La vremea Corindelor...

Da, e departe. Vreo 550 de kilometri.
Un drum de o zi de iarnă, cenușie și scurtă...

Și pe dată ce drumul urca prin pădurea de brad, trecând de lacul Tarnița, și nici brumă de zăpadă nu se ghicea, mă gândeam că nici iarna nu mai e ce-a fost...
Abia târziu, când aproape ajunsesem, apăru ceața, ca o făgăduință timidă, și pe jos printre trunchiurile copacilor se ghicea un voal discret de zăpadă...
Și timpul era atât de scurt, și noi n-aveam vreme să așteptăm iarna...

Iarna, am adus-o cu noi.
În zori, Mărișelul plutea în vârtejul de zăpadă, ca în miezul unei fermecate călătorii în timp, și în următoarele două zile aveam să fim martori la dansul halucinant al fulgilor și al tuturor Crăciunurilor care au fost, de la începutul vremii și până azi.

Ce să povestesc mai întâi din cele două, doar două zile petrecute în munți, la vremea colindelor ?

Bucuria de a afla prieteni vechi și povești noi ? De a revedea chipurile dragi peste care șase ani n-au lăsat urme ? De a asculta colinzi din vremea când timpul abia prindea contur, și când ”... Moș era, și-n vremea lor, Bătrânul Moș Crăciun ” ?... De a vedea o nouă generație de colindători de la Mărișel crescând pe băncile școlii, sub iubitoare și pricepută îndrumare ?

M-am simțit binecuvântată cu iubirea și încrederea unei comunități vii și puternice, am primit în dar o fărâmă din bucuria lor, cu care mi-am încălzit inima și pe care am dus-o cu mine, ca provizie de bucurie pentru zilele ce vor veni.

 

Ar mai fi ceva de adăugat.
Multă dragoste și recunoștință pentru cei ce ne-au primit în pacea și bucuria sărbătorilor lor, și încă și mai multă pentru colegii mei, care au filmat un material fantastic în condiții extreme ...

N-am stat destul ca să vedem splendoarea primei zăpezi bătute de soare...
Când a încetat și ninsoarea, și ploaia, și cea de-a doua ninsoare, eram deja departe, în cotidianul cenușiu de la șes.

Aici mai e mult până la Crăciun, între mine și Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului se află zilele dragi și înfricoșătoare în același timp în care trebuie să se construiască, în montaj, povestea pe care o veți vedea sâmbăta viitoare, la Rezistența prin Cultură.
O poveste complicată în care se împletesc frumusețea Crăciunului românesc dintotdeauna, și istoria tristă și aproape necunoscută a unor tineri care și-au cerut, cu aproape o jumătate de veac în urmă, Crăciunul înapoi.

Decembrie, decembrie...

Decembrie, decembrie...
Mie mi-a adus Moșul prima zăpadă în Munții Apuseni ...

O zăpadă albă, curată și îmbelșugată, acoperind tot noroiul ce-l adusesem cu mine și luminând ziua inimii mele ca o făgăduință de iertare, ca promisiunea unui Crăciun luminat.

Și pentru că tot ce începe bine se termină și mai bine, mi-a mai adus Moșul bucuria unei zile petrecute printre prieteni.

 

Și dacă totul merge bine, peste un pic mai mult de o săptămână veți vedea și voi de ce ...
Îmi place luna decembrie...

O casă a murit

Amân de câtăva vreme să vă fac parte de una din amintirile mai puțin luminoase ale acestei toamne însorite...

E povestea foarte scurtă a unei alte case pe care o admir de mulți ani...

Nu știu dacă e un gând bun, pentru că e un gând trist, dar e gândul meu special  înaintea zilei naționale: mă gândesc la patrimoniu nu doar în sensul marilor, însemnatelor monumente pe care le vizităm la capătul unor obositoare călătorii, ci la toate casele de lângă noi, care ne fac viața mai frumoasă...
La fel cu această casă frumoasă din Bucium Izbita, pe care am fotografiat-o încă de acum zece ani pentru detaliile pline de grație și eleganță ale ferestrelor sale, sunt încă zeci pe străzile din jurul casei mele... dispariția lor ne va face, fiți siguri, mai săraci.
Iertați-mă, nu știu să adaug cuvinte frumoase acestei povești.

În vara anului 2005

Am nevoie de gândul vostru bun

Am nevoie de gândul vostru bun, prieteni ai mei și ai Apusenilor, pentru a pune început unui nou proiect, unei noi povești.
Am un nod în gât, de fiecare dată când încep o poveste, poate pentru că fiecare poveste poate fi ultima, așa e legea acestei meserii, în care fiecare poveste implică mobilizarea atâtor energii și resurse diferite...
Am un nod în gât din ce în ce mai mare, pe dată ce condițiile de lucru se complică... Și poate din ce în ce mai mare pentru că, învățând, aflu din ce în ce mai multe moduri în care lucrurile pot merge prost.
Fiecare poveste ia o bucățică din mine...

Am nevoie de gândul vostru bun, prieteni ai mei și ai Apusenilor, de rugăciunea și dragostea voastră, pentru că am vreme puțină pentru a spune o poveste lungă, o poveste tristă și puțin cunoscută ce vine de acum aproape o jumătate de veac, și în același timp o poveste minunată pe care toți o știm și o îndrăgim, fără să ne gândim că sunt în fond una și aceeași poveste...

De aceea v-am scris despre mine în seara asta, dragii mei prieteni, cu un nod în gât, așa cum o fac rareori, pentru că nu despre mine e vorba aici...

Tulnicele de la Avram Iancu

Probabil că toate amintirile mele din Apuseni sunt însorite...
Dar aceasta e specială.

În Comuna Avram Iancu, în toamna lui 2005, am auzit pentru întâia dată tulnicele.

Bisericile Apusenilor - Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil

Spuneam zilele trecute că multe, tare multe biserici am întâlnit în Apuseni purtând hramul Sfinților Arhangheli.
Am văzut și eu câteva, apoi am continuat căutarea online, și iată că vă împărtășesc câteva din cele pe care le-am găsit. Adaug, firește, un cuvânt de mulțumire pentru cei care au postat informațiile și imaginile.

 Biserica din Vidra, în care a fost botezat Avram Iancu (zisă și biserica din Ciungi, 1791)



Margău, jud Cluj (1804)

Biserica din Bucium Cerbu (1832)

Ocolișel, Iara, jud Cluj (1852)



Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafael din Soharu-Abrud (1747)
Biserica din Cojocani, comuna Mogoș (Alba)

Biserica din Cicău



Biserica din Galda de Sus



Biserica din Râmeți (satul)

Biserica din Buru



Biserica din Dealul Geoagiului, cătun Cristești, comuna Întregalde (1742)



Biserica cu pictura pe panza din Remeti

Biserica din Aghires

Biserica din Almașu mic de Munte

Biserica Sfinții Arhangheli din Poșaga



Biserica de lemn din Beliș



Bisericile din Geoagiu Joseni și Geoagiu Gelmar (Jud Hunedoara)

Sunt foarte multe. Și fără nici o îndoială încă și mai multe pe care nu le-am găsit eu, sau nu le-am găsit încă.
Domnul să vă binecuvânteze și Sfinții Îngeri să vă călăuzească să ajungeți a vă închina în ele, și să nu uitați să pomeniți în rugăciunile voastre întreg poporul drept credincios din Munții Apuseni, ce le-a zidit și le-a îngrijit până azi...

Mihăilă Gritta din Roșia Montană

Fericiți cei ce mărturisesc credința prin fapta lor...
Povestea aceasta este despre un asemenea om.

Cu mai mulți ani în urmă, porneam pe la vremea asta a anului pe urmele celor șapte biserici ale lui Mihăilă Gritta.
Pentru că se apropie sărbătoarea Sfinților Arhangheli, e poate vremea potrivită să amintesc câte ceva despre asta. Povești sunt mai multe, și m-am gândit s-o iau din timp...

Mihăilă Gritta a trăit în Roșia Montană cu vreo 200 de ani înaintea  noastră.
Se ocupa cu mineritul aurului. Cu ce altceva?
Legenda spune că a găsit în mina lui, care azi nu mai există, undeva în Masivul Cetate, 1750 de kilograme de aur curat.
Și nu le-a găsit oricum: i le-a arătat Vâlva Băii.
Apoi, fie din recunoștință, fie pentru că oamenii, pe vremuri, se temeau de aur, așa cum se și cuvine, a jertfit cea mai mare partea acestei comori pentru a zidi în șapte sate șapte biserici și șapte școli confesionale ortodoxe. Românești.
Asta ar fi legenda...

Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, în Roșia Montană.

Mergând pe firul istoriei atestate, găsim că Mihăilă Gritta este, la 1781, ctitor al actualei biserici ortodoxe din Roșia Montană, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În curtea bisericii se află de altfel morminte ale familiei Gritta. Nu și al lui, despre care vom vorbi mai târziu.
Tot urcând apoi spre vechime, ajungeam la 1761 când ortodocșii din Roșia Montană au rămas fără biserică, aflam că ea fusese distribuită cultului unit, la vremea aceea tare puțin numeros, și că multe alte sate au rămas fără biserică, dar și fără mijloacele roșienilor de a-și construi alta.
Aici intervine, mărturisitor cu fapta, Mihăilă Gritta, ctitor a șapte biserici...

Un om smerit, acest Mihăilă, din neamul foarte vechi Gritta... Abia dacă i s-a păstrat numele, prin satele unde a ctitorit biserici...
Mi-au trebuit mai multe săptămâni și călăuzirea pricepută a inginerului Aurel Sântimbrean, devotat prieten al Roșiei Montane, ca să încerc să reconstitui lista celor șapte biserici. Despre unele am aflat cu certitudine : cea din Bucium Cerbu, cea din Mogoș Mămăligani, cele din Geoagiu Gelmar, Geoagiu Joseni, cea din Ardeu... Apoi firul se încurcă, și pentru celelalte două am aflat mai multe ”candidate”, toate arătând cam la fel, toate datând din aceeași perioadă. Ciuruleasa, Vârtop, Cărpiniș... poate - cine știe - vor fi fost și altele...

În cursul acestei minunate căutări, am descoperit, printre altele, ce multe dintre bisericile satelor din Apuseni poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil... Nu cunosc până în clipa de față nici o explicație a acestui fapt, care explică însă de ce e un loc așa de iubit de îngeri ...
Am învățat de atunci să iubesc și mai mult această sărbătoare, care îmi era oricum dintotdeauna dragă: era ziua de nume și de naștere a bunicului meu, Dumnezeu să-l odihnească...

 

Să mă întorc la povestea lui Mihăilă Gritta.
Despre biserica sa nu se prea vorbește. Nu i se dă prea mare importanță.
În mijlocul Roșiei Montane, unde era intrarea galeriei, se află o troiță, cunoscută ca fiind Crucea lui Gritta.
Mormântul lui nu e în cimitirul bisericii. Ceva mai sus, la blocurile ce se află pe stânga drumului, se ghicește în iarbă o cruce. Blocurile sunt înălțate, așa că ea e un pic sub drumul ce le deservește. Sub cruce se află un cavou. Pe cruce, o inscripție...
Era seară când mi-a arătat-o domnul inginer Sântimbrean, care îi cunoștea povestea de la minerii bătrâni din tinerețea lui.
Inscripția era acoperită cu iarbă, crucea era îngropată sub pământ, cavoul de care el știa nu se mai ghicea. Nerăbdarea mi-a dat putere în degetele înghețate, și pe dată ce înlăturam pământul și iarba apăreau literele, în scrierea aceea de trecere dintre chirilic și latin ce se folosea pe la 1830 și la noi și pe care o cunoșteam de pe frontispiciul dispărutului Spital Brâncovenesc... Așa au apărut, rând după rând, numele lui Mihăilă Gritta, decedat în 1837, și al soției sale, jupâneasa Safta...

Domnul să le dea odihnnă !

Amintiri, speranțe și prietenii Apusenilor. O restaurare exemplară.

Acum două săptămâni vă spuneam că m-am întors din Apuseni cu inima plină de amintiri calde, însorite și speciale pe care să le evoc toată iarna... Una anume îmi stă aproape de inimă, și cu ea am să încep. Era demult vremea ei, și mare nerăbdarea mea, dar au fost două săptămâni pline cu emisiunea de sâmbătă și cu aventura bucovineană a celui mai recent încheiat film al meu...

Să mă întorc așadar în Apuseni. La povestea unei căsuțe de lemn la a cărei ruinare aproape că am asistat...

Pe stânga drumului ce urcă de la Bucium Șașa la Bucium Poieni se află, chiar la intrarea în poieni, o casă mică și veche de lemn pe care am remarcat-o de la prima mea călătorie, acum zece ani. Era, în noaptea copleșită de zăpadă, doar o luminiță pâlpâitoare sub streașina uriașă... Apoi aveam să o revăd, de mai multe ori, să-i admir arhitectura tradițională și micile detalii pline de farmec, ba chiar o dată să zăresc firava, adunata făptură a bătrânei ce o locuia.
Apoi a venit sfârșitul. Sfârșitul căii pământești a unui suflet, care e de multe ori și sfârșitul căsuței, care nu știe să supraviețuiască fără ființa pe care a adăpostit-o și fără fumul focului din vatră care se strecoară prin acoperiș...
Fereastra nu se mai aprindea, pâlpâitoare, iar streașina uriașă începu să se lase... treptele de lemn de la intrare au putrezit, iarba a crescut până la ferestre.
Așa am văzut-o ultima oară, în vara anului 2012.

Dar se vede că au și casele, ca și oamenii, un îngeraș.

De data aceasta s-a manifestat prin intermediul asociației Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie, care a restaurat casa in situ, folosind tehnici tradiționale, cu ajutorul specialiștilor de la Muzeul Astra din Sibiu. Am auzit despre această lucrare, am văzut și poze, le-am și folosit într-un film, dar abia anul acesta am văzut cu ochii mei...

 Mulțumesc! Mulțumesc mai ales pentru acoperișul de șindrilă, ca odinioară, astăzi din păcate din ce în ce mai rar. ...
Mulțumesc, RPER, pentru această piesă de arhitectură tradițională salvată, pentru frumusețea ce mi-a încântat ochii în soarele de toamnă, pentru speranță în primul rând, pentru încrederea în puterea nemărginită a omului și inițiativei sale.

Detunata însorită

Când am urcat în 2005 la Bucium, m-am oprit uimită în fața peisajului copleșitor ce se deschide în fața Detunatelor. Știam că adesea le acoperă norii, ceața sau pâclele, și mi se părea normal, pentru că așa e vremea la munte...
Totuși, în ziua aceea noroasă de iunie cele două stânci gemene, una acoperită și alta cheală de pădure, se vedeau limpezi la cele două extremități ale unei imense pajiști, veghind intrarea în Bucium Șasa...
De atunci, Domnul m-a binecuvântat în fiecare dată, indiferent de anotimp, să le pot vedea senine, uneori însorite, la fiecare revenire a mea în Apuseni. Și de fiecare dată cei doi străjeri imenși de bazalt mi-au dat încredere că voi reveni...

Din nou în Apuseni

Era prea frumoasă toamna, sâmbăta trecută, scăldată în aur și miere, și mie mi-era clar că drumurile muncii mele nu mă vor duce toamna asta în Apuseni.
Era de fapt momentul acela minunat, când frunzele s-au rumenit în copaci dar n-au căzut încă, pe care nu l-am mai văzut niciodată.
M-am gândit că nici un drum nu e așa lung ca așteptarea, și că un ceas e totuși mai mult ca nimic, infinit mai mult, zic matematicienii, iar o jumătate de zi e de cinci ori mai mult ca  un ceas...
Și așa se face că am ajuns din nou în Apuseni...
 

 Aveam să găsesc locurile care-mi sunt dragi îmbrăcate în haina strălucitoare a unei zile de toamnă cu soare și culoare, să mă bucur de a revedea prieteni vechi și a-mi face prieteni noi, să mulțumesc Domnului pentru că toate cele bune au rămas cum le știam, și la celelalte se lucrează. Să văd case reparate și ulițe care au devenit, de la ultima mea vizită, străzi. Să văd copiii crescând. Să văd munca oamenilor împlinind darul și bucuria unui loc binecuvântat. Să-mi curăț inima și să-mi hrănesc sufletul, cum mi se întâmplă de fiecare dată la Bucium, să strâng provizii de poze, de amintiri și de gânduri bune, pentru multă vreme.

Dacă n-ar fi fost umbrele lungi ale înserării, și drumul încă lung care trebuia să mă ducă seara la  Sibiu, aș fi vrut să mă duc la Mogoș, care mi-e și el drag, la Sfânta Mănăstire Lupșa, unde n-am mai fost de doi ani și jumătate, la Râmeți...

 Mulțumesc prietenilor mei, pe care i-al întrerupt de la lucrul lor și care m-au primit, pentru o clipă, în familia lor însorită. Darul lor e de mare preț pentru mine, fie ca Domnul să li-l răsplătească !

Un copac fără umbră

Vreme de zece ani, Apusenii au făcut parte din munca mea. Ca să spun altfel, vreme de zece ani munca mea s-a ancorat predominant, chiar dacă nu exclusiv, de Munții Apuseni, de istoria, natura, și mai ales de oamenii lor.
Iar acum îmi lipsesc, îmi lipsesc enorm, fără această ancoră sunt - cumva - în derivă...

Îmi lipsește frumusețea care îmi îmbogățea ziua, povestea care îmi încuraja sufletul, echilibrul locului care îmi cumpănea neliniștile, dar mai ales îmi lipsesc oamenii Apusenilor, calmi dar neclintiți, mândri în smerenia lor, atât de înțelepți și atât de buni...
Cu câtă creștinească dragoste de aproapele mi-au deschis ușa casei lor mie, necunoscutului, și odată cu mine zeci de mii de priviri indiscrete au iscodit căsuțele de lemn, icoanele, peretarele, cergile, sobele, fiecare detaliu... Cu câtă încredere și generozitate și-au deschis către mine inimile, și către zecile de mii de urechi curioase care le-au ascultat cu emoție poveștile de taină...
Ei au avut mai multă încredere în mine decât aș fi crezut eu pe-atunci că merit. Și încrederea lor m-a făcut să cresc. Ca să merit.

Nici măcar o dată nu s-au întrebat cum vom intra, o echipă întreagă, cu atâtea aparate, într-o casă veche de două veacuri, nici dacă firava instalație electrică va suporta proiectoarele, și nici măcar cât curent vor consuma (și poate că ar fi trebuit să se întrebe...) Niciodată nu ne-au pus altă întrebare decât : Ce altceva vă mai trebuie ?

Fiecare întâlnire a mea cu lumea satului, cu oamenii Apusenilor, a însemnat o lecție, predată cu dragoste și răbdare, pe care m-am străduit s-o învăț cât am putut eu mai bine și s-o transmit mai departe cum m-am priceput mai frumos.

De asemenea, acelea au fost ceasurile când am învățat cât de mare și de minunat e de fapt poporul meu, am învățat să-mi iubesc neamul așa cum e el de fapt, și să nu-l judec după măruntele, meschinele accidente urbane...


Mi-a fost greu să pun un titlu acestor gânduri.
Din pricini ce va trebui să vi le imaginați.
Voi adăuga o imagine, care va aduce titlul cu ea.
Un titlu trist, care azi seamănă cu mine.
Un copac fără umbră...

Noapte bună !