Din gând

Am tot lăsat, zi după zi, zilei de mâine grija scrisului. M-am gândit că amân o zi, o săptămână sau o lună, până când gândurile mi se vor limpezi, drumurile mi se vor descâlci... și voi reveni, poate, cu amintiri recente din Apuseni...
Am umblat pe cărările verii, dar ele nu m-au dus, anul acesta, în munți, munții mei din apus...
M-au dus, cărările verii, în multe locuri frumoase și dragi, dar nu (încă !) în Apuseni, așa că refuz să cred că vara s-a terminat, refuz să dau crezare calendarului și ploii de afară...

În Apuseni, însă, a călătorit zi după zi gândul meu, și uneori câte un vis cu miros proaspăt de rășină de brad răcorea arșița nopților de vară.

Nu știu cum se face, dar vara asta n-am fost departe de Apuseni. Dorul e dor, dar nu totdeauna trist, ca și cum gândul călător mi-ar fi adus cumva Apusenii aproape...
A fost, e drept, un proiect, care a pâlpâit, pentru o foarte scurtă frântură de viață, iluzia unei nădejdi în mintea mea naivă și atât de doritoare de un film nou...
Dar în toate celelalte zile au fost pozele, Amintirile din Apuseni, și extraordinarul vostru răspuns pe pagină, toți prietenii, cunoscuți și necunoscuți, care mi-au apreciat și distribuit câte o fotografie sau un gând... Și pozele voastre, în care am revăzut locuri dragi și în care am aflat despre alte locuri, pe care sper să le văd în viitor... Și gândurile voastre bune, mai cu seamă ale celor care m-a fericit că trrăiesc în asemenea minunate locuri ...

Și e adevărat. Apusenii minunați, cu frumusețea lor și pacea lor binecuvântată, cu simplitatea caselor de lemn, pajiștilor cu căpițe, sunt ACASĂ pentru fiecare din cei care-i iubesc, și eu m-am simțit liberă să simt că acolo trăiește gândul meu. Și eu, norma, câtă vreme acolo trăiesc atâția dintre vecinii mei online, nu ?

Și mai e ceva.
Am văzut sate dragi care s-au modernizat fără să-și piardă farmecul, ulițe asfaltate printre case și grădini care și-au păstrat pacea, am văzut Roșia Montană plină de șapte zile de Fân Fest fără să-și piardă măreața, misterioasa, încremenita liniște, am văzut că există cabane noi care mă așteaptă, care ne așteaptă, mi-am amintit că a crescut o generație prin care Apusenii au viitor, un viitor crescut în continuitate pe trecutul lor impresionant.

Și pentru că în fiecare zi am deschis o fereastră cu vedere spre Apuseni, prin care răzbăteau până la mine pace și un dram de bucurie, m-am bucurat alături de fericitele doamne cărora le înfloresc trandafirii în curți și le revin acasă copiii și nepoții, și sufletul meu, călător pe cărările verii, a fost zi după zi împăcat și bucuros.

Știu că lucrurile sunt departe de a fi perfecte pe lume. Dar azi, acesta e gândul meu bun pentru voi, la vremea când în Apuseni înfloresc brândușele.

Soare și mirare la Mănăstirea Pătrângeni

Mi se părea așa simplu. De la sine înțeles. N-ai nevoie de nimic, nici măcar de hârtie și creion. Doar calculatorul. Orice calculator. Și câteva minute de internet.
Și gata, toate gândurile se iau ordonat de mână și pornesc în lume, să-și facă prieteni.
Nu o dată pe lună, nici o dată pe săptămână, ci zilnic, de fapt chiar și de mai multe ori pe zi, pe dată ce se adună și se înghesuie gândurile.
M-am înșelat foarte mult. Mă mir că m-am putut înșela în asemenea hal.
Am pierdut din vedere că multe gânduri nu vor să plece în lume, pentru că sunt gânduri triste și nu vor să sporească și mai mult tristețea din lume.
Iar altele nu pot, sau nu pot ÎNCĂ să-și croiască drum spre voi, pentru că sunt încă nelămurite...
M-am gândit mult la munca mea, dar nici măcar un gând, unul mic, cât de mic n-a fost destul de optimist ca să-l pot împărți cu voi, sau cu oricine altcineva. Poate nu e important, și cu certitudine nu e singura instituție aflată în dificultate - dar e o lume care se destramă, și e lumea mea. M-am gândit de asemenea că nici un gând al meu n-a avansat la rangul de proiect...
M-am mai gândit la ce învață copiii la școală. La liceu. La facultate. Că e vremea examenelor. Ce învață, cum, cât și de ce ... Și gândurile mele tot nelămurite au rămas...
S-a întâmplat să-mi iasă în cale câțiva tineri minunați, care se bucură de mult succes profesional. În străinătate. M-am gândit la ei, la părinții lor, la bunicii lor... la casele lor frumoase, cu curți umbrite ... la camerele care îi așteaptă, cu amintiri și cărți și o fereastră întredeschisă, să mai vină din când în când câteva zile pe-acasă...
Apoi am deschis din întâmplare televizorul... și m-am gândit la cei care aveau ca unică menire să le croiască un viitor ACASĂ copiilor noștri. Cum să nu mă gândesc la ei ?! Dar vedeți bine că nu orice gânduri pot fi povestite în cuvinte decente...
La ce m-am mai gândit ?
M-am gândit că e iunie și înflorește fânul - și frântura mea de gând frumos și fericit s-a stins sub un imens nor negru, spălată de ropotul dușmănos al încă unei ploi cu parfum de calamitate.

În lipsă de gânduri mai bune de atât, sau poate doar în lipsă de cuvinte pe măsura acestor gânduri cenușii,  m-am mulțumit cu poze. Așa, gândurile mele pot alerga netulburate printre aduceri aminte, printre copaci uriași, printre oameni și case, până își vor regăsi hainele de cuvinte.

Am văzut că v-a plăcut Mănăstirea Bunei Vestiri de la Pătrângeni, și m-am agățat de acest gând.  Și mie mi-a plăcut. Am descoperit-o aproape din întâmplare, într-o dimineață de vară a anului 2011, când îi înfloreau în poală toți trandafirii, toate culorile lumii. Se vedea bine că mănăstirea era nouă, dar nu mi-am dat seama că era atât de nouă (2007 - mai multe informații aici). Îmi plac nespus mănăstirile noi care reușesc să pară cuibărite la locul lor de veacuri, în smerenia hainei lor albe și mărunțimea dimensiunilor... îmi plac mai ales pentru că mă lasă să sper că noi, ca neam, nu ne-am schimbat chiar așa de groaznic cum pare dacă asculți știrile și firul cam rău țesut al gândului.
M-am oprit așadar la acest gând bun și această amintire însorită, revenind aici cu mai multe poze, și vă invit să vă bucurați de ele.
Să fiți buni, ca să mai merităm și veri cu soare !

 

 

 

MULȚUMESC, ROȘIA MONTANĂ !!!

Azi, Parlamentul României a reprezentat Poporul Român.
Sună așa de bine, că am verificat încă o dată dacă n-am greșit eu undeva...

Azi, Parlamentul României a decis că nimeni nu e mai presus de lege, că legile nu se fac pentru un om, pentru o întreprindere, pentru a facilita o afacere, pentru a cruța un vinovat, pentru a favoriza un investitor, pentru a ajuta un prieten, pentru ... mai pe scurt...
Azi, Parlamentul României a decis că NU CORPORAȚIA FACE LEGISLAȚIA.

Asta înseamnă că în lunga bătălie pentru un viitor sustenabil în Munții Apuseni ziua de azi marchează o victorie de etapă.
În viața îndelungată a Comunei Roșia Montană mai începe o epocă, la anii ei cei mulți se vor mai adăuga și alții, cu mila Domnului și cu sprijinul Românilor de Pretutindeni va ajunge la două mii de ani de atestare documentară, și la mai mulți !

Asta înseamnă că tăurile, bisericile, brazii și cele vreo 40 de case monument istoric de  pe dealurile Roșiei Montane vor rămâne la locul lor.

Asta înseamnă că puterea nenumăratelor inimi care au bătut cu dragoste și încredere pentru Roșia Montană este foarte mare...
În seara asta mă gândesc la fiecare om care s-a implicat în apărarea Roșiei Montane, cu un gând, cu un cuvânt, cu un tricou, cu o după amiază de duminică, sau mai multe, cu talentul, cu curajul, cu experiența, și mai ales cu toată inima.
Mă gândesc mai ales la cei care au fost acolo de la început, apărând ca în vremurile legendare o casă, o livadă, un altar sau un mormânt, la cei care i-au susținut asumându-și consecințe și neplăceri de tot felul, și mă gândesc la cei care pe parcursul acestei lupte îndelungate și-au încheiat călătoria pământească și nu mai sunt aici să se bucure azi.
Recunoștința mea se îndreaptă către fiecare din voi.
Pentru că mi-ați salvat Roșia Montană, trecutul și viitorul ce se află conținute în ea.
Și pentru că mi-ați dat încredere, încredere în neamul meu, în discernământul și valorile lui, în forța sa, și deci în viitor.

Nimeni nu spune că lucrurile se opresc aici : nu pentru că acestei propuneri legislative îi vor urma și altele, ci pentru că în locul unui proiect greșit trebuie să punem ceva corect. În locul mineritului în carieră deschisă, regiunea trebuie să beneficieze de altceva, de altă activitate care să genereze bunăstare pentru o lungă perioadă de timp.
La asta va trebui să ne gândim mâine.

Astă seară - doar atât :
MULȚUMESC, ROȘIA MONTANĂ !!!

Mulțumesc fiecărui român care și-a urmat inima.
Și da, mulțumesc fiecărui reprezentant ales al românilor care a votat în acord cu propria conștiință.

De-ale nopților cu ploaie

Plouă. Plouă curat și frumos ca vara.
Și de fapt mă gândesc că nu e exclus să-mi placă ploaia...
E ca un set cuprinzător de lacrimi pentru toate regretele, pentru toate eșecurile, pentu toate greșelile, pentru toate cursele pierdute, visele spulberate... Un râu generos și amplu de lacrimi, care ne spală de toate minciunile, de toată spoiala de compromis, de surâsul de clown împietrit fără motiv pe chipuri...

Noi vorbim, zâmbim, eventual printre lacrimi, eu mai găsesc câte o poză, unul mai mă ia peste picior că îmi depăn amintirile din tinerețe, prietenii mă încurajează cu câte o vorbă bună, și cu poze de la evenimente la care nu pot lua parte decât cu sufletul ( Mulțumesc !!!)... Eu între timp îmi mai notez câte un loc, un om, o dată, o poveste, și se mai adaugă câte o pagină proiectelor care încă n-au devnit filme, și câte o lacrimă ploilor de mai, care spală tot...

La mine, când plouă, miroase a levănțică și a pin. Levănțica am cumpărat-o la supermarket, dar pinul e un prieten vechi, de la Roșia Montană, care aparține unei amintiri cu ploaie - de fapt celei mai ploioase zile de filmare pe care am trăit-o în Apuseni, nu în martie, nici în noiembrie, ci în toiul verii...

Oricum, în Apuseni am învățat printre altele să iubesc ploaia, pentru parfumul ei curat și pentru bucuria primei raze de lumină ce-i urmează...

Cristos s-a înălțat !

Cristos s-a înălțat !
Să vă fie tuturor sfânta zi de azi spre bucurie și luminare !
Și întâi de toate celor care azi aveți hramul bisericii satului, sau parohiei în care trăiți, ori în care v-ați născut, ori în care sufletele voastre s-au luminat ca nici unde altundeva... cum e cazul meu.

Biserica ortodoxă Înălțarea Domnului din satul Bucium Poieni, comuna Bucium, județul Alba.
Trei veacuri de istorie.
M-a învrednicit Domnul să văd multe locuri frumoase, să ajung în multe locuri importante, să calc, deși nu meritam, în multe locuri sfinte.
Dar în biserica aceasta, veche de trei sute de ani și poate cea mai mare din regiune, sufletul meu a găsit calea lacrimilor către Domnul, așa cum n-am găsit-o nicăieri.

Mi-am amintit că toți buciumanii, când sunt departe, se gândesc cu dor la bolta sa albastră...

În vremea din urmă am umblat mult printre fotografii vechi.
Vă mărturisesc un secret : e o îndeletnicire destul de tristă.
Și pe deasupra, fotografiile pe care le am nu seamănă cu cele din ochii, din mintea, din sufletul meu, cum nu seamănă un bec de 12 volți cu soarele care răsare...

Vă doresc tuturor sărbătoare binecuvântată, și poate vom vedea și noi poze !

Aș fi vrut să vă scriu ieri...

Aș fi vrut să vă scriu ieri, mai către seară, dar peste orașul meu ieri s-a prăvălit potopul...
Ploaia de mai a rupt copacii, a înfundat canalizarea, a crescut spre mijlocul străzii, inundând casele vechi, oprind tramvaiele, blocând mașinile...
Am mers înainte, cu orice risc, privind cu groază mașinile oprite, scăldate în apă până mai sus de faruri, am profitat de performanța tehnică a mărcii românești Dacia în varianta Duster Diesel și am privit cu îngrijorare valul cenușiu care spăla marginea de jos a parbrizului... dar totuși a mers, și am ajuns acasă, unde apa intrase prin toate ferestrele închise, iar balconul era - ca și restul lumii din jur - plin de 15 centimetri de grindină...
Eu locuiesc la etaj, dar în orașele și satele României multe case sunt pe sol, iar grindina care a ucis petuniile și a jumulit pinul fără îndoială că nu e mai miloasă nici cu pomii fructiferi, nici cu legumele din grădini.

Nu, nici tehnologia modernă, nici investitorul străin de la apă, nici bugetul primăriei, nici autoritățile - în vervă la televizor - n-au prea fost de folos, afară desigur de pompieri care de atunci tot pompează apă....
Orașul arată dezolant și sper că așa se vede și de la Parlamentul României, pe care îl zăresc în deal, sub ploaia deasă.

Domnilor ...
VREAU SĂ SPER CĂ NU VEȚI UITA PÂNĂ POIMÂINE, ȘI CĂ LA VOT VEȚI ȚINE CONT CĂ NU PUTEM CUMPĂRA O VREME MAI BUNĂ, NICI O PLANETĂ NOUĂ !


Eu de fapt vroiam ieri să vă scriu despre cele două link-uri pe care le-am adăugat în caseta filmelor online, la adresele din TVR Plus... dar acum nu mi se mai pare important.

De la Bucium, din Țara Moților

Azi-noapte m-am visat la Bucium...

Eram înconjurată de căsuțele de lemn, familiare, sprijinite de deal și de umbra căpițelor, și de undeva, de departe, parcă se auzea un tulnic...
Nu, nu e vis, e expoziția multimedia De la Bucium, din Țara Moților, adusă la Muzeul Țăranului Român de asociația encontres du Patrimoine Europe Roumanie. Și mai sunt acolo zilele astea:
http://www.patrimoniu-rper.com/documente/caiet_program_ro.pdf

 

În jurul unei mese de lemn, mărginită de două bănci și câteva scaune, din acelea cum se văd numai la Bucium, s-au adunat câțiva mari și devotați prieteni ai Țării Moților, de la personalități de marcă ale culturii române și frnacețe la tineri studenți și absolvenți ai Universităților de Vară organizate de RPER în ultimii ani în Apuseni. Valoarea acestei inițiative a fost confirmată de foarte importanta distincție acorfată de Guvernul Francez doamnei Ștefana Bianu, ca lider și inițiator al acestui fenomen.

Nu voi intra în detalii, pentru că le veți putea cu siguranță găsi pe http://www.patrimoniu-rper.com/
și pentru că oricum nici vorbele frumoase, nici onorurile nu pot răsplăti bucata imensă de inimă pe care Ștefana a dăruit-o moților...

Vreau doar să vă atrag atenția că dintre cele vreo 30 de case, mai mult decât seculare și aflate la momentul studierii lor în pericol major de degradare, pe care le puteți vedea în expoziție, cel puțin două nu le mai puteți vedea, așa, la Bucium... Una, pe Valea Negrilesii, imediat după Hanul Ursita, pentru că a fost deja dărâmată. Cealaltă, Casa Colda cum e numită în expunere, pentru că nu mai e în pericol : ea a fost restaurată de RPER.
Și tot din inițiativa RPER și pe baza documentației elaborate în Universitatea de vară, Troițele Buciumanilor au fost clasate ca Monumente Istorice.

 Sunt foarte onorată că RPER ne-a inclus munca în proiectul lor : în seara aceasta, la orele 18.30, prin bunăvoința Televiziunii Române, la MȚR va fi proiectat documentarul LA ÎNCEPUTUL LUCRURILOR (2013)

Luni 28 aprilie la TVR 2

Vă invit luni, 28 aprilie 2014, la ora 15,00 pe TVR 2 să vizionați documentarul
HORIA BERNEA. ÎNTOARCEREA DIN MODERNITATE

în cadrul emisiunii Rezistența prin Cultură.

Știam că am de făcut un film despre un artist care nu s-a supus rigorilor ideologice ale regimului comunist.
Avea să fie mult mai mult decât atât...
O experiență dintre cele care-ți creionează parcursul ulterior al existenței.

Știam că e vorba de un pictor.
Nu știam că Horia Bernea a parcurs drumul invers al artei contemporane, de la abstract la iconostas și grădină, de dragul neamului său și normalității fundamentale a acestuia.

Știam că s-a bucurat de faimă.
Nu știam că, după Bienala de la Paris, în 1971, a decis că pictura sa nu e sortită să moară, ci dimpotrivă abia se naște, în numele sevei vii de ființare și cultură a poporului român. Cu riscul de a fi lăsat la o parte de valul avangardei, Horia Bernea abandonează încet-încet conceptualismul, și se întoarce către dealurile de la Poiana Mărului...

Știam că Horia Bernea a pictat mult la Poiana Mărului.
Nu știam că a crescut acolo, în satul acela de munte unde tatăl lui a hotărât că el și copiii săi se află la adăpost, nu neapărat de vremuri, nici de mâna lungă a Securității, dar măcar de ALTERAREA VALORILOR AUTENTICE ALE POPORULUI ROMÂN.

Fusesem prevenită asupra politicii eronate pe care a făcut-o tatăl său, Ernest Bernea.
Demult, înainte de război.
Nu știam nimic despre anii lungi de pușcărie și domiciliu forțat pe care avea să-i îndure în anii comunismului.
Nici despre lucrările reper pe care le-a lăsat în etnologia românească. Nici despre fotografia - efigie a Țăranului Român, pe care posteritatea i-o datorează...

Știam că pictorul Horia Bernea a fost, după 1990, directorul unui muzeu.
Un loc special, plin de duh...
Nu știam că vreme de zece ani, ultimii zece ani ai lui, Bernea și-a rupt o parte atât de mare din timpul dedicat creației pentru a ctitori un altar al spiritualității rurale românești... pentru a gândi, în cele mai mici detalii, un muzeu viu și autentic și la vremea aceea fără pereche în țară și în Europa.

Mi-era dor de satele Apusenilor, de taina nedeslușită pentru mine a lemnului ce devine prin mâna binecuvântată a omului - unealtă, adăpost, tulnic și altar...
Nu știam că o să-mi alin dorul în mijlocul orașului, la adăpostul Bisericii de lemn din Mintia, jud. Hunedoara, ruină și moaște, culeasă din coasta dealului și adusă de Bernea în sala Muzeului, așezată pe foiță de aur și învelită în mantia de respect și afecțiune a tăcerii...

Aveam întrucâtva idee că orice om dăruit cu un talent creator e responsabil de felul cum îl folosește, și e în cele din urmă dator cu o mărturisire...
Habar n-aveam cât e de important însă, să te bucuri de lucrul și lucrarea ta...

Toate acestea le veți găsi, poate, în film, și încă un pic din esența miraculoasă a lumii unui mare artist, care nu încape în cuvinte, dar se poate reflecta, fie și fragmentar, în imagini. În emoția nonverbală a evocărilor câtorva dintre personalitățile unei generații mai tinere, care au beneficiat pe parcursul vieții de întâlnirea cu Horia Bernea, și dau azi mărturie, pentru noi cei veniți mai târziu.
În câteva imagini de arhivă...

Mai am doar o tristețe.
În muzeele Bucureștiului nu sunt prea multe tablouri ale maestrului Horia Bernea. Și (eu cel puțin nu am găsit) nici unul în expunerea permanentă.
Așa că nu vă invit să vă duceți copilul la muzeu să vadă un tablou de Bernea.
Din păcate...
Dar vă invit să dați o raită prin Muzeul Țăranului Român, în vreo după-amiază ploioasă de primăvară sau de vară...
Nu de toamnă !
La toamnă, Muzeul va fi închis pentru lucrări de restaurare.

Alte povești și poze, acum și ulterior, ca și redifuzările tv sau online, veți găsi pe pagina de Facebook a filmului:
https://www.facebook.com/pages/Horia-Bernea-%C3%8Entoarcerea-din-modernitate/696708370370239
Nu uitați și de pagina emisiunii noastre,
https://www.facebook.com/pages/Rezisten%C5%A3a-prin-cultur%C4%83-TVR-Cultural/202460306465939
unde veți descoperi alte povești deosebite despre oameni deosebiți, a căror statornicie de partea binelui a făcut istoria să meargă mai departe....

Amintiri din Apuseni

Una dintre cele mai frumoase troițe ale Apusenilor, în Bucium Poieni.

 E amintirea cea mai dragă ce v-o pot dărui, urându-vă să petreceți Sfintele Sărbători de Paști cu pace și lumină în inimi.

De asemenea, de azi înainte acest blog e prezent și pe Facebook, la adresa
https://www.facebook.com/pages/Amintiri-din-Apuseni/1419452628308202
unde aștept să-mi spuneți dacă această troiță are un nume așa cum altele știu că au, pentru că am uitat să întreb când am fost ultima oară la Bucium și nu știu când Dumnezeu îmi va îngădui să revin...
Cu inima, revin des.

Primăvară de la Roșia, și alte începuturi

Începe să vină primăvara pentru micul meu pin adus de la Roșia Montană, de pe coasta pietroasă a Masivului Cârnic.
În mica sa locuință urbană, ține de urât dorului meu de Apuseni...
De dragul lui, și băgând de seamă de la alți prieteni iubitori de Apuseni că rezultatele sunt frumoase, vă anunț că asta e și prima dată când utilizez Instagram...

Nădejdile mele sunt ca, într-un viitor apropiat, să-mi fie interzis să mai culeg ceva din Cârnic, pentrucă el va fi o arie protejată, în patrimoniul UNESCO.
Nu s-au rărit gândurile, nici amintirile mele din Apuseni, ci doar marea parte a vremii a fost investită în filmul la care am lucrat, care e gata, și pe care sper să-l puteți vedea curând. Până atunci, vă invit să vizitați pagina sa de Facebook,
Horia Bernea. Întoarcerea din modernitate
și să ne încurajați cu un LIKE. În felul acesta, veți primi acces la câteva gânduri, evocări, imagini care n-au mai încăput în film, și la tot ce se va mai întâmpla pe parcurs legat de acest minunat subiect : un mare artist, care a jertfit din ego-ul său și chiar din timpul dedicat creației sale, pentru a ne lăsa moștenire un altar al civilizației tradiționale românești...

De asemenea, pentru că am învățat un lucru nou, promit ca într-un viitor apropiat să apară și o pagină asociată acestui Blog, care să ne permită să ținem ma bine legătura.
Mulțumesc pe această cale tuturor prietenilor ale căror contribuții m-au incitat să învăț lucruri noi ...

Până atunci, înnoiți-vă și aerisiți-vă casele și sufletele, e primăvară și în câteva zile întâmpinăm Sfintele Paști...

Începutul unei alte povești

O  să spună unii că n-are legătură cu Munții Apuseni... cu satele, obiceiurile sau clădirile lor de lemn....
O să fie nevoie să le amintesc că în primii ani ai existenței sale, muzeul pe care el l-a întrupat (din lumina minții unui intelectual român autentic, din fantezia talentului unui inspirat artist, din truda mâinilor lui și din imensă iubire) a achiziționat cinci biserici de lemn... Una, adusă din sudul Apusenilor, din satul Mintia, și așezată cu grijă pe foiță de aur în  penumbra de taină a unei săli din clădirea uriașă de la șosea, a ținut de urât îndoielilor mele în ultimele săptămâni...

Nu face să mai spun, de acum știți. Am tăcut pentru că am călătorit (dar despre asta, altă dată, poate în altă parte...) și pentru că e pe cale să se nască un film nou.

Povestea unui om care a iubit satul românesc așa cum nu cred să-l mai fi iubit cineva.


"...perfecțiunea nu-l interesa aici, în schimb libertatea și bucuria de a face..."

In zilele care vin, voi mai pune câteva frânturi din amintirile evocate de cei care au lucrat cu el, în pomenirea pictorului Horia Bernea.

Duminică, 23 februarie la ora 16, la TVR 2

Vă invităm duminică, 23 februarie 2014, la ora 16,00 pe TVR 2 în cadrul emisiunii "Rezistenţa prin cultură" să revedeţi documentarul "O VIAŢĂ MINUNATĂ".

"... Am aflat în părintele Dometie de la Râmeţi un model de rezistenţă tăcută, dar nebiruită, în vremuri mult mai grele, şi o dovadă a imensei capacităţi creatoare de valoare a fragilei fiinţe omeneşti, când e înzestrată cu puterea duhului.

Un erou al credinţei, îl numea părintele profesor Dumitru Stăniloaie. Mitropolitul Antonie Plămădeală îl aşază printre cei pe care „poporul credincios i-a binecuvântat cu numele de Părinte”. Ardealul îi datorează salvarea unui patrimoniu istoric şi cultural fără pereche : cea mai veche mănăstire românească de pe întreg cuprinsul său.

Silueta lui firavă, smerită, în sutana neagră, a poticnit mecanismul infailibil al propagandei comuniste şi şi-a lăsat amprenta gigantă în istoria monahismului transilvan."

Vă mulţumesc tuturor pentru interesul ce l-aţi arătat postărilor mele în ultima săptămână şi vă invit să urmăriţi această poveste de dragoste şi dăruire, de credinţă lucrătoare şi nestrămutată nădejde, la poalele Apusenilor.

 

Ferestrele închise de la Roşia Montană

 Pentru că a fost ziua Roşiei Montane, m-am gândit la ea mai mult ca de obicei. Şi asta înseamnă mult. M-am întrebat cum se poate traduce această dilemă în termeni simpli, pe care să-i înţeleagă oricine.
Pentru că suntem într-un ceas de mijloc, între bucuria sărbătorii care a trecut şi lupta care vrem sau nu vrem mai trebuie dată pentru o soluţie decentă pe termen lung din punct de vedere cultural şi ecologic la Roşia Montană.

Şi pentru că am avut mai multe drumuri la Muzeul Ţăranului Român, am revăzut expoziţia de fotografii (mai e acolo încă o săptămână !!) şi mi-am adus aminte cât de mult m-au impresionat ferestrele de la Roşia Montană, ca nişte bijuterii zăbrelite pe faţadele albe...
În fotografiile vechi de acum poate aproape o sută de ani, mai erau şi ferestre deschise...

M-am gândit la vremea când Roşia Montană era un sat mare şi vesel, cu ferestre deschide şi oameni care se strigă unii pe alţii cu voioşie în zi de târg... Eu n-am apucat s-o mai văd decât tăcută, îmbrăcată în linişte, cu un leagăn gol mişcat de vânt în mijlocul pieţei şi pleopele lăsate peste frumoşii ochi ai ferestrelor.

Am petrecut aceste câteva zile căutând printre zecile de mii de poze pe care le-am făcut eu în Apuseni în aceşti zece ani. Pentru că a fost ziua Roşiei Montane acesta e darul meu pentru voi, care aţi făcut această sărbătoare aşa de frumoasă...

M-am gândit bine.
Roşia Montană e ca brăţara bunicii.  Cum să topeşti atâtea amintiri, atâta istorie, atâta iubire, atâta demodată, desuetă, unică frumuseţe, pentru aşa de puţin aur ?!

La ziua Roşiei Montane

Uite, ca mâine e 6 februarie din nou, şi venerabila doamnă împlineşte 1883 de ani de când a fost atestată documentar.
Uită cele câteva riduri de pe chipul ei - cuibărită între văi şi încolăcită la poalele Cârnicului, e plină de farmec şi vai ! - prea atrăgătoare.
Ca orice seducătoare doamnă, mai atrage uneori  - ah... şi pretendenţi nedoriţi, cam derbedei de moravuri şi neserioşi în intenţii, dar se pare că reuşeşte să-i ţină la distanţă, cu ajutorul prietenilor vechi, care vin s-o serbeze de ziua ei ...


http://ziuarosieimontane.wordpress.com/2014-2/bucuresti/

Le e datoare cu o petrecere de astă toamnă, când de dragul ei au dansat mai multe duminici ...

... asta, în oraşul meu. Nu trebuie să mergi departe : aproape sigur că se ţine o sărbătoare în preajma ta.

Anul acesta are, draga  bătrână doamnă, un motiv în plus de veselie, pentru că îndoielnica descărcare de sarcină arheologică a Masivului Cârnic tocmai a fost suspendată.

Şi eu am ceva de sărbătorit : sunt zece ani de când, în ce mă priveşte, am decis că Roşia Montană trebuie să rămână aşa cum e.
La mulţi ani !  şi ... pe joi.

PS. De data asta fără poze !

Pe Trascău, spre Râmeţ, poze, cer, stânci, clopote, căpiţe, căţei şi măceşi

A treia şi ultima parte a acestei călătorii cu gândul printre amintiri mă urcă, din Geoagiu de sus, pe un drum forestier splendid, pe platoul Trascăului, până în comuna Râmeţ. Deşi comuna se află la doar câţiva kilometri de mănăstirea care poartă acelaşi nume, în linie dreaptă, totuşi calea e lungă, pentru că satul se află deasupra mănăstirii, în partea de sus a peretelui de stâncă al defileului.
Prima mea mirare a fost, la altitudinea de aproape o mie de metri, să văd arăturile...

 Am devenit dintr-o dată conştientă că, sus pe platoul Trascăului, oamenii îşi cultivă pământul ca pe o câmpie mai înaltă... N-ar fi trebuit să mă mir : ştiam deja din anii trecuţi că la Mogoş se cultivau cereale, pe vremea când mai avea cine să o facă...

Era toamnă tâţrziu, pe un drum prin pădure, care urcă pe ceea ce în versiunea mea de univers e acoperişul lumii... 

Acolo mă aşteptau măceşii, rubinele toamnei tărzii, şi cea mai fantastică privelişte asupra lumii, cu cerul plin de lumină şi dantela munţilor la buza orizontului.

Se recunosc culmile crenelate ale Cheilor Mănăstirii, satele jos în vale, şi poate dacă aş fi ştiut mai bine şi am fi avut timp mai mult am fi reuşit să vedem, în vale, chiar Mănăstirea Râmeţ. 

Am continuat drumul doar până la primele case ale satului Râmeţ, răspândite, şi până la biserica ascunsă într-o coastă, purtând  - ca atâtea altele în acest masiv binecuvântat de îngeri - Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Nu se zărea nici ţipenie de om, în preajma bisericii sau în cimitir, dar pustiu nu era, şi a doua zi era 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Îngeri...

Era pe-acolo, încă, amintirea verii care-a fost...

.... şi ceva din amintirea altui veac, a unui timp de poveste, păzit de paznici credincioşi.

În continuarea călătoriei. Sau din nou la Mănăstirea Râmeţi.

Îmi urmez călătoria începută cu câteva zile în urmă printre amintiri şi fotografii. Ce altceva să faci când afară e iarnă cenuşie şi fără zăpadă, şi mie mi-e dor de nămeţii Apusenilor ?...
Sigur, ar fi o opţiune să scriu câte ceva despre oraşul meu cenuşiu, dar...

Să coborâm mai bine pe apa lacomă a Râmeţiului până în Valea Mânăstirii, unde se cuibăreşte de opt veacuri o comoară de credinţă şi nădejde : Mănăstirea Râmeţi.
Istoria ei de luptă şi rezistenţă nu te lasă să intuieşti ce senină pace şi smerită frumuseţe s-a ridicat în acest loc aspru şi sărac, binecuvântat cu har.

Cheile Mănăstirii

Opt veacuri de iubire

Noiembrie...

Smeritele, binecuvântatele mâini harnice...

Biserica nouă, cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zidită între 1982 şi 1992