Când eram copil, zăpada însemna numai bucurie. Pașii trecătorilor care fac zăpada să scârțâie. Tata mă plimba cu sania pe străzile vechi, albe, curate și înguste ale Bucureștiului care nu mai e... Oameni mari de zăpadă, în parc, oameni mici de zăpadă, în balcon... Noaptea când nu mai e niciodată întuneric de tot...
Apoi am crescut, și zăpada a devenit deodată sinonimă cu dezastrul. Trafic imposibil, trotuare alunecoase, pene de curent...
De vreo doisprezece ani, de când am fost prima dată în Apuseni, într-o primăvară cu zăpadă de un metru, lucrurile s-au simplificat. Zăpadă înseamnă că iarba va fi verde, că izvoarele vor avea apă...
Zăpada aduce un sat frumos din Apuseni în orașul meu cenușiu.
A fost o zi grea.
Orașele cedează tehnic la contactul cu natura, și zăpada asta e: natură. Pură, puternică, supremă forță a naturii. Dar în orașe nu poți merge doar pe jos. Nu te poți descurca dacă se oprește curentul. Aici vedem ce mici suntem, cu marile noastre invenții cu tot.
Și totuși...
Sufletul meu s-a bcuurat de zăpada cea mare ca de o zi de vacanță la munte.
Pozele sunt de acum o lună.
Din Apuseni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu