Din nou, un popas : Cabana Cotul Arieșului


Din când în când, mi-e sufletul călător, așa, fără griji, fără un scop, fără o luptă de purtat. Și atunci pagina asta e doar de bucurie, de dor...

Dacă sunteți în drum prin Țara de Piatră, aveți răbdare să alegeți locul de popas: merită.
Câteva locuri sunt din cale afară de plăcute, și cel de care am ales să vorbim azi e din toate punctele de vedere perfect.

De unde să începem ? Ce anume căutați, în Apuseni ?
Să zicem... un loc frumos, între dealuri, pajiști, ape, poieni, păduri și stânci...
Nici chiar în sat, dar nici chiar în loc pustiu, să vezi cum se ridică fumul peste acoperișurile caselor moțești...




Să urcați atunci un pic mai sus de Câmpeni, chiar după intrarea în comuna Vadul Moților, cam pe unde face Arieșul un cot ...
Exact.
La Cotul Arieșului.
Cabana Cotu Arieșului.

Ce-ar mai fi de trebuință ?
O cabană frumoasă, simplă și grațioasă la exterior, confortabilă, modernă și elegantă la interior.
Un restaurant elegant, cu terasă generoasă, ferestre uriașe, bucătărie delicioasă, meniu variat și prețuri convenabile.
 Un pod de lemn, care te trece Arieșul Mare și îți îngăduie să urci pe pajiște, taman bine până unde vederea e perfectă.
Și, dacă e vară, o piscină descoperită la umbra a doi brazi înalți.




 Am uitat ceva ?
Da, o serie de foișoare presărate pe pajiște, la malul râului...
Locuri de grătar, firește. Și locuri de joacă, pentru copii.






Și mai ales o groază de lucruri care nu încap în fotografii, nici în clasificări.
Prietenie. Ospitalitate.
Gospodari buni.
Un cârnaț făcut de casă, afumături cu specific local, balmoș, palincă, lapte, brânză și tot ce mai crește pe-aici și vine să se adauge meniului ...

Pace.
Somn liniștit.
Povești din Apuseni.

Și ce dacă e încă iarnă, și încă fără zăpadă ?...

Dacă am uitat ceva, sau dacă vreți informații mai precise, eu aici le-am găsit :
 http://www.cabanacotulariesului.ro/


Roșia Montană, azi

Așa nădăjduiam s-o văd.
Frumoasă. Însorită. Luminată de veselia unei generații care pe-atunci nu pornise probabil încă spre școală...
Întreagă.
Mai ales întreagă.
Și cunoscută. Prețuită. Iubită. Respectată.
Pentru că merită.



Când am fost prima dată în Roșia Montană, era anul 2004.
La Roșia Montană se purta o bătălie dură pentru supraviețuirea unei localități unice și mai cu seamă a unui mod de viață.
Fără să vreau, m-am întrebat cum avea să fie soarta acestei mici lumi frumoase peste cinci, zece, doisprezece ani...
Iată că am ajuns aici.
Roșia Montană, peisaj cultural remarcabil și conglomerat de monumente istorice și naturale fără pereche, este la locul ei. Nu doar la locul ei minunat din Apuseni, ci și la locul ei, în Patrimoniul Național, și pe lista inițiativă pentru patrimoniul Mondial UNESCO.

Cum e Roșia Montană AZI ?
Cu două săptămâni în urmă, chiar înainte de Ziua Roșiei Montane, s-a lansat un film care dă o voce multora din părțile implicate în salvarea ei.
Am avut așadar prilejul să aud opiniile celor mai îndreptățiți să aibă o opinie, fie ei locuitori ai Roșiei Montane, angajați de aproape două decenii în luptă pentru apărarea modului lor de viață, fie prieteni ai Apusenilor, mai tineri sau mai puțin tineri, de aproape sau de departe.
Și am avut prilejul să VĂD poate cea mai frumoasă față a Roșiei Montane, așa cum doar un adevărat artist, care o iubește cu adevărat foarte mult, putea să ne-o arate...
Și m-am bucurat foarte mult...

Vă invit să vedeți și voi documentarul, la link-ul de mai jos.
ROȘIA MONTANĂ AZI .
Regia și imaginea : Ion Cristodulo
O producție a Asociației Heritage

Zări îndepărtate

Când am văzut ultima oară Apusenii, eram doar în trecere.
Din iarna noastră cenușie, în sat se lumina albul unei ninsori de vis, albul unui Crăciun de altă dată, fie el și ... cu întârziere. Dar e Crăciun în fiecare zi, când în inimă ai pace, bucurie, credință...
Iar zăpada începutului de  ianuarie, ascunsă numai sus, în munți, era ultimul dar al lui Moș Crăciun...


N-am stat mult. O zi. Un ceas. O clipă. Vreme de o poză. Vreme de o amintire.
De acolo, drumul meu a coborât, străjuit de coloanele de malahit ale brazilor, către Țara Zarandului.




 Când am trecut pasul Buceș, de la Abrud către Brad, s-a cam isprăvit și zăpada. M-am oprit un moment, să privesc cum se rup din ceață zările îndepărtate...
În fața mea se așternea Țara Zarandului, și mai departe, spre apus, hotarul țării, și mai departe, spre apus, lumea cea mare. Și calea mea. Lungă, e drept. Dar eu plecam o dată, o singură dată, pentru un răstimp limitat, și destul de scurt...
Și dintr-o dată inima mea s-a umplut de dor și duioșie pentru toți copiii moților, pentru toți copiii românilor, care pleacă departe pentru vreme îndelungă, în căutarea unui rost, în căutarea unui spor, în căutarea unui vis, în căutarea unui promis ținut al laptelui și-al mierii, în cătarea ținutului făgăduințelor... mai mult sau mai puțin îndeplinite.
În ceasul acela de amiază de ianuarie, gândul și rugăciunea mea au fost pentru toți copiii (indiferent de vârstă) care spun pământului românesc ACASĂ, chiar dacă nu pot petrece acasă decât câteva săptămâni de vacanță pe an... și către părinții lor, care-i așteaptă, zi după zi, Acasă...
M-am rugat Domnului să facă o minune și să-i dea țării mele copiii înapoi.

Despre ninsoare și multe altele...


...Ninge sfânt și păgân
numai ochii ne rămân
despărțirea s-o mai vadă,
că în rest noi ne-am stins
și-am ajuns de-atâta nins
niște oameni de zăpadă...
                          (Adrian Păunescu)

În fiecare zi ne despărțim. Și nu mă gândesc aici la marile, dureroasele despărțiri de oameni, ori de locuri, care ne sunt dragi... 

Ne despărțim de noi.
În fiecare zi.
În fiecare ceas.
Lăsăm pe loc, lăsăm în urmă un strop din noi. O iluzie. O clipă. O bucurie. O ...
În fiecare clipă.


Ninge cu fulgi mari și vinovați, și când ninge văd fâșiile din suflet ce se desprind și se despart de mine pentru totdeauna.
Ne despărțim de clipa care pleacă, măruntă și fragilă ca un fulg de zăpadă.
Cu ea odată ne despărțim de o amintire. 
Un loc frumos, unde am făcut un popas de un ceas.
Un cuvânt frumos. Rostit. Sau nerostit.
Un răgaz.
Un glob de sticlă din pomul de Crăciun. Care s-a spart.
Un vis. Un proiect. Un mugur de viitor care n-a ajuns să devină amintire.
O cărare ce se desprindea din drum și pe care n-am urcat...
Un obicei. Un tabiet. 
O cană de cafea. O carte pe care ai terminat-o.
O frântură din suflet.
Ne despărțim de noi.

 N-am vrut să vă întristez : unele din vise s-au împlinit, unele dintre proiecte s-au finalizat. 
Unele dintre cărări nu ne mai interesează.
Totuna.
Toate sunt părți din noi înșine, de care pentru totdeauna ne despărțim.
Ninge.
Și drumul, înaintea pașilor mei, se pierde în ceață. 
Despărțită, rând pe rând, de atâtea frânturi din mine, de atâtea straturi succesive ale ființei mele, mă pierd în ninsoare și nu mai știu, nici eu, cine sunt, cine am rămas să fiu...

Și-am ajuns, de-atâta nins,
Niște oameni de zăpadă...

https://www.youtube.com/watch?v=ZQtFqexdsc8







Ninsoarea de Crăciun

Ninge.
Deschid fereastra mică, să privesc cum ninge.
Ninge cu fulgi mari și liniștiți, ca-ntr-un glob de sticlă.
Drumul deja nu se mai vede: panglica îngustă de asfalt s-a acoperit cu zăpadă, de nici nu mai ghicești pe unde a fost. Doar pe lângă pârâu se mai văd urmele pe unde, cu vreun ceas în urmă, a trecut un om cu calul.
Mai pun un lemn pe foc : lemnul troznește, și aruncă scântei pe horn. Pe-acolo pe unde vine Moș Crăciun, pe unde se înalță visele, pe unde se întorc poveștile...



Ce dacă nu mai e drum ? Colindătorii știu să-și croiască o cale, și din depărtare li se aude glasul.
Ninge și se lasă seară.
În bradul înalt de la poartă am atârnat, dimineață, când era încă soare, globuri roșii și lumini. Nu-i mai ajung globurile, pentru că de la an la an crengile au crescut, s-au înmulțit, bradul meu s-a făcut mare. Nici eu nu mai ajung să-i pun în vârf steaua, băiatul vecinului m-a ajutat, cu scara, pentru că bradul meu a crescut mai mare decât mine.
Oricum, globurile mele roșii nu se mai văd. Doar luminile, albe, pâlpâie sub beteala de zăpadă cu care, mai iscusit decât mine, l-a împodobit Moș Crăciun. Cum a împodobit mai sus de casă, spre pădure, toți brazii uriași ce străjuiesc de veacuri satul. Cum se întâmplă întotdeauna, în fiecare an, cum trebuie să se întâmple.
Pe dealul din față, o casă mică din bârne de lemn abia se mai ghicește sub zăpada care o îngroapă. Dacă n-ar fi cele două ferestre luminate sub streașină, nici n-ai ști că e acolo, acum, la ceasul când se lasă seară. În gardul ei, un măr bătrân și-a urcat poamele mici prea sus pentru a fi culese, și l-a prins ninsoarea pe jumătate plin cu mere roșii, mici, cele mai frumoase globuri de Crăciun pe care le-am văzut vreodată...



Respir liniștea. S-a făcut noapte. Noaptea miroase ademenitor a cârnaț. De săptâmâni, tot satul miroase delicios a cârnaț afumat, șe vede că nici un fuior de fum nu se irosește...
Mă uit după ceata de colindători. Nu se vede. Nu se aude. Se vede că au intrat în vreo casă. După atâția ani, tot nu le știu pe toate... Mă mai pot, slavă Domnului, bucura de ceva nou în lumea cea veche, așezată și frumoasă.
Ascult liniștea. Liniștea serii la munte. Liniștea de taină a Crăciunului la sat. Se aude doar un clinchet de talangă mică. În grajdul casei de-alături, o capră sau poate o oaie nu-și află liniștea. Oi, vaci, poate și un cal, pentru că îl aud, din când în când, lovind cu copita. Un adăpost cald, modest, pentru animale... Așa trebuie să fi fost, cândva demult, la Viflaim, când Maria a bătut la toate porțile orașului și n-a primit sălaș...
Și ninge...
S-a făcut târziu și toată lumea doarme. Mai luminează doar palid în sobă, jarul focului care-a fost, și un sâmbure de flacără în candelă.
Și-afară cu lumină albă și dulce, peste amintiri.

#

Nu vă fie, dragii mei, cu supărare, dar în Crăciunul închipuirii ninge. Întotdeauna.
N-am trăit niciodată un Crăciun într-un sat : dacă am greșit, iertați-mă, e doar imaginația mea care se poate - firește - înșela.
Vă fie Nașterea Domnului aducătoate de pace și de bucurie în casele voastre, în inimile voastre, luminați-vă și vă bucurați că se naște Prunc și Mântuitor neamului omenesc, că se nasc nădejdi, an de an reînnoite !
Bucurați-vă de Crăciunul cel adevărat, ceas de ceas, și nu-l uitați nici pe cel din vis, din aducere aminte sau din închipuire, din trecut sau din viitor, pentru că timpul contează mai puțin decât credem și suntem, an după an, la fel de copii, cu același drept la poveste...
Și la zăpadă, firește.


Un gând de recunoștință

Mulțumesc, domnule Nicolae Nicoară-Horia. Ai pus în vers dorul meu de-un sat din Apuseni, și la ceasul când se face târziu, întuneric și frig și lucrurile par să-și fi pierdut rostul, versul acela luminează și scânteie...
Îngăduiți-mi așadar, cu recunoștință, să citez.
Și faceți, dragii mei, loc Poeziei în viețile voastre. 

*


”Eu vin în Ţara Moţilor mereu,

Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De pâinea şi de vinul de pe masă,

Aici, lângă Ponoare şi Râmeţi,
Printre ciobanii mei cu ţundra sură,
Mai doare încă slova sub peceţi,
Horea şi Cloşca mai îndură

Pe Dealul unde nu răsare grâu
Ci iarbă numai şi durere multă,
Doineşte Moţul cu şerpar la brâu,
Pădurile stau în genunchi şi-ascultă

Acolo-n Munţii roşi de îndoială
Şi Arieşul
murmură pelin;
Prin gândul meu e zvon
de catedrală,
Eu vin în Ţara Moţilor şi vin

Acestor oameni, încă drepţi şi vii,
Acestor locuri sfinte să mă-nchin,
De jertfa lor îndură-te, Părinte,
Acum şi-n vecii vecilor. Amin.

Eu vin în Ţara Moţilor mereu,
Aici mă simt în largul meu Acasă,
Aici e mai aproape Dumnezeu
De vinul şi de pâinea de pe masă...”


Încă o dată mulțumim, Nicolae Nicoară-Horia !




O oaie, două oi...

De câtăva vreme încoace mă tot uit în jur, la vecini mai apropiați și mai îndepărtați, și urmăresc ce se întâmplă - sau ce s-a întâmplat - cu satul, în diferitele țări ale Europei, acceptate ca având o ruralitate însemnată. Satul nu e un loc, nu e o mână de oameni... satul e un mod de viață, și un tip de relație într-o comunitate, și acestea sunt bune foarte, și pe cale de dispariție.
Am privit, am citit... Nu pot să spun că știu cum stau lucrurile, dar un lucru e cert : acolo unde mai există, satul și tipul de civilizație asociat lui este încurajat de stat (și prin asta înțeleg autoritatea centrală, fie legislativ, guvern, etc.) și niciodată, absolut niciodată, sabotat...

Zilele din urmă au trezit, inevitabil, picătura de sânge din Mărginimea Sibiului cu care mă pot lăuda...
Și eu care mă bucuram că s-au înmulțit, față de acum zece ani când m-am mirat eu de lipsa lor, oile pe versanții domoli ai Apusenilor...
Cu drag și respect, așadar, azi împărtășesc cu voi poze cu oi. Și bucuria imensă că, numărându-le molcom, o oaie... două oi... vreme de atâtea mii de ani ...neamul meu NU a adormit. Dimpotrivă...








O reîntâlnire fericită, sau câteva gânduri despre emisia din această seară

În seara aceasta pe TVR 2 la ”Poveste după Poveste” au revenit, maturi și la fel de frumoși și curajoși, cei trei eroi ai documentarului ”Amintiri din Apuseni”.

Înregistrarea poate fi vizionată pe tvrplus.ro  - aici.


Pentru mine, seara aceasta (și săptâmânile care i-au premers) au însemnat o (re)întâlnire fericită, cum nu se întrâmplă des, cu personajele unui proiect încheiat.

Îmi iubesc personajele, pentru că o jumătate din munca mea constă în a încerca să le înțelegi adevărul lor interior, și dacă înțelegi n-ai cum să nu iubești. 
Pe acești trei copii, pentru că la vremea primelor noastre filmări, în 2008, erau încă niște copii, i-am iubit special de mult, pentru mugurele de om frumos și autentic ce se ghicea în fiecare dintre ei.

După șapte ani, prima mea bucurie a fost să-i găsesc pe toți trei bine sănătoși, cu școala terminată...
A doua, a fost că i-am aflat exact așa cum îmi imaginam că-i voi găsi .
Nu mi se pare corect să-mi fac eu vise pentru viitorul altcuiva, dar fără să vreau un anumit chip de om și de viață mi s-a conturat de-a lungul anilor în imaginație, și ei nu m-au dezamăgit câtuși de puțin.

Nu i-a luat ”vântul schimbării” și nu i-a depărtat nici un pic de calea lor, așa cum se vedea ea, și vârsta adultă i-a aflat, iată, trei chipuri diferite ale împlinirii.

Ei sunt generația născută puțin înainte sau puțin după anul 1989, care înseamnă o schimbare oricum am vrea s-o privim. Ei sunt prima generație crescută în libertate, și când i-am cunoscut păreau să contrazică toate ideile preconcepute pe care ni le-am format în vremea asta despre ”tineret”: erau maturi, serioși, mândri de locul lor de origine, de bătrânii lor. Erau curajoși, și implicați, și nu păreau să aștepte mare lucru de la ”sistem”. Adică de la noi.
Și nu s-au schimbat. Valorile lor îi definesc, și conform cu aceste valori - originea, satul, familia, națiunea, solidaritatea, credința - nu avem de-a face cu ”tânăra generație” ci cu omul autentic, adevărat, ”omul vechi” cum îl definea Bernea prin opoziție cu ”omul nou”, știm noi care.
Ei sunt cei care, acum șapte ani, m-au făcut să sper că Apusenii au viitor.
Acum, privind prin perspectiva lor, mă gândesc că România are viitor.

Și asta a fost a treia bucurie ce mi s-a oferit, să văd în vorbele și în faptele fiecăruia că acești tineri, de bună voie și nesiliți de nimeni, iubesc România.
Pentru asta vă mulțumesc, Octavia, Bianca și Răzvan !



Undeva, mărunt, dincolo de bucuria ce mi-a umplut inima regăsindu-i, o întrebare sâcâitoare nu mă lasă însă în pace : oare România îi iubește pe ei ? Pe ei și pe ceilalți care aleg să nu-și părăsească țara, să-și împlinească aici destinele ?
Și întrebările mici, mărunte... Unde va lucra Răzvan când își termină doctoratul ? când se va putea întoarce Octavia în învățământ, care i se potrivea așa de bine ? cum își va împlini Bianca dorul de a duce mai departe poveștile Buciumanilor ei ?
Las răspunsurile pe seama următorilor șapte ani...

Vrând-nevrând, să reiei o poveste veche de șapte ani înseamnă să răsfoiești și ultimii șapte ani din propria viață.
Și asta nu mai e așa de vesel.
”Apuseni la Viitor” a fost o bucurie profesională care nu s-a mai repetat.

Sunt plină de recunoștință pentru acest film, una din cele mai frumoase Amintiri din Apuseni, și pentru oamenii minunați care mi-au fost alături la realizarea sa: Ion Cristodulo, director de imagine, Mioara Maftei, montaj, Eugenia Grigore, coloana sonoră.

Totodată, sunt recunoscătoare Ralucăi Rogojină care m-a încurajat să caut Povestea după Poveste, și Irinei Luca pentru dragostea și căldura cu care a comentat, împreună cu invitații emisiunii, povestea noastră.













Liniște...

Liniște...
E așa de liniște, că peste vârfurile brazilor se aud stelele urmându-și calea...

Minunat moment mi-am ales să scriu despre liniște și pace, nu-i așa ?...
Poate era mai bine, dacă tot am tăcut atâta vreme, să...
Dar mi-era dor de voi.

Călătorului îi șade bine cu drumul...
Cam asta am făcut între timp, am călătorit. Adică am fabricat amintiri, nu neapărat toate din Apuseni.
Și m-am gândit la multe lucruri care sunt importante pentru mine, care sunt importante pentru noi.
Atât de importante pentru mine, că de-abia și-au găsit, în multe luni, calea spre cuvinte.





M-am gândit la un mod de viață pe cale să dispară, și la satele noastre, și la satele altora...
Și la copii pe care nu i-am învățat să se joace decât jocuri periculoase.
Și la lumea cea minunată pe care am ratat ocazia de a o făuri noi în anul două mii... și la lumea nu-chiar-minunată-dar-încă-suportabilă pe care am lăsat-o să moară, cu indiferență.

Poate că la urma urmei nu scriu cu atâta ușurință cum credeam. 
Poate că nimeni nu scrie ușor, când scrie despre lucruri ce-i sunt apropiate de suflet. Poate mi se împăienjenesc ochii de la ecranul calculatorului, poate e fumul adus de vânt dinspre casa din vale, sau poate că nu...
Poate că sunt ... lacrimi ?
Dar toate aceste gânduri le voi împărtăși cu voi, nu neapărat dinr-o dată, căci poate că ele vor rodi vreodată, undeva, cândva, în mintea altuia, gânduri mai bune.



E așa de liniște, că peste vârfurile brazilor se aud stelele urmându-și calea...
Noaptea miroase a iarnă și a nostalgie.


Undeva, la jumătatea drumului, trebuie să te oprești să te gândești.
Sau să te oprești să povestești.

Alt popas. Hanul Dacilor.

Nu mă întrebați unde e Podeni. Undeva, pe Trascău. Adică în Apuseni.

Dacă vă apropiați cumva vara asta de Turda și căutați un loc frumos de popas, să știți că la Podeni se află Hanul Dacilor.
Iar la Hanul Dacilor, niște oameni care se pricep foarte bine la piatră, lemn, ospitalitate și bun gust, au creat un loc minunat...
Un sat mic, sărac, cu capre multe și - la vremea când am trecut pe acolo ... - ceva pomi în floare. Un drum bun, deși nu total asfaltat, printr-un peisaj de vis cum cred că totuși doar Masivul Trascău poate oferi.
Și acolo o pensiune frumoasă, cu câteva camere, nu multe, cu spații comune largi și interesant decorate, cu un simț al frumosului, al confortului și al tradiției greu de aflat în altă parte, cu terase tăiate în coasta dealului doar cât să găzduiască un loc de masă, cu o vedere cât mai bună spre munte, cu o gospodină destoinică dar și cu o bucătărie la îndemâna oaspeților, cu locuri de joacă dar și de odihnă, cu găini, pisoi și iepuri...
Dar mai bine să lăsăm fotografiile să vă facă dor de drum...