Amintiri din Apuseni: O casă a murit

O casă a murit

Amân de câtăva vreme să vă fac parte de una din amintirile mai puțin luminoase ale acestei toamne însorite...

E povestea foarte scurtă a unei alte case pe care o admir de mulți ani...

Nu știu dacă e un gând bun, pentru că e un gând trist, dar e gândul meu special înaintea zilei naționale: mă gândesc la patrimoniu nu doar în sensul marilor, însemnatelor monumente pe care le vizităm la capătul unor obositoare călătorii, ci la toate casele de lângă noi, care ne fac viața mai frumoasă...
La fel cu această casă frumoasă din Bucium Izbita, pe care am fotografiat-o încă de acum zece ani pentru detaliile pline de grație și eleganță ale ferestrelor sale, sunt încă zeci pe străzile din jurul casei mele... dispariția lor ne va face, fiți siguri, mai săraci.
Iertați-mă, nu știu să adaug cuvinte frumoase acestei povești.

În vara anului 2005

2 comentarii:

Cristina28 noiembrie 2014 la 17:50
N-ar conta atât un braț de lemne, dar cu fiecare casă moare o poveste...
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
NICOLAE NICOARĂ-HORIA28 noiembrie 2014 la 18:37
A murit o casă...
28 Noiembrie 2014

A murit o casă de dureri izbită,
Singură pe lume a murit o casă,
Ca de o ființă pururea iubită
O durere surdă peste gând m-apasă!

Cum în bătălie cade învins un steag,
I-a orbit lumina din fereastra-i mută,
Amintiri cernite s-au surpat în prag,
Și atâtea case sub pământ se mută!

A murit o casă într-un sat anume
Tot strigând zadarnic după ajutor-
Azi sunt tot mai multe și mai fără nume,
Cine le mai știe suferința lor?

RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

Adăugați un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

În Munţii Apuseni începe istoria neamului meu. Prin mila lui Dumnezeu, aici neamul meu şi-a păstrat chipul dintâi, casele simple de lemn, portul binecuvântat şi bisericile cu turle înalte, ridicând Sfânta Cruce a Ortodoxiei şi a neamului sus, cât mai sus deasupra relativismului istoriei.

Pe noi ne-a dus valul, şi generaţie după generaţie am deprins tot mai bine limbile, dansurile şi mâncările altora. Ca să înţelegem cine suntem, să urcăm, măcar o dată-n viaţă, spre Abrud...

Dinspre Alba, Turda, Deva sau Oradea, o sută de kilometri de drum greu de munte transformă călătoria într-un parcurs iniţiatic. Cu fiecare cot şi fiecare urcuş, drumul devine mai îngust, casele mai mici, pajiştea mai verde, iar tu mai laşi în urmă un pic din spoiala ta de civilizaţie şi năravul tău de orăşean, pentru a ajunge la capătul drumului îmbrăcat în straiul cel alb, în adevărul tău de om şi de român.

Acolo sus te aşteaptă esenţa de lumină a fiinţei tale naţionale, şi te mai aşteaptă un adevăr trist. Undeva, în istorie, o fibră s-a frânt între tine şi rădăcinile tale. Undeva, în veacul al 20-lea, noi românii, în fine în România tuturor românilor, am uitat de Apuseni.

Am crezut că am luat din ei tot ce ne trebuia : oameni, aur şi uriaşe trunchiuri de copac, apoi le-am dat brânci în uitare, în paranteza istoriei, amintindu-i negreşit la comemorări şi aproape niciodată în planurile de investiţii.

Promisiunile s-au escaladat şi nu s-au împlinit niciodată. Regimurile s-au succedat, politicienii au venit şi au plecat, iar Apusenii au tot sărăcit. Fără drumuri, uneori fără electricitate, până mai ieri fără telefon, satele Apusenilor s-au micşorat, s-au îngustat, s-au pustiit... Abia câte-o bătrână mai veghează, cu o lumânare în mână în pridvorul bisericii, la căpătâiul Satului Românesc care moare...

În şedinţe solemne cu catering rafinat şi costisitor, oameni de stat şi oameni de cultură deplâng la unison decăderea unei regiuni şi unui patrimoniu de excepţie. Discuţiile lor sterile, la Cluj, Bucureşti sau Bruxelles, n-au generat până acum nici un proiect viabil de dezvoltare a regiunii, care rămâne în continuare pe mâna tăietorilor de păduri şi dubioşilor căutători de aur.

Am urcat şi eu spre Abrud într-o iarnă, biet român confuz în postmodernitate.

Ningea ameţitor, de jos în sus, inversând sensul clipei, şi-ntr-o casă de lemn ascunsă sub nămeţi mi-a fost dat să învăţ, mai bine mai târziu decât niciodată, ce-nseamnă ler şi ce-nseamnă dor.

Într-o străfulgerare de sinceritate, când am înţeles ce avem de pierdut, m-am întrebat dacă mai au, Apusenii, viitor...

Au.

Dar asta aveam să aflu abia mai târziu.

Amintiri din Apuseni

O casă a murit

2 comentarii:

AURUL APUSENILOR

POVEŞTILE DE TAINĂ ALE APUSENILOR