Ninge.
Deschid fereastra mică, să privesc cum ninge.
Ninge cu fulgi mari și liniștiți, ca-ntr-un glob de sticlă.
Drumul deja nu se mai vede: panglica îngustă de asfalt s-a acoperit cu zăpadă, de nici nu mai ghicești pe unde a fost. Doar pe lângă pârâu se mai văd urmele pe unde, cu vreun ceas în urmă, a trecut un om cu calul.
Mai pun un lemn pe foc : lemnul troznește, și aruncă scântei pe horn. Pe-acolo pe unde vine Moș Crăciun, pe unde se înalță visele, pe unde se întorc poveștile...
Ce dacă nu mai e drum ? Colindătorii știu să-și croiască o cale, și din depărtare li se aude glasul.
Ninge și se lasă seară.
În bradul înalt de la poartă am atârnat, dimineață, când era încă soare, globuri roșii și lumini. Nu-i mai ajung globurile, pentru că de la an la an crengile au crescut, s-au înmulțit, bradul meu s-a făcut mare. Nici eu nu mai ajung să-i pun în vârf steaua, băiatul vecinului m-a ajutat, cu scara, pentru că bradul meu a crescut mai mare decât mine.
Oricum, globurile mele roșii nu se mai văd. Doar luminile, albe, pâlpâie sub beteala de zăpadă cu care, mai iscusit decât mine, l-a împodobit Moș Crăciun. Cum a împodobit mai sus de casă, spre pădure, toți brazii uriași ce străjuiesc de veacuri satul. Cum se întâmplă întotdeauna, în fiecare an, cum trebuie să se întâmple.
Pe dealul din față, o casă mică din bârne de lemn abia se mai ghicește sub zăpada care o îngroapă. Dacă n-ar fi cele două ferestre luminate sub streașină, nici n-ai ști că e acolo, acum, la ceasul când se lasă seară. În gardul ei, un măr bătrân și-a urcat poamele mici prea sus pentru a fi culese, și l-a prins ninsoarea pe jumătate plin cu mere roșii, mici, cele mai frumoase globuri de Crăciun pe care le-am văzut vreodată...
Respir liniștea. S-a făcut noapte. Noaptea miroase ademenitor a cârnaț. De săptâmâni, tot satul miroase delicios a cârnaț afumat, șe vede că nici un fuior de fum nu se irosește...
Mă uit după ceata de colindători. Nu se vede. Nu se aude. Se vede că au intrat în vreo casă. După atâția ani, tot nu le știu pe toate... Mă mai pot, slavă Domnului, bucura de ceva nou în lumea cea veche, așezată și frumoasă.
Ascult liniștea. Liniștea serii la munte. Liniștea de taină a Crăciunului la sat. Se aude doar un clinchet de talangă mică. În grajdul casei de-alături, o capră sau poate o oaie nu-și află liniștea. Oi, vaci, poate și un cal, pentru că îl aud, din când în când, lovind cu copita. Un adăpost cald, modest, pentru animale... Așa trebuie să fi fost, cândva demult, la Viflaim, când Maria a bătut la toate porțile orașului și n-a primit sălaș...
Și ninge...
S-a făcut târziu și toată lumea doarme. Mai luminează doar palid în sobă, jarul focului care-a fost, și un sâmbure de flacără în candelă.
Și-afară cu lumină albă și dulce, peste amintiri.
#
Nu vă fie, dragii mei, cu supărare, dar în Crăciunul închipuirii ninge. Întotdeauna.
N-am trăit niciodată un Crăciun într-un sat : dacă am greșit, iertați-mă, e doar imaginația mea care se poate - firește - înșela.
Vă fie Nașterea Domnului aducătoate de pace și de bucurie în casele voastre, în inimile voastre, luminați-vă și vă bucurați că se naște Prunc și Mântuitor neamului omenesc, că se nasc nădejdi, an de an reînnoite !
Bucurați-vă de Crăciunul cel adevărat, ceas de ceas, și nu-l uitați nici pe cel din vis, din aducere aminte sau din închipuire, din trecut sau din viitor, pentru că timpul contează mai puțin decât credem și suntem, an după an, la fel de copii, cu același drept la poveste...
Și la zăpadă, firește.
