fi urmat să învăţ ulterior n-avea să-mi ciobească iubirea de ţară şi de neam pe care am învăţat-o, de la ei, în vara aceea.

Eram prea mică. Amintirile s-au estompat. Îmi amintesc doar femeile îmbrăcate în splendidul port de pe Valea Arieşului, în tinda bisericii de lemn,  în zi de Sânziene. Şi casa lui Avram Iancu.

Tot ce aveam să aud, văd, învăţ, cred mai târziu, n-a putut schimba pentru mine asta: neamul meu e frumos, credincios şi eroic.

...

Am revenit în Apuseni trei decenii mai târziu, pe urmele unei cauze disperate. Aveam 35 de ani, deja ceva păr alb, un proiect de serial documentar, şi câţiva prieteni. Nu doream decât să adaug şi eu o aşchie, cât de măruntă, la buturuga atât de mică ce se profila în calea unui car foarte mare, ce stătea să se prăvale peste Roşia Montană... Dar asta e o altă poveste.

Cert e că era iarnă. Era iarnă grea, deşi nu s-ar fi cuvenit să mai fie, la jumătatea lui martie, dar aşa a îngăduit Domnul să îmbrace Apusenii haina lor de sărbătoare încă o dată în crucea primăverii, numai pentru mine...

Aşa că de câte ori ninge, frumos, mult şi liniştit peste oraşul meu mare, murdar şi mutilat, eu mă gândesc la iarna mea dintâi în Apuseni. Şi peste sufletul meu se aştern ninsori, zăpezi şi doruri... căldura, scânteile vesele şi mirosul focului de lemne ...

...

- Ce îngheţată eşti, treci colea lângă ler să te usuci şi să te încălzeşti...

În bucătăria mică a familiei Oaida era cald, şi locul tot era plin de războiul de ţesut unde şedea tanti Zoe, cu părul ei alb sub basmaua cenuşie, cu ochii ei senini şi chinuiţi care abia zăreau firele urzelii, cu o mâţă mare şi stufoasă şi un mieluţ născut prea devreme şi adăpostit de gerul întârziat, cuibăriţi la picioarele ei.

Şi ochii mei s-au umplut de lacrimi şi lumină, de bucurie şi recunoştinţă că la 35 de ani aflasem, în fine, că lerul este cuptorul...

În viaţa mea se deschidea o carte cu poveşti, din care de atunci n-am mai ieşit niciodată de tot...

 

La anul cel nou

Mi-e dor de Munţi. Şi mai ales de Moţi.

De culoarea cerului în Apuseni. De reflexul albastru al zăpezii, curate. Aşa mi-au rămas în amintire, de-acum aproape opt ani când am urcat prima dată, într-o sanie, un drum pe care maşina nu mai putea urca.

Şi-acolo, sus, la poala Negrilesei, mi-am înnoit inima.

După aceea, n-am mai fost niciodată cea de dinainte. Nimic n-a mai fost ca mai înainte. Pentru că inima aceasta înnoită are aripi...

*

Sunt patru luni de tăcere pe această pagină. E de neiertat, dar totuşi mă veţi ierta, pentru că mă iubiţi, pentru că vă iubesc, pentru că iubim acelaşi altar sacru al românilor. Apusenii.

Am tăcut pentru că, om mărunt fiind, n-am găsit nimic frumos de povestit, după ce şirul Poveştilor s-a curmat. Am greşit. Trebuia să povestesc îndoit. Trebuia să-mi povestesc frumos tristeţea şi dorul, şi tot era mai mult decât tăcerea. Dar uneori şi tăcerea are o poveste.

Instituţia unde lucrez, unde am învăţat să spun poveşti şi unde am învăţat să cutez şi unde am învăţat să sper, unde s-au născut Poveştile de Taină ale Apusenilor şi multe alte poveşti spuse de colegi de-ai mei cu la fel de multă iubire şi sinceritate, s-a îmbolnăvit grav. Destul de grav ca să-şi piardă un glas, dintre multele, cel mai melodios. Şi sigla cu panglică verde a dispărut de pe ecranele voastre.

Iar noi am învăţat s-o veghem în tăcere, am învăţat să aşteptăm cu sufletul la gură noaptea în faţa calculatoarelor decizii care priveau vieţile noastre...

(Un personaj minunat mi-a povestit, într-un film, cum aşteptau noaptea moţii maşina cea neagră, pândind să vadă la ce poartă din sat se opreşte, cine va fi „cercetat” dacă nu cumva a ascuns aurul... Era în anii 50...)

Am învăţat - ceea ce era inevitabil să învăţăm. Am învăţat să nu ne temem.

Şi, cum foarte frumos mi-a spus mie un mare şi devotat apărător al Apusenilor, să fim mândri de duşmanii pe care îi merităm.

*

Acum a început un an nou, şi asta de fiecare dată îmi creează iluzia că toate problemele au rămas în urmă, în anul cel vechi, bine închis cu capacul de argint al primei zăpezi şi sigilat cu magia generoasă a Crăciunului.

Va trebui să învăţ să nădăjduiesc din nou, să cred că materialul filmat în vară va vedea, vreodată, sticla ecranelor. Că vor mai deveni poveşti şi alte proiecte.

Va trebui să caut printre amintiri – şi am atât de multe... –  temei de a merge mai înainte, şi nu oricum. Cu bucurie.

Recunosc că e o temă grea...

Dar a început un an nou, sunt bucuroasă ca un copil că am văzut zăpadă  (şi că referendumul din decembrie, ştiţi voi care, nu s-a validat...) şi poate că, în lipsă de vremuri mai bune, Dumnezeu ne va da gândul cel bun ca să răzbim mai cu spor prin vremurile astea, aşa cum sunt ele.

Să fiţi fericiţi, luminoşi şi buni în anul acesta nou !