Cărarea urca abrupt, în stânga drumului, mărginită de zidul de piatră, către o clopotniță cuminte.
O știam din vară, și din vară eram datoare cu un drum aparte, într-un ceas de pace...
Biserica mică, de lemn, poartă hramul Sfântului Proroc Ilie. Pe-afară măruntă, cât o coajă de nucă, abia mai răsărită decât altarul de vară, împodobit cu iederă și cu panglică tricoloră, din dreapta intrării...
Înăuntru, însă, împodobită cu pictura sa minunată, cu o catapeteasmă ca o dantelă de lemn, cu o candelă cât un bob arzând la racla Sfintelor Moaște, biserica era măreață... Uriașă. Era întreg lăcașul Harului, așa cum din bătrâni sunt micile noastre biserici, de piatră sau de lemn, din sate sau din orașe...
Cândva, demult, am citit - sau poate am văzut un film - că în vremea în care europenii din Apus inventau arcul frânt și înălțau bolțile catedralelor cât mai sus, către cer, în Răsărit se construiau biserici mici, vase de taină pregătite să primească harul pogorât de la Cer, să primească pe Dumnezeu când coboară către noi... O idee care răspundea perfect, pe vremea aceea, întrebărilor mele foarte tinere, și pe care am păstrat-o în suflet ori de câte ori am auzit reproșându-se neamului meu mărunțimea zidirilor sale. Nu, nu pentru că așa erau timpurile, nici pentru că nu s-a putut mai mult : pur și simplu pentru că așa e bine...
Mărețe sunt, în dimensiunile lor reduse, și Râmeții, și Voronețul, și Cotmeana, și biserica episcopală din Rădăuți, și Tismana, și Lupșa, și Cozia, și pe bolțile lor stă istoria României și ființa neamului meu.
Eu nu cred că vreunul dintre noi are căderea să gândească măcar ce preferă Bunul Dumnezeu. Și mai cred că El, ca un Părinte Bun, se bucură de darul nostru, așa cum e, fie el smerit sau strălucit, după puteri și după inspirație, dacă e un dar din inimă, și deci iubește bisericile noastre, mici și mari, și nu lipsește din nici una.
Dar noi, crescuți din copilărie - ca ființe și ca neam - în taina și penumbra micilor biserici, ne regăsim cu siguranță mai ușor pe noi înșine, și poate și unii pe alții...
Și poate și un ceas de pace, cum am găsit eu într-o dimineață de aprilie la Mănăstirea Sfântului Ilie din Albac.
Ieșind din biserică, am văzut însorindu-se într-un pridvor de chilie o foarte frumoasă icoană, în spirtul meșteșugului lemnului din Țara de Piatră.
M-am uitat puțin pe Google ca să aflu mai multe despre istoricul mănăstirii.
”Piatra de temelie a fost pusa in 20 iulie 1992 de catre I.P.S.Andrei.
Inceputul lucrarilor le-au facut fratii Irineu si Vasile Toader -vietuitori ai schitului Crasna-Prahova - care au ridicat biserica de lemn pana la acoperis.
Intre anii 1992-1999 s-a slujit sporadic intr-un altar improvizat. In 1994 s-a nivelat terenul, iar in 1997 s-a turnat fundatia pentru biserica. Din 1999, cand s-au asezat aici cu binecuvantarea episcopului Andrei, preotul Dionisie Ignat si patru maici de la Manastirea Clocociov au inceput lucrarile de constructie, viata duhovniceasca si liturgica.
In anul 2000 s-a terminat primul corp de chilii si biserica, impodobita in 2002 cu pictura in tehica fresco de catre zugravul iconar Adrian Pancu din Targoviste. Pana in 2004 se finalizeaza lucrarile la celelalte cladiri si anexe, iar in 20 iulie 2005 are loc slujba de sfintire.”
Dumnezeu să le răsplătească tuturor strădania !
