La anul cel nou

Mi-e dor de Munţi. Şi mai ales de Moţi.

De culoarea cerului în Apuseni. De reflexul albastru al zăpezii, curate. Aşa mi-au rămas în amintire, de-acum aproape opt ani când am urcat prima dată, într-o sanie, un drum pe care maşina nu mai putea urca.

Şi-acolo, sus, la poala Negrilesei, mi-am înnoit inima.

După aceea, n-am mai fost niciodată cea de dinainte. Nimic n-a mai fost ca mai înainte. Pentru că inima aceasta înnoită are aripi...

*

Sunt patru luni de tăcere pe această pagină. E de neiertat, dar totuşi mă veţi ierta, pentru că mă iubiţi, pentru că vă iubesc, pentru că iubim acelaşi altar sacru al românilor. Apusenii.

Am tăcut pentru că, om mărunt fiind, n-am găsit nimic frumos de povestit, după ce şirul Poveştilor s-a curmat. Am greşit. Trebuia să povestesc îndoit. Trebuia să-mi povestesc frumos tristeţea şi dorul, şi tot era mai mult decât tăcerea. Dar uneori şi tăcerea are o poveste.

Instituţia unde lucrez, unde am învăţat să spun poveşti şi unde am învăţat să cutez şi unde am învăţat să sper, unde s-au născut Poveştile de Taină ale Apusenilor şi multe alte poveşti spuse de colegi de-ai mei cu la fel de multă iubire şi sinceritate, s-a îmbolnăvit grav. Destul de grav ca să-şi piardă un glas, dintre multele, cel mai melodios. Şi sigla cu panglică verde a dispărut de pe ecranele voastre.

Iar noi am învăţat s-o veghem în tăcere, am învăţat să aşteptăm cu sufletul la gură noaptea în faţa calculatoarelor decizii care priveau vieţile noastre...

(Un personaj minunat mi-a povestit, într-un film, cum aşteptau noaptea moţii maşina cea neagră, pândind să vadă la ce poartă din sat se opreşte, cine va fi „cercetat” dacă nu cumva a ascuns aurul... Era în anii 50...)

Am învăţat - ceea ce era inevitabil să învăţăm. Am învăţat să nu ne temem.

Şi, cum foarte frumos mi-a spus mie un mare şi devotat apărător al Apusenilor, să fim mândri de duşmanii pe care îi merităm.

*

Acum a început un an nou, şi asta de fiecare dată îmi creează iluzia că toate problemele au rămas în urmă, în anul cel vechi, bine închis cu capacul de argint al primei zăpezi şi sigilat cu magia generoasă a Crăciunului.

Va trebui să învăţ să nădăjduiesc din nou, să cred că materialul filmat în vară va vedea, vreodată, sticla ecranelor. Că vor mai deveni poveşti şi alte proiecte.

Va trebui să caut printre amintiri – şi am atât de multe... –  temei de a merge mai înainte, şi nu oricum. Cu bucurie.

Recunosc că e o temă grea...

Dar a început un an nou, sunt bucuroasă ca un copil că am văzut zăpadă  (şi că referendumul din decembrie, ştiţi voi care, nu s-a validat...) şi poate că, în lipsă de vremuri mai bune, Dumnezeu ne va da gândul cel bun ca să răzbim mai cu spor prin vremurile astea, aşa cum sunt ele.

Să fiţi fericiţi, luminoşi şi buni în anul acesta nou !