Pentru mine, Roșia Montană înseamnă ...


O întrebare firească, la aniversare. Pe care vă invit să v-o puneți și voi.
Ce înseamnă Roșia Montană pentru mine ?
Pentru mine, Roșia Montană înseamnă...








... Roșia Montană înseamnă poarta sufletului meu către Munții Apuseni.
De dragul acestei mici localități, cea mai cunoscută și cea mai primejduită dintre comunele Apusenilor, am urcat acum zece ani calea de la Alba la Abrud, și mi-am lăsat inima și dorul între văile domoale și acoperite de zăpadă.

... Roșia Montană înseamnă poarta sufletului meu către neam, istorie și identitate.
Și eu ca și cei mai mulți dintre voi am crescut pe muchea îngustă ce delimita în comunism adevărul de minciună și istoria de propagandă. La Roșia Montană, și apoi la Bucium, la Abrud, la Câmpeni, la Mărișel, la Vidra, la Lupșa, la Muntele Mare, și tot mereu mai departe, am învățat din nou, ca adult, istoria țării mele, de la agatârși la partizani, povestită de oameni care o iubesc și care cred în ea.

... Roșia Montană înseamnă istoria mineritului aurifer în Apuseni. Înseamnă Aurul Apusenilor.
... Roșia Montană a deschis, probabil cea mai importantă etapă din viața mea profesională de până acum, un capitol amplu, de zece ani (până acum...), în care am încercat să învăț mai mult, să lucrez mai bine, să inventez o cale pentru a da expresia potrivită unor povești care cereau neapărat să fie povestite, și care meritau să fie povestite cât mai bine. Nu am reușit niciodată să le povestesc așa de bine cum meritau ele - dar datorită lor am continuat, târâș-grăpiș, să cresc...

... Roșia Montană înseamnă o piatră de încercare. Apariția demonului care ispitește și care amenință, în cazul meu costumat elegant ca funcționar înalt în managementul cultural... O poveste confuză din care rezulta că povestea Roșiei Montane ar trebui să rămână nespusă. O poveste tristă din care nu am aflat nimic nou despre oameni - dar am aflat ceva nou despre mine. Ceva bun.

... Roșia Montană înseamnă și una din cele mai frumoase lecții despre oameni. O sită fină prin care ei se cern. Un indicator, cum e turnesolul, care le arată adevărata natură. Am cunoscut, prin prisma ei, bogăția interioară, forța și curajul semenilor mei - fie că erau locuitorii neclintiți ai Apusenilor, fie că erau colegii mei, fie că erau specialiști inflexibili în fața oricărei presiuni pentru adevărul profesiei lor, fie că erau mii de tineri care au înflorit piețele orașelor mari scandând ”Roșia Montană nu e de vânzare!”.
Sigur, alții au arătat, în contact cu Roșia Montană, chipul verde albăstrui (CYAN) al putregaiului toxic și al corupției. Dar una peste alta bilanțul neamului meu e pozitiv, și eu sunt optimistă.

... Roșia Montană înseamnă prima cauză comună care ne-a adunat și mobilizat în acest ultim sfert de veac care înseamnă și viața mea de adult. Și prima cauză câștigată, aș îndrăzni să sper. Un început târziu, dar sper că nu tardiv, de deșteptare, de regăsire. Și totodată de regăsire a încrederii în sine, în ceilalți, în comunitate, în viitor.

... Roșia Montană înseamnă să înveți să renunți. Dar înseamnă totodată și să înveți că la anumite lucruri nu poți să renunți. Roșia Montană înseamnă să înveți să-ți asumi.

... Roșia Montană înseamnă 1884 de ani de istorie atestată. Cinci milenii de aur în Apuseni. Înseamnă mine romane și șapte biserici. Înseamnă o pereche de șosete de lână sosite prin poștă și un borcan de dulceață de măceșe. Un colț de paradis pe pământ și un patrimoniu mondial. O amenințare imensă la siguranța noastră și viitorul copiilor noștri. O comoară blestemată.
Înseamnă ani de muncă pentru DNA ...
 ... o metaforă pentru întreaga țară.

Mulțumesc, Roșia Montană, datorită ție inima mea e mai caldă și mintea mea mai limpede.

Ceva frumos de povestit - sau din nou despre Roșia Montană

Uneori, tăcem pentru ca să avem răgaz să contemplăm splendoarea vieții.
Pentru că suntem ocupați să fim, să facem, să trăim, să construim...
De data asta am tăcut, ca să fac puțină ordine în gânduri și să văd dacă găsesc, printre ele, ceva frumos de povestit.

Începuturile de an nu-mi plac. Adică da, primele câteva zile, cât încă ”o, brad frumos...” și ...
Apoi încet-încet îți amintești că între brad și cozonaci ai reușit să faci uitat momentul de bilanț, lista de realizări și lista de proiecte, și că acum nu mai ai unde să te ascunzi. Și cobori încet din înaltul euforic al zilelor de sărbătoare, până în cenușiul-închis al noroiului și moinei unei ierni fără zăpadă, fără vise, dar și fără certitudini.
Nu, dragii mei, n-am găsit nimic frumos de povestit.

În răgazul tăcerii, un vis mai vechi a devenit din nou proiect. A crescut, s-a dezvoltat, mi-a ocupat mintea și inima, mi-a furat somnul. M-a făcut să-mi amintesc ce mult îmi iubesc meseria.
Apoi s-a stins, ca un foc plăpând în vreascurile ude.
Nu face parte din lucrurile pe care le veți vedea pe sticlă în viitorul apropiat.
Nu faceți parte din lucrurile pe care le veți vedea pe sticlă în viitorul apropiat.
Nici voi, nici satele voastre, nici munții voștri, nici pădurile lor, nici poveștile lor.
Nu, dragii mei, n-am găsit nimic frumos de povestit.

 În spațiul informațiilor publice, Apusenii au fost însă iar la ”loc de cinste”.
Am auzit iar, chiar dacă fără bucurie, de Roșia Montană.
Nu de casele ei, nu de bisericile ei, nu de locuitorii ei, nu de pădurile ei, nu de tăurile ei, nu de patrimoniul ei, nu de antichitatea ei, nu de galeriile ei romane, nu de poveștile ei, nici de istoria ei, nici de tradițiile sau obiceiurile ei, nici de legendele ei, nici măcar de vâlvele ei.
Ci doar de ”adoratorii” ei care se pregătesc să-i devină violatori.
Nu, dragii mei, n-am găsit nimic frumos de povestit.


Pentru că sunt zece ani de când Roșia Montană e  și parte din viața mea, și pentru că sunt peste puține zile 1884 de ani de la atestarea ei documentară, și mai ales pentru că n-am găsit nimic frumos de povestit, amintirile mele vor merge în zilele ce urmează către Roșia Montană, ca să ne aducem aminte că numai de noi depinde dacă rana muntelui îi va mușca sau nu frumusețea și istoria.
Și da, dragii mei, în ce privește amintirile Roșiei Montane se va găsi mereu ceva frumos de povestit.

Amintiri din șezătoare

Casa cea mare era puțin urcată pe deal, și abia dacă aș fi zărit-o prin ninsoarea deasă dacă n-ar fi împodobit-o sus, chiar deasupra acoperișului, o stea mare, mare de tot, împodobită cu luminițe aurii.
Drumul îngust, prin omătul moale și afânat, trecea prin vadul unui râu, și o clipă mi s-a strâns inima. La urma urmei drumul, ca orice drum, ar fi putut fi greșit, și se lăsa noaptea...
Dar deasupra drumului, pe deal unde ar fi putut fi o casă, se zărea o stea, o stea mare. Și prin ferestrele luminate se auzeau glasuri vesele și cunoscute.
La casa lui Toader și a Mariei se adunaseră oamenii pentru o șezătoare...
Să fi fost vreo 15-20 de oameni, femei și bărbați, tineri dar cei mai mulți nu prea tineri. Purtau portul frumos al Apusenilor, și pe furci se ghemuia cânepă, așteptând cuminte să-i vină rândul printre degetele iuți și să devină fir pe fus, cum eu nu mai văzusem niciodată ... și în câteva clipe, timpul și-a strâns poalele și ne-am găsit într-un sat dintotdeauna, într-o șezătoare din vremea veselă a tinereții lor...





 Acum eu nu știu dacă mâinile erau pricepute sau nu, că nu mă pricep la tors nici țesut, dar așa păreau. Și nici nu știu dacă vor ieși cămăși din cânepa aia, dar veselia era mare, și poveștile ce se zic de obicei la șezătoare se îmbinau tare frumos cu poveștile despre cum era, cum trebuia să fie de obicei la șezătoare, despre șezătoarea în sine... Iar printre colindele ce se cântă la șezătoare, se mai nimerea și câte o poveste din ziua de azi...
Să mi se fi părut mie, sau câte o pereche de ochi se umezea când în colinde venea vorba de fete sau feciori plecați departe ?...



 
 
 
 
Privesc mâinile harnice ale Mariei. Mâinile ei știu să facă atâtea... când am venit prima oară aici, am privit-o făcând cozonaci. Suntem de o vârstă, și mă face să mă întreb : oare mâinile mele știu să facă vreun lucru ?
Privesc cele câteva fire albe care îi luminează, ca niște raze, chipul zâmbitor.
Mă gândesc că într-o zi, când va rândui Dumnezeu, o să fie o bunică tare frumoasă.
 

 
 
Ochii tineri cătau la mâinile bătrâne, ca să le învețe meșteșugul.  
Ochii mei au întâlnit însă și priviri ale altor ochi, ochi bătrâni...
Priveau dincolo de mine, în oglinda altui timp. ”Tu să spui ce-ai văzut, maică, să spui că e adevărat”, strigau ochii bătrâni ochilor mei plini de mirare, și eu vă spun, e adevărat...
Am văzut o șezătoare adevărată. Adevărate erau și bucuria, și dragostea care leagă între ele generațiile. Adevărată și vestea cea bună a nașterii de la Viflaim pe care o poartă colindătorii. Adevărat, încă, Slavă Domnului, satul românesc.
 
Ninge, și ne îndepărtăm în noapte. După ce trecem, prin vad, pârâul, liniștea se așterne, glasurile nu se mai aud, doar steaua cea mare se mai ghicește, o vreme.
 
Lăsam în urmă o zi frumoasă, una dintre cele mai frumoase zile în Apuseni.
Ziua celei dintâi ninsori...
 
 
 
 






Noului An

Noului An i se cade să fie primit cu veselie.
Sper că ați petrecut vacanțe frumoase...
O zăpadă ca în vremurile copilăriei a albit locul, ca să fie sat frumos și curat în jur și pentru cei ce n-au putut părăsi orașele...
Și apoi, acum avem net. Abia începe ziua, și mi se umplu ochii de imaginea Apusenilor Albi, și sufletul de dor...
Nu e la fel iarna online cu iarna pe uliță...
Se vede, e drept, zăpadă și se aud colinde, dar...
Dar nu miroase a foc de lemne, și nici a cozonaci proaspăt scoși din cuptor.
Și mai e ceva, fiorul acela de pace pe care simțurile nu-l pot surprinde, nici mintea pricepe.
Așa că sper că ați întâmpinat Anul cel Nou unde vă era inima acasă.

Noului An i se cuvine încrederea noastră.
Iubesc anul care începe, cu speranțele ce abia se simt mijind, și care vor deveni peste câteva luni abia vise, și poate, peste ceva ani, realitate.
Iubesc anul care începe, cu sentimentul acela că poți lua tot de la cap, mai bine, pe o pagină curată a calendarului, proaspătă ca aerul geros al lui Ianuarie.
Iubesc anul care începe, și mă rog ca Domnul să-l binecuvânteze și să fie un an bun, frumos, folositor, bine întocmit, bine rânduit, bine cumpănit...



Cerându-mi iertare de la voi toți și de la fiecare în parte că nu v-am scris până în această a șasea zi a anului, vă doresc, dragii mei, să vă bucurați de Anul cel Nou. Să fiți sănătoși, liniștiți și luminați, să vă înflorească primăvara, să vă însorească vara, să vă fie toamna plină de roade și iarna de pace și de veselie.

Anume acelora dintre voi ce sunt Ion ori Ioana, pe care îi cunosc, și pe cei pe care nu-i cunosc după nume, ca și acelora dintre apropiații voștri ce poartă numele Sfântului Prooroc și Înaintemergător al Domnului Ioan, nume nelipsit în orice familie, vă doresc să vă petreceți Sfânta zi de Sărbătoare de mâine cu deplină bucurie, și fie ca Sfântul vostru Ocrotitor să vă binecuvânteze întru MULȚI ANI FERICIȚI !

Ninge sfânt... - sau Crăciunul de sticlă

Ninge sfânt, amuțind zgomotul orașului, vuietul străzilor, glasurile oamenilor și frânele mașinilor....
Ninge sfânt, până când liniștea din jur și din mine îmi îngăduie să-mi aud gândurile...
Ninge sfânt, albind cenușiul iernii de oraș, și dintre blocuri apar, ca prin minune, acoperișurile, de parcă numai acoperișuri de case ar fi, cât vezi cu ochii, strălucind de nea în taina nopții.
Ninge sfânt, și Florile Dalbe aștern pace și dragoste peste viața de zi cu zi, și e Crăciun și azi, și e Crăciun de-a pururi, vremea păcii, iubirii și zăpezii...
Ninge sfânt, și fulgii mari zboară de jos în sus, ignorând legile lumii, și clipele albe zboară în sens invers, ignorând legile timpului, până când inima mea are din nou zece ani, șapte ani, patru ani... și până când orașul meu nu mai e decât un sat, pierdut în albul zăpezii...
Iarna miroase a rufe curate care au înghețat pe frânghie, la uscat... iarna cântă ritmul cuminte și neobosit al pașilor care scârțâie pe zăpadă... Iarna e întotdeauna simplă, primară, rurală, și cele mai vechi amintiri tot din iarnă par să fie culese...


Mereu mi se pare că pe undeva în anii aceștia din urmă am pierdut un pachet mare de fotografii. Imagini despre care știu sigur că trebuie să se afle pe undeva continuă să fie de negăsit, până când încep să intru la idei. Probabil că totuși imaginile acelea n-au fost niciodată fotografiate, doar retina și sufletul poartă amprenta lor, atât de precisă, încât prin fereastra amintirilor ar părea că le-am revăzut ieri...

Mă uit la fulgii care zboară de jos în sus, ca secundele unui timp răsturnat, și mă întreb dacă prin fereastra magică a ninsorii se străvede trecutul, sau viitorul ? La gândul acesta mi se strânge inima de frică, și strâng pleoapele, strivind între gene un bob de lacrimă. Nu sunt sigură că vreau să privesc în viitor, deși trecutul, prezentul și viitorul sunt, în Palma Bunului Dumnezeu, totuna...

Pe creanga cea mai de sus a bradului e un glob albastru de sticlă. Pe el se vede, pictată cu glazură argintie ca zăpada, o casă mică, între brazi și dealuri. Se vede că un sticlar măiestru din basmele sumbre ale Nordului l-a plăsmuit demult - sau departe, sau poate demult și departe... O luminiță cât un bob de orez se tot aprinde și se stinge alături, ca o lună mică în lumea albastră cu dealuri, și casa de zăpadă tot apare și dispare în satul mărunt de sticlă, din amintire sau din vis, sau poate din amintire și din vis...

Aveți grijă de Crăciunul vostru. E tare fragil...

În seara de ajun, la 21,55

Bună dimineața la Moș Ajun !
Acum, în ceas de noapte, am găsit că e vremea potrivită să vă colind și eu...
În zori, când vă veți trezi, urarea mea o veți găsi cuibărită printre gene, și gândul meu bun să vă însoțească în ziua de mâine !

Să vă fie casele luminate și împodobite, mesele îmbelșugate, zilele însorite, serile înveselite !
Să vă aducă Moș Crăciun pe toți cei dragi în jurul bradului, familia și prietenii, și toate darurile ce vi le-ați dorit, și mai ales pe cele ce vă sunt de folos, chiar dacă încă nu v-ați gândit la ele !
Să vă răsune casa și inima de colinzi, de vestea cea bună a Nașterii Domnului și Mântuitorului !
Să vă dea Domnul un Crăciun frumos, luminos, să aveți sănătate și pace, și o bucurie mare, la care nu v-ați așteptat, să vă întoarcă inimile la vârsta copilăriei ! Mai mult, să vă învrednicească Domnul să faceți și voi, cuiva, bucurie !
Să nu vă lipsească, în ziua de azi și nici în vreo altă zi a vieții, speranța, credința și dragostea !

La toate gândurile mele bune și urările mele pentru această Sfântă Sărbătoare, se adaugă în dar o nouă invitație :

Miercuri seară, în seara de Ajun, la 21,55 pe TVR 2 sau
Joi, în Sfânta zi de Crăciun, la 8,00 pe TVR 2
sunteți invitați să vedeți o  POVESTE DE CRĂCIUN .







Șase ani de la prima mea întâlnire cu colindătorii de la Mărișel și cu străvechiul obicei al colindului junilor. Un sat splendid, pe acoperișul lumii, la mai mult de 1200 de metri altitudine ... În rest, zăpadă curată și mare, mare bucurie ...
Vă doresc vizionare plăcută, și un Crăciun binecuvântat !

La vremea colindelor - online

Dragii mei,

pentru cei care nu l-au văzut și pentru cei care doresc să-l revadă, documentarul
LA VREMEA COLINDELOR poate fi văzut online, ca și toate celelalte ediții ale emisiunii, pe site-ul Televiziunii Române.

Iată mai jos adresa:
http://www.tvrplus.ro//editie-rezistenta-prin-cultura-290139

Mulțumirile mele speciale sunt în seara asta îndreptate către colegii mei, care au făcut cu putință, și de data asta, nașterea unui film, și către toți oamenii minunați care și-au deschis pentru noi casele și sufletele la Mărișel, în nordul Apusenilor, aducând în filmul nostru lumina și bucuria Sfintei Sărbători.

Domnul să vă dăruiască, tuturor, bucuria de a Întâmpina Crăciunul cu pace, cu lumină și bucurie !
Până atunci, ne vom mai întâlni cu o emisie, în seara de Ajun ...

Pentru mine s-au mai adunat, prin mila lui Dumnezeu, câteva Amintiri ...

 


Sâmbătă 2o decembrie la TVR 2

 
Sâmbătă 20 decembrie la ora 12,00 la TVR 2 vă invit să vedeți documentarul
LA VREMEA COLINDELOR
în cadrul emisiunii Rezistența prin Cultură.

Povestea pe care o veți vedea sâmbătă, la Rezistența prin Cultură, e povestea Crăciunului românesc dintotdeauna și totodată istoria aproape necunoscută a unor tineri care și-au cerut, cu aproape o jumătate de veac în urmă, Crăciunul înapoi.

V-ați întrebat vreodată cum se face că, în perioada comunistă, studenții și elevii aveau totuși vacanță de Crăciun ? Pentru că lucrurile n-au stat dintotdeauna așa...
 
Un documentar de Cristina Oancea
Director de Imagine: Ion Cristodulo
Montaj: Sorina Linte
Coloana sonoră: Eugenia Grigore
Regia muzicală: Tudor Stănescu
Producător: Alexandru Munteanu
Redactor: Mariana Ioniță


 



 
Toate lucrurile din lume au un preț.
În fiecare film am lăsat o bucățică de inimă...
Nu știu să fac altfel.
Acesta e darul meu pentru voi,
La vremea colindelor...
 
Să vă fie Crăciunul luminat și binecuvântat !

 
 
 
 

Bună seara ?

Bună seara...
Sper că ziua v-a fost însorită și spornică.
A mea a fost lungă, absurdă, tristă, confuză, grea, complet aiurea, și foarte obositoare.
Dar - de data asta - nu inutilă.

Deși mi se părea improbabil acum o săptămână, sâmbătă s-ar putea să avem un film !...
Și poate până la Crăciun vom avea și zăpadă ?...
Acum nimic nu mi se mai pare imposibil...

La vremea Corindelor...

Da, e departe. Vreo 550 de kilometri.
Un drum de o zi de iarnă, cenușie și scurtă...



Și pe dată ce drumul urca prin pădurea de brad, trecând de lacul Tarnița, și nici brumă de zăpadă nu se ghicea, mă gândeam că nici iarna nu mai e ce-a fost...
Abia târziu, când aproape ajunsesem, apăru ceața, ca o făgăduință timidă, și pe jos printre trunchiurile copacilor se ghicea un voal discret de zăpadă...
Și timpul era atât de scurt, și noi n-aveam vreme să așteptăm iarna...





Iarna, am adus-o cu noi.
În zori, Mărișelul plutea în vârtejul de zăpadă, ca în miezul unei fermecate călătorii în timp, și în următoarele două zile aveam să fim martori la dansul halucinant al fulgilor și al tuturor Crăciunurilor care au fost, de la începutul vremii și până azi.




Ce să povestesc mai întâi din cele două, doar două zile petrecute în munți, la vremea colindelor ?
Bucuria de a afla prieteni vechi și povești noi ? De a revedea chipurile dragi peste care șase ani n-au lăsat urme ? De a asculta colinzi din vremea când timpul abia prindea contur, și când ”... Moș era, și-n vremea lor, Bătrânul Moș Crăciun ” ?... De a vedea o nouă generație de colindători de la Mărișel crescând pe băncile școlii, sub iubitoare și pricepută îndrumare ?



M-am simțit binecuvântată cu iubirea și încrederea unei comunități vii și puternice, am primit în dar o fărâmă din bucuria lor, cu care mi-am încălzit inima și pe care am dus-o cu mine, ca provizie de bucurie pentru zilele ce vor veni.
 



















Ar mai fi ceva de adăugat.
Multă dragoste și recunoștință pentru cei ce ne-au primit în pacea și bucuria sărbătorilor lor, și încă și mai multă pentru colegii mei, care au filmat un material fantastic în condiții extreme ...

N-am stat destul ca să vedem splendoarea primei zăpezi bătute de soare...
Când a încetat și ninsoarea, și ploaia, și cea de-a doua ninsoare, eram deja departe, în cotidianul cenușiu de la șes.

Aici mai e mult până la Crăciun, între mine și Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului se află zilele dragi și înfricoșătoare în același timp în care trebuie să se construiască, în montaj, povestea pe care o veți vedea sâmbăta viitoare, la Rezistența prin Cultură.
O poveste complicată în care se împletesc frumusețea Crăciunului românesc dintotdeauna, și istoria tristă și aproape necunoscută a unor tineri care și-au cerut, cu aproape o jumătate de veac în urmă, Crăciunul înapoi.






Decembrie, decembrie...

Decembrie, decembrie...
Mie mi-a adus Moșul prima zăpadă în Munții Apuseni ...



O zăpadă albă, curată și îmbelșugată, acoperind tot noroiul ce-l adusesem cu mine și luminând ziua inimii mele ca o făgăduință de iertare, ca promisiunea unui Crăciun luminat.

Și pentru că tot ce începe bine se termină și mai bine, mi-a mai adus Moșul bucuria unei zile petrecute printre prieteni.




Și dacă totul merge bine, peste un pic mai mult de o săptămână veți vedea și voi de ce ...
Îmi place luna decembrie...


O casă a murit

Amân de câtăva vreme să vă fac parte de una din amintirile mai puțin luminoase ale acestei toamne însorite...

E povestea foarte scurtă a unei alte case pe care o admir de mulți ani...






Nu știu dacă e un gând bun, pentru că e un gând trist, dar e gândul meu special  înaintea zilei naționale: mă gândesc la patrimoniu nu doar în sensul marilor, însemnatelor monumente pe care le vizităm la capătul unor obositoare călătorii, ci la toate casele de lângă noi, care ne fac viața mai frumoasă...
La fel cu această casă frumoasă din Bucium Izbita, pe care am fotografiat-o încă de acum zece ani pentru detaliile pline de grație și eleganță ale ferestrelor sale, sunt încă zeci pe străzile din jurul casei mele... dispariția lor ne va face, fiți siguri, mai săraci.
Iertați-mă, nu știu să adaug cuvinte frumoase acestei povești.

În vara anului 2005

Am nevoie de gândul vostru bun

Am nevoie de gândul vostru bun, prieteni ai mei și ai Apusenilor, pentru a pune început unui nou proiect, unei noi povești.
Am un nod în gât, de fiecare dată când încep o poveste, poate pentru că fiecare poveste poate fi ultima, așa e legea acestei meserii, în care fiecare poveste implică mobilizarea atâtor energii și resurse diferite...
Am un nod în gât din ce în ce mai mare, pe dată ce condițiile de lucru se complică... Și poate din ce în ce mai mare pentru că, învățând, aflu din ce în ce mai multe moduri în care lucrurile pot merge prost.
Fiecare poveste ia o bucățică din mine...

Am nevoie de gândul vostru bun, prieteni ai mei și ai Apusenilor, de rugăciunea și dragostea voastră, pentru că am vreme puțină pentru a spune o poveste lungă, o poveste tristă și puțin cunoscută ce vine de acum aproape o jumătate de veac, și în același timp o poveste minunată pe care toți o știm și o îndrăgim, fără să ne gândim că sunt în fond una și aceeași poveste...

De aceea v-am scris despre mine în seara asta, dragii mei prieteni, cu un nod în gât, așa cum o fac rareori, pentru că nu despre mine e vorba aici...