Amintiri din Apuseni: În continuarea călătoriei. Sau din nou la Mănăstirea Râmeţi.

În continuarea călătoriei. Sau din nou la Mănăstirea Râmeţi.

Îmi urmez călătoria începută cu câteva zile în urmă printre amintiri şi fotografii. Ce altceva să faci când afară e iarnă cenuşie şi fără zăpadă, şi mie mi-e dor de nămeţii Apusenilor ?...
Sigur, ar fi o opţiune să scriu câte ceva despre oraşul meu cenuşiu, dar...

Să coborâm mai bine pe apa lacomă a Râmeţiului până în Valea Mânăstirii, unde se cuibăreşte de opt veacuri o comoară de credinţă şi nădejde : Mănăstirea Râmeţi.
Istoria ei de luptă şi rezistenţă nu te lasă să intuieşti ce senină pace şi smerită frumuseţe s-a ridicat în acest loc aspru şi sărac, binecuvântat cu har.

Cheile Mănăstirii

Opt veacuri de iubire

Noiembrie...

Smeritele, binecuvântatele mâini harnice...

Biserica nouă, cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zidită între 1982 şi 1992

Un comentariu:

Mihaella Gheorghiu17 ianuarie 2014 la 22:56
foarte frumos!
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

În Munţii Apuseni începe istoria neamului meu. Prin mila lui Dumnezeu, aici neamul meu şi-a păstrat chipul dintâi, casele simple de lemn, portul binecuvântat şi bisericile cu turle înalte, ridicând Sfânta Cruce a Ortodoxiei şi a neamului sus, cât mai sus deasupra relativismului istoriei.

Pe noi ne-a dus valul, şi generaţie după generaţie am deprins tot mai bine limbile, dansurile şi mâncările altora. Ca să înţelegem cine suntem, să urcăm, măcar o dată-n viaţă, spre Abrud...

Dinspre Alba, Turda, Deva sau Oradea, o sută de kilometri de drum greu de munte transformă călătoria într-un parcurs iniţiatic. Cu fiecare cot şi fiecare urcuş, drumul devine mai îngust, casele mai mici, pajiştea mai verde, iar tu mai laşi în urmă un pic din spoiala ta de civilizaţie şi năravul tău de orăşean, pentru a ajunge la capătul drumului îmbrăcat în straiul cel alb, în adevărul tău de om şi de român.

Acolo sus te aşteaptă esenţa de lumină a fiinţei tale naţionale, şi te mai aşteaptă un adevăr trist. Undeva, în istorie, o fibră s-a frânt între tine şi rădăcinile tale. Undeva, în veacul al 20-lea, noi românii, în fine în România tuturor românilor, am uitat de Apuseni.

Am crezut că am luat din ei tot ce ne trebuia : oameni, aur şi uriaşe trunchiuri de copac, apoi le-am dat brânci în uitare, în paranteza istoriei, amintindu-i negreşit la comemorări şi aproape niciodată în planurile de investiţii.

Promisiunile s-au escaladat şi nu s-au împlinit niciodată. Regimurile s-au succedat, politicienii au venit şi au plecat, iar Apusenii au tot sărăcit. Fără drumuri, uneori fără electricitate, până mai ieri fără telefon, satele Apusenilor s-au micşorat, s-au îngustat, s-au pustiit... Abia câte-o bătrână mai veghează, cu o lumânare în mână în pridvorul bisericii, la căpătâiul Satului Românesc care moare...

În şedinţe solemne cu catering rafinat şi costisitor, oameni de stat şi oameni de cultură deplâng la unison decăderea unei regiuni şi unui patrimoniu de excepţie. Discuţiile lor sterile, la Cluj, Bucureşti sau Bruxelles, n-au generat până acum nici un proiect viabil de dezvoltare a regiunii, care rămâne în continuare pe mâna tăietorilor de păduri şi dubioşilor căutători de aur.

Am urcat şi eu spre Abrud într-o iarnă, biet român confuz în postmodernitate.

Ningea ameţitor, de jos în sus, inversând sensul clipei, şi-ntr-o casă de lemn ascunsă sub nămeţi mi-a fost dat să învăţ, mai bine mai târziu decât niciodată, ce-nseamnă ler şi ce-nseamnă dor.

Într-o străfulgerare de sinceritate, când am înţeles ce avem de pierdut, m-am întrebat dacă mai au, Apusenii, viitor...

Au.

Dar asta aveam să aflu abia mai târziu.

Amintiri din Apuseni

În continuarea călătoriei. Sau din nou la Mănăstirea Râmeţi.

Un comentariu:

AURUL APUSENILOR

POVEŞTILE DE TAINĂ ALE APUSENILOR