Pentru ochi şi inimi
Pentru ochii şi inimile voastre, am revenit la verde şi vară, cu o nouă galerie de fotografii.
INTERVIUL INTEGRAL AL CONF.DR. HORIA ION CIUGUDEAN
Pentru toţi cei care au apreciat ARHEOLOGUL, şi în general pentru toţi cei cărora LE PASĂ de valorile acestui neam, am reconstituit textul integral al discuţiei pe care am avut onoarea s-o port acum şase luni cu dl. Horia Ciugudean, eminent arheolog şi mare patriot.
În mod firesc cadrul restrâns al unui documentar de 26 de minute n-a putut cuprinde decât o mică parte din ideile importante şi dureroase ale acestei discuţii, şi m-am simţit tot timpul apăsată de inevitabila vinovăţie a selecţiei. Cu permisiunea domnului profesor fac deci publică această lecţie de istorie şi morală, în totalitatea sa, spre a fi luminare celor ce se află în dubiu şi într-un fel întărire celor ce au ales deja.
De la arheologie la identitatea naţională şi culturală, de la unicitatea Apusenilor în peisajul istoriei şi culturii europene la pericolul iminent ce-i ameninţă şi la răspunderea alegerii noastre, de la neglijenţa cu care ne tratăm patrimoniul la controversata problemă a dacilor, am discutat de toate, toate durerile acestui moment, dar mai cu seamă despre etica profesională , al cărei preţ domnul profesor l-a plătit în propria sa viaţă, şi despre Buciumănimea Apusenilor, pe care şi eu, şi domnia sa o îndrăgim.
Vă propun să citiţi pe îndelete şi să meditaţi la cele ce veţi citi, pentru că domnul profesor Ciugudean are toate datele unui model, cum societatea noastră n-are multe.
Închei cerându-mi scuze pentru trei săptămâni de tăcere, e un material la care am lucrat mult.
În mod firesc cadrul restrâns al unui documentar de 26 de minute n-a putut cuprinde decât o mică parte din ideile importante şi dureroase ale acestei discuţii, şi m-am simţit tot timpul apăsată de inevitabila vinovăţie a selecţiei. Cu permisiunea domnului profesor fac deci publică această lecţie de istorie şi morală, în totalitatea sa, spre a fi luminare celor ce se află în dubiu şi într-un fel întărire celor ce au ales deja.
De la arheologie la identitatea naţională şi culturală, de la unicitatea Apusenilor în peisajul istoriei şi culturii europene la pericolul iminent ce-i ameninţă şi la răspunderea alegerii noastre, de la neglijenţa cu care ne tratăm patrimoniul la controversata problemă a dacilor, am discutat de toate, toate durerile acestui moment, dar mai cu seamă despre etica profesională , al cărei preţ domnul profesor l-a plătit în propria sa viaţă, şi despre Buciumănimea Apusenilor, pe care şi eu, şi domnia sa o îndrăgim.
Vă propun să citiţi pe îndelete şi să meditaţi la cele ce veţi citi, pentru că domnul profesor Ciugudean are toate datele unui model, cum societatea noastră n-are multe.
Închei cerându-mi scuze pentru trei săptămâni de tăcere, e un material la care am lucrat mult.
ARHEOLOGUL - online
ARHEOLOGUL poate fi vizionat ONLINE pe site-ul TVR, la adresa
http://www.tvr.ro/articol.php?id=120901&c=7557
sau pe youtube
http://www.youtube.com/watch?v=oPqPk85mlNU&feature=share
http://www.tvr.ro/articol.php?id=120901&c=7557
sau pe youtube
http://www.youtube.com/watch?v=oPqPk85mlNU&feature=share
ARHEOLOGUL - duminică 26 februarie ora 18,15 la TVR Cultural
„Invitaţia la reflecţie spre trecut este de fapt o încercare de a răspunde la provocările prezentului.”
Conf.dr. Horia Ion Ciugudean
Cu acest motto în gând, vă invit duminică 26 februarie ora 18,15 pe TVR Cultural să vizionaţi în premieră, în cadrul Campaniei Premiile TVR Cultural, documentarul ARHEOLOGUL.
#
Cu domnul profesor Ciugudean încep de fapt amintirile mele din Apuseni. Cu opt ani în urmă, citeam în Formula AS interviul strălucit pe care domnia sa l-a acordat domnului Ion Longin Popescu (vezi articol) şi se năştea în mine un sentiment de frustrare şi revoltă, de respect şi iubire, relativ la ceea ce tocmai aflasem că este cea mai veche localitate atestată documentar din ţara mea : Roşia Montană.
Mi-a fost în anii ce-au urmat călăuză şi dascăl printr-o lume unde altfel n-aş fi avut acces, lumea aspră a satelor de aurari din Apuseni, şi din colaborarea noastră au luat naştere mai multe filme, care au schimbat - sperăm noi - părerea multor moţi despre ei înşişi, despre istoria şi tradiţiile lor, şi au contribuit, poate, la ceea ce lumea dinafară ştie astăzi despre ei.
Am avut de-a lungul anilor prilejul să învăţ câte ceva despre demnitate, despre rezistenţa conştientă, despre imensa putere pe care o are un om, un singur om, cu condiţia să fie om. Şi despre preţul incredibil pe care-l plăteşte un profesionist pentru propriile opinii în această lume pe care eu mă încăpăţânez s-o cred liberă.
#
Tot domnul profesor Ciugudean mi-a vorbit prima dată de Bucium, şi imensa lui iubire pentru buciumani m-a molipsit.
Tot domnul profesor Ciugudean mi-a vorbit prima dată de Bucium, şi imensa lui iubire pentru buciumani m-a molipsit.
Aşa că la Bucium am avut această lungă şi profundă discuţie la care vă invit să fiţi martori (şi pe care în curând nădăjduiesc să v-o pot propune cât de curând integral spre lectură).
Într-un ceas de cumpănă al istoriei, ca să nu spunem al doisprezecelea, am discutat despre multe subiecte ce ne sunt tuturor aproape de suflet. Despre istorie, despre emoţia descoperirilor arheologice, despre semnificaţia lor, şi valoarea pe care o au într-o lume confuză. Despre relaţia cercetătorului cu oamenii prezentului, despre spiritul locului, despre ochiul care se obişnuieşte să citească istoria splendidului peisaj din faţa sa. Despre identitate, în momentul în care riscăm să ne-o pierdem. Despre unul dintre ultimele spaţii ale Europei, neagresate de schimbarea vremurilor moderne. Despre atitudine - şi despre represalii. Despre valorile pe care le avem, despre pierderile pe care le riscăm. Despre o generaţie care-şi regăseşte rădăcinile (Bravo, Buciumanilor...). Despre alegeri grele, despre Roşia Montană, despre supravieţuirea unei naţiuni...
#
Vă invit să urmăriţi acest film, să meditaţi asupra acestor teme, să daţi mai departe această informaţie şi după posibilităţi să daţi şi un vot, conform cu regulamentul campaniei.
#
Scenariu şi regia Cristina Oancea
Director de imagine Ion Cristodulo
Montaj Luci Mocensz
Ilustrator muzical Tudor Stănescu
Producător al Campaniei Premiile TVR Cultural Ruxandra Ţuchel
#
Programarea
Scenariu şi regia Cristina Oancea
Director de imagine Ion Cristodulo
Montaj Luci Mocensz
Ilustrator muzical Tudor Stănescu
Producător al Campaniei Premiile TVR Cultural Ruxandra Ţuchel
#
Programarea
Premieră duminică 26 februarie ora 18.15 TVR Cultural
Reluări joi 1 martie ora 6.00
joi 1 martie ora 17.15
vineri 2 martie ora 8.30
sâmbătă 3 martie ora 9.30
#
Un aur blestemat
“Nu ştiu prea multe, n-am prins vremurile mineritului, dar din bătrâni, de la bunici , de la tata, ştiu că muntele cel mai vestit din Bucium e Corabia. O denumire aparte. Denumirea spun vechii bătrâni că vine de la potopul lui Noe. Un bogat şi-a urcat toată bogăţia într-o corabie, bogăţie care consta în aur, dar el a uitat să-şi pună demâncare...Când s-au retras apele, i-a rămas corabia împotmolită aici la noi... Şi de-aia muntele conţine foarte mult aur, un aur care parcă-ar fi fost blestemat, cine l-a extras nu s-a îmbogăţit...”
Aşa sună legenda Corabiei, aşa cum am auzit-o de la domnul Radu Colda din Bucium Poieni, acum şapte ani când urcam pentru prima dată valea îngustă a Buciumului, prin nămeţi mari ca acum, în sania lui Radu trasă de calul Mişu cel uriaş şi blând...
Una din cele mai vechi amintiri ale mele din Apuseni.
Una din cele mai vechi amintiri ale mele din Apuseni.
Mi-a revenit în memorie când am întâlnit – pe internetul nostru hulit şi binecuvântat şi încă liber – următorul comentariu: Aurul nu se mănâncă.
Iată un mare şi simplu adevăr. Şi nu mai contează unde va eşua biata noastră arcă, plină de moarte şi aur blestemat...
Mai multe din Buciumănimea Apusenilor, în acest februarie, la TVR Cultural.
Ca să vă menţin curioşi...
Reluare la TVR Cultural - MOŞTENIREA
Vă reamintesc că Miercuri 15 februarie ora 21,30 pe TVR Cultural se va putea viziona în reluare documentarul "Moştenirea", în cadrul Campaniei Premiile TVR Cultural.
Ca să ne reamintim despre ce e vorba, ce avem de pierdut, sau de câştigat, pe scurt care e miza la Roşia Montană.
Documentarul a fost realizat în vara - toamna anului trecut şi difuzat în premieră în 20 noiembrie 2011.
Vă rog să daţi un share acestei postări, daţi astfel acestui film şansa de a fi văzut.
Daţi Roşiei Montana şansa de a fi văzută, ceea ce noi ne-am propus...
Vă doresc vizionare plăcută !
Alte postări pe această temă
http://amintiridinapuseni.blogspot.com/2011/11/mostenirea-duminica-20-noiembrie-ora.html
http://amintiridinapuseni.blogspot.com/2011/11/multumesc.html
http://amintiridinapuseni.blogspot.com/2011/11/online.html
Ca să ne reamintim despre ce e vorba, ce avem de pierdut, sau de câştigat, pe scurt care e miza la Roşia Montană.
Documentarul a fost realizat în vara - toamna anului trecut şi difuzat în premieră în 20 noiembrie 2011.
Vă rog să daţi un share acestei postări, daţi astfel acestui film şansa de a fi văzut.
Daţi Roşiei Montana şansa de a fi văzută, ceea ce noi ne-am propus...
Vă doresc vizionare plăcută !
Alte postări pe această temă
http://amintiridinapuseni.blogspot.com/2011/11/mostenirea-duminica-20-noiembrie-ora.html
http://amintiridinapuseni.blogspot.com/2011/11/multumesc.html
http://amintiridinapuseni.blogspot.com/2011/11/online.html
Un citat, o sărbătoare, un film, şi o umilinţă, din nou...
"Always write kindly of my adopted country. Romania needs friends. Come here often and try to understand it."
Am dat întâmplător peste această frază a Reginei Maria în blogul unei jurnaliste străine care ne onorează cu simpatie. Citită acum cu alţi ochi, maturi din păcate şi tot mai puţin miopi, m-a umplut de o tristă duioşie.
Ţara mea are tot aşa mare nevoie de prieteni, de înţelegere, de iubire, şi poate că acum sfatul ni se aplică şi nouă, celor ce ne-am născut aici, am crescut aici, am îmbătrânit aici şi nu totdeauna scriem "kindly"...
N-aş scrie de două ori într-o zi dacă n-aş avea o scuză - e ziua Roşiei Montane.
Nu ştiu cum a fost în alte oraşe, dar în oraşul meu a fost frumoasă, ziua aceasta de sărbătoare. Mă bucur întotdeauna să văd reunindu-se la un loc un număr mare de oameni decenţi de vârste diferite, de profesii şi preocupări diferite, care au în comun interesul pentru un loc, şi o idee. Seara aceasta cu filme bune, cu muzică bună, mai târziu, pe care eu n-am mai apucat-o, cu discuţii - sper - animate, cu o atmosferă plăcută şi o cafea bună, cu lume multă, într-un loc frumos şi inteligent pus în valoare, ca să nu mai vorbim de silueta fragilă a bisericuţei de lemn, acoperită de nea şi luminată de vis, seara aceasta aparţine fără îndoială acelei Românii despre care nu poţi scrie decât cu blândeţe şi iubire...
Aş spune că blândeţe şi iubire a pus în filmul său regizorul ceh Tomáš Kudrna. "All that glitters", pe care-l văzusem deja în primăvara trecută la CRONOGRAF, la Chişinău, e povestea unui proiect minier de tip Roşia Montană văzută prin ochii şi inima unor bieţi oameni care ştiu mai bine decât oricine preţul amar şi de nesuportat al amărâţilor de bani cu care-şi cumpără pâinea. Faţă de acest muncitor model, care ştie deja prea bine după zece ani că "nu tot ce străluceşte...", autorul filmului are o nesfârşită compasiune şi înţelegere, percepând mai bine decât ai crede că o poate face un străin determinările sociale care te împiedică să vorbeşti "nici de bine, nici de rău", care te împiedică să te bucuri de banii câştigaţi cinstit, prin muncă, dar din pricina cărora ţi-ai pierdut prietenii... şi munţii...Nesfârşită înţelegere şi compasiune şi pentru lumea săracă şi derutată ce înghite minciuni, dictatori, manipulare, campanii electorale pe banii companiei miniere, şi groteşti mutilări de mediu (vorbesc de Kirghizstan, ţara unde se află mina de la Kumtor...)
Văzut acum, după o lungă campanie de "scrisori către România", filmul mi s-a părut şi mai bun, şi mai trist. Mi-a amintit umilinţa dureroasă a unui fost miner, într-un clip publicitar, despre care am scris mai demult. Mi-a amintit că pâinea aceea, poate un pic mai albă, pe care o mamă o pune copiilor ei pe masă, în schimbul unei reclame, are gust de lacrimi. Lacrimi de umilinţă.
Nu ei sunt vinovaţi. Vinovaţi suntem noi.
Romania needs friends. Fii atentă cum îţi alegi prietenii, ţara mea dragă.
Am dat întâmplător peste această frază a Reginei Maria în blogul unei jurnaliste străine care ne onorează cu simpatie. Citită acum cu alţi ochi, maturi din păcate şi tot mai puţin miopi, m-a umplut de o tristă duioşie.
Ţara mea are tot aşa mare nevoie de prieteni, de înţelegere, de iubire, şi poate că acum sfatul ni se aplică şi nouă, celor ce ne-am născut aici, am crescut aici, am îmbătrânit aici şi nu totdeauna scriem "kindly"...
N-aş scrie de două ori într-o zi dacă n-aş avea o scuză - e ziua Roşiei Montane.
Nu ştiu cum a fost în alte oraşe, dar în oraşul meu a fost frumoasă, ziua aceasta de sărbătoare. Mă bucur întotdeauna să văd reunindu-se la un loc un număr mare de oameni decenţi de vârste diferite, de profesii şi preocupări diferite, care au în comun interesul pentru un loc, şi o idee. Seara aceasta cu filme bune, cu muzică bună, mai târziu, pe care eu n-am mai apucat-o, cu discuţii - sper - animate, cu o atmosferă plăcută şi o cafea bună, cu lume multă, într-un loc frumos şi inteligent pus în valoare, ca să nu mai vorbim de silueta fragilă a bisericuţei de lemn, acoperită de nea şi luminată de vis, seara aceasta aparţine fără îndoială acelei Românii despre care nu poţi scrie decât cu blândeţe şi iubire...
Aş spune că blândeţe şi iubire a pus în filmul său regizorul ceh Tomáš Kudrna. "All that glitters", pe care-l văzusem deja în primăvara trecută la CRONOGRAF, la Chişinău, e povestea unui proiect minier de tip Roşia Montană văzută prin ochii şi inima unor bieţi oameni care ştiu mai bine decât oricine preţul amar şi de nesuportat al amărâţilor de bani cu care-şi cumpără pâinea. Faţă de acest muncitor model, care ştie deja prea bine după zece ani că "nu tot ce străluceşte...", autorul filmului are o nesfârşită compasiune şi înţelegere, percepând mai bine decât ai crede că o poate face un străin determinările sociale care te împiedică să vorbeşti "nici de bine, nici de rău", care te împiedică să te bucuri de banii câştigaţi cinstit, prin muncă, dar din pricina cărora ţi-ai pierdut prietenii... şi munţii...Nesfârşită înţelegere şi compasiune şi pentru lumea săracă şi derutată ce înghite minciuni, dictatori, manipulare, campanii electorale pe banii companiei miniere, şi groteşti mutilări de mediu (vorbesc de Kirghizstan, ţara unde se află mina de la Kumtor...)
Văzut acum, după o lungă campanie de "scrisori către România", filmul mi s-a părut şi mai bun, şi mai trist. Mi-a amintit umilinţa dureroasă a unui fost miner, într-un clip publicitar, despre care am scris mai demult. Mi-a amintit că pâinea aceea, poate un pic mai albă, pe care o mamă o pune copiilor ei pe masă, în schimbul unei reclame, are gust de lacrimi. Lacrimi de umilinţă.
Nu ei sunt vinovaţi. Vinovaţi suntem noi.
Romania needs friends. Fii atentă cum îţi alegi prietenii, ţara mea dragă.
De ziua Roşiei Montane
Să facem şi noi un cadou venerabilei doamne de ziua ei - Miercurea viitoare, 15 februarie 2012, la ora 21.30, TVR Cultural a programat în reluare documentarul "MOŞTENIREA", în cadrul campaniei Premiile TVR Cultural.
Dăruiţi Roşiei Montane, la aniversarea a 1881 de ani, o jumătate de oră din timpul dumneavoastră, şi un moment de meditaţie serioasă asupra valorilor şi patrimoniului pe care-l mai lăsăm copiilor noştri, în urma scurtei noastre treceri pe-aici...
Eu vă mulţumesc.
Dăruiţi Roşiei Montane, la aniversarea a 1881 de ani, o jumătate de oră din timpul dumneavoastră, şi un moment de meditaţie serioasă asupra valorilor şi patrimoniului pe care-l mai lăsăm copiilor noştri, în urma scurtei noastre treceri pe-aici...
Apuseni la Bucureşti - 28 ianuarie
"Daţi zăpada la o parte,
Vine Cluju' de departe..."
Dumnezeu a umplut oraşul de zăpadă, albă şi curată, şi de tineri roşii-n obraji, frumoşi şi curajoşi. Printre ei, taţi cu un copil în cârcă, mame cu un prunc în braţe, oameni cu păr cărunt, care au văzut în viaţă destule şi nu vor s-o mai vadă şi pe-asta.
De departe, păreau aşa de veseli, de fericiţi, o gaşcă mare în soare în mijlocul unui pustiu imens, care e Piaţa Constituţiei, abia trecut dincolo de gardul dublu de protecţie (Doamne, ce periculoşi, aveau nevoie de un gard dublu, ca la cuşca leului...) înţelegeai cuvintele :
"Săriţi cu toţii, şi strigaţi tare,
Roşia Montana nu e de vânzare."
Avea ceva de strigătură, de joc, de Ţarina de la Abrud, de cărţile lui Bârlea, de poveşti cu Iancu spuse la gura sobei într-o casă de lemn din Apuseni...
Apoi surâsul îţi îngheţa, nu de ger, şi o lacrimă îţi curgea pe obraz - nu din pricina vântului.
"Avem cu toţii-o rană,
Roşia Montană".
Auzeai apoi vocile cu accent aspru ale celor care iubesc Roşia Montană, pentru că s-au născut acolo, şi vocile celor care iubesc Roşia Montană, deşi nu s-au născut acolo, iar realitatea pe care o povesteau ei era aşa de simplă şi de tristă, încât ţi se făcea pielea de găină şi când strigai "Ruşine!" nu era o lozincă, nu era o injurie, era un ţipăt de disperare ...
Şi mai erau şi celelalte lozinci, care-ţi umpleau inima de sfâşietoare milă pentru neamul care, nemaiconsiderându-se ocrotit şi reprezentat de oamenii şi instituţiile care-l conduc, se simte părăsit, trădat şi orfan totodată...
"Iancule, de ce nu vii,
Să vezi munţii tăi pustii ?"
E-adevărat că birourile Parlamentului, cu vedere spre piaţă, ca şi ale Ministerului Mediului, direct vizat, erau goale, pentru că era sâmbătă, şi prea puţin din trăirea aceea de cristal şi gheaţă au văzut-o românii de-acasă, de la televizoare (aceasta este o expresie eufemistică pentru modul în care evenimentele au fost relatate...) dar nu e mai puţin adevărat că neamul meu mi-a arătat una din cele mai frumoase ipostaze ale sale, România reală de care sunt mândră.
Poate de aceea-şi aduseseră toţi oamenii aceia copiii, mici sau mari, în gerul cel mai mare, cu autocolante lipite pe geci, ca să vadă şi să ţină minte că merită să lupţi... E o imagine minunată a neamului tău, cu care e frumos să pleci în viaţă.
Sunt mândră pentru copilul meu - de trei ori. Pentru că aparţine unui neam mândru, care ştie să protesteze din când în când pentru idei, numai aşa ca să-şi apere istoria şi morţii, mediul şi semenii, că aparţine unei generaţii sclipitoare, care ştie să protesteze cu bun simţ, curaj şi spirit, şi că trăieşte vremuri interesante (nu neapărat şi confortabile), în care aceste virtuţi se pot observa...
#
Mai multe poze - cu mulţumirile de rigoare pentru Rosia Montana in UNESCO World Heritage, la link-ul de mai jos.
http://www.facebook.com/profile.php?id=1521106725#!/media/set/?set=a.369409289739112.104833.145342615479115&type=3
Şi de la mine, mulţumesc, celor ce au adus Apusenii în Bucureşti, chiar de ziua mea, făcându-mi o mare bucurie...
Vine Cluju' de departe..."
Dumnezeu a umplut oraşul de zăpadă, albă şi curată, şi de tineri roşii-n obraji, frumoşi şi curajoşi. Printre ei, taţi cu un copil în cârcă, mame cu un prunc în braţe, oameni cu păr cărunt, care au văzut în viaţă destule şi nu vor s-o mai vadă şi pe-asta.
De departe, păreau aşa de veseli, de fericiţi, o gaşcă mare în soare în mijlocul unui pustiu imens, care e Piaţa Constituţiei, abia trecut dincolo de gardul dublu de protecţie (Doamne, ce periculoşi, aveau nevoie de un gard dublu, ca la cuşca leului...) înţelegeai cuvintele :
"Săriţi cu toţii, şi strigaţi tare,
Roşia Montana nu e de vânzare."
Avea ceva de strigătură, de joc, de Ţarina de la Abrud, de cărţile lui Bârlea, de poveşti cu Iancu spuse la gura sobei într-o casă de lemn din Apuseni...
Apoi surâsul îţi îngheţa, nu de ger, şi o lacrimă îţi curgea pe obraz - nu din pricina vântului.
"Avem cu toţii-o rană,
Roşia Montană".
Auzeai apoi vocile cu accent aspru ale celor care iubesc Roşia Montană, pentru că s-au născut acolo, şi vocile celor care iubesc Roşia Montană, deşi nu s-au născut acolo, iar realitatea pe care o povesteau ei era aşa de simplă şi de tristă, încât ţi se făcea pielea de găină şi când strigai "Ruşine!" nu era o lozincă, nu era o injurie, era un ţipăt de disperare ...
Şi mai erau şi celelalte lozinci, care-ţi umpleau inima de sfâşietoare milă pentru neamul care, nemaiconsiderându-se ocrotit şi reprezentat de oamenii şi instituţiile care-l conduc, se simte părăsit, trădat şi orfan totodată...
"Iancule, de ce nu vii,
Să vezi munţii tăi pustii ?"
E-adevărat că birourile Parlamentului, cu vedere spre piaţă, ca şi ale Ministerului Mediului, direct vizat, erau goale, pentru că era sâmbătă, şi prea puţin din trăirea aceea de cristal şi gheaţă au văzut-o românii de-acasă, de la televizoare (aceasta este o expresie eufemistică pentru modul în care evenimentele au fost relatate...) dar nu e mai puţin adevărat că neamul meu mi-a arătat una din cele mai frumoase ipostaze ale sale, România reală de care sunt mândră.
Poate de aceea-şi aduseseră toţi oamenii aceia copiii, mici sau mari, în gerul cel mai mare, cu autocolante lipite pe geci, ca să vadă şi să ţină minte că merită să lupţi... E o imagine minunată a neamului tău, cu care e frumos să pleci în viaţă.
Sunt mândră pentru copilul meu - de trei ori. Pentru că aparţine unui neam mândru, care ştie să protesteze din când în când pentru idei, numai aşa ca să-şi apere istoria şi morţii, mediul şi semenii, că aparţine unei generaţii sclipitoare, care ştie să protesteze cu bun simţ, curaj şi spirit, şi că trăieşte vremuri interesante (nu neapărat şi confortabile), în care aceste virtuţi se pot observa...
#
Mai multe poze - cu mulţumirile de rigoare pentru Rosia Montana in UNESCO World Heritage, la link-ul de mai jos.
http://www.facebook.com/profile.php?id=1521106725#!/media/set/?set=a.369409289739112.104833.145342615479115&type=3
Şi de la mine, mulţumesc, celor ce au adus Apusenii în Bucureşti, chiar de ziua mea, făcându-mi o mare bucurie...
Să vă fac curioşi...
"... Este până la urmă decizia de a alege între un câştig şi un beneficiu pe termen scurt, sau un câştig pe termen lung care înseamnă până la urmă supravieţuirea şi existenţa nu doar a zonei Munţilor Apuseni, ci probabil supravieţuirea unei naţiuni."
În februarie, la TVR Cultural.
Conf. Dr. Horia Ciugudean, arheolog
În februarie, la TVR Cultural.
Modificări şi completări
Când a luat naştere acest blog, în urmă cu opt luni, el se dorea un jurnal al frumoaselor şi tulburătoarelor mele amintiri, o oază de pace rurală în cotidianul meu urban, un omagiu locuitorilor Apusenilor de care mi-e dor, celor pe care nu-i voi mai revedea niciodată dar şi celor pe care îi voi revedea, deşi nu ştiu când...
Vremurile s-au mişcat mai repede decât mine, şi am ajuns cu dorul şi amintirile mele tot mai mult în jurul Roşiei Montane, şi probabil că aşa e bine. Tot mai multe trimiteri şi tot mai multe din amintirile mele au fost despre Roşia Montană, frumoasa, nepreţuita noastră Roşie Montană, evocate probabil de amintirile, visele şi curajul tinerilor şi entuziaştilor mei prieteni de pe Facebook. Şi datorită lor nu m-am mai simţit nici singură, nici departe de Apuseni, pentru că în ultimele zile Roşia Montană e în Piaţa Universităţii, chiar în faţă la Teatrul Naţional...
Aşa că acum e momentul pentru o pauză mică, de reorganizare. Am lucrat un pic asupra coloanei din dreapta, am creat o nouă listă de link-uri, destinată filmelor ce pot fi văzute online, ale noastre şi ale altora. Şi au mai apărut şi nişte poze. Am adăugat un link la Natural Homes, pentru că mi-ar place să văd aşa ceva, şi poate că şi vouă, şi aspir să fac fotografiile de la Dor de iarnă să se deruleze în mod similar, dar se pare că nu sunt un programator destul de bun pentru asta (în clipa de faţă trebuie să treceţi cu mouse-ul deasupra lor şi să le daţi Play... apoi se derulează bine).
Cu această ocazie vin în completarea postărilor precedente cu un link pentru documentarul despre Ovidiu Bîrlea (şi mulţumesc, 25dec2011, care te-ai străduit să-l vezi, să-l înregistrezi din emisie, să-l pui pe youtube, aşa, din bucăţi, ca să-l mai poată vedea şi alţii...)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (prima parte)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a doua)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a treia)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a patra)
În spiritul lucrurilor simple pe care le-am învăţat în Apuseni, mai adaug ce bună e mămăliga fiartă direct în lapte, sau mai bine zis în smântâna de pe lapte, aşa cum am mâncat pentru prima dată la Mărişel.
Vremurile s-au mişcat mai repede decât mine, şi am ajuns cu dorul şi amintirile mele tot mai mult în jurul Roşiei Montane, şi probabil că aşa e bine. Tot mai multe trimiteri şi tot mai multe din amintirile mele au fost despre Roşia Montană, frumoasa, nepreţuita noastră Roşie Montană, evocate probabil de amintirile, visele şi curajul tinerilor şi entuziaştilor mei prieteni de pe Facebook. Şi datorită lor nu m-am mai simţit nici singură, nici departe de Apuseni, pentru că în ultimele zile Roşia Montană e în Piaţa Universităţii, chiar în faţă la Teatrul Naţional...
Aşa că acum e momentul pentru o pauză mică, de reorganizare. Am lucrat un pic asupra coloanei din dreapta, am creat o nouă listă de link-uri, destinată filmelor ce pot fi văzute online, ale noastre şi ale altora. Şi au mai apărut şi nişte poze. Am adăugat un link la Natural Homes, pentru că mi-ar place să văd aşa ceva, şi poate că şi vouă, şi aspir să fac fotografiile de la Dor de iarnă să se deruleze în mod similar, dar se pare că nu sunt un programator destul de bun pentru asta (în clipa de faţă trebuie să treceţi cu mouse-ul deasupra lor şi să le daţi Play... apoi se derulează bine).
Cu această ocazie vin în completarea postărilor precedente cu un link pentru documentarul despre Ovidiu Bîrlea (şi mulţumesc, 25dec2011, care te-ai străduit să-l vezi, să-l înregistrezi din emisie, să-l pui pe youtube, aşa, din bucăţi, ca să-l mai poată vedea şi alţii...)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (prima parte)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a doua)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a treia)
Ovidiu Bîrlea - Un destin între două lumi (partea a patra)
În spiritul lucrurilor simple pe care le-am învăţat în Apuseni, mai adaug ce bună e mămăliga fiartă direct în lapte, sau mai bine zis în smântâna de pe lapte, aşa cum am mâncat pentru prima dată la Mărişel.
Iubirea unui munte
"Corabia a răbdat pe rând ciupiturile oamenilor, care i-au făcut faţa ca spartă de buboaie şi împestriţată cu negi, poate bucurându-se că nu mai stă singură în cap de munte, cum a vegheat pe semne de la începuturile lumii. Şi aşa răbdurie a rămas până în ziua de azi, tresărind în tainiţele ei ori de câte ori îi simte pe aceşti pitici ai pământului că o înţeapă cu târnăcoape, dălţi, sfredele de tot felul, ba o mai şi zguduie cu puşcături de pulbere, de-i clocoteşte pădurea până unde ajunge răsunetul lor. "
Ovidiu Bîrlea - "Se face ziuă", roman
Notă : Masivul Corabia este unul din "munţii cu aur" din arealul comunei Bucium, judeţul Alba, în care exploatările aurifere de suprafaţă datează dinainte de cucerirea romană. Bîrlea i-a dăruit în această frază un suflet plin de iubire şi răbdare ...
Ovidiu Bîrlea
La 7 ianuarie 1990 se stingea din viaţă la Cluj etnologul şi scriitorul Ovidiu Bîrlea.
De vreo câţiva ani, centrul de greutate al vieţii mele profesionale s-a mutat in Apuseni. Câteva filme, câteva premii, o tentativă de a arăta românilor (şi nu numai) că dispun de comori la care nu s-au gândit niciodată.
Spre ruşinea mea, abia acolo, în Apuseni, am auzit pentru prima dată despre Ovidiu Bîrlea, într-o zi de iunie, pe drumul forestier care urca din Bucium Şasa către Detunate. Datorez această întâlnire domnului profesor Ioan Voicu Macaveiu, şi el prea timpuriu plecat dintre noi, care dintre toţi prietenii, rudeniile, discipolii lui Bîrlea a fost cel dintâi care s-a gândit că i se cuvine o evocare...
Cel mai mare etnolog român al veacului care s-a încheiat, îl califica Profesorul Ion Cuceu. Mai târziu aveam să-mi amintesc că vreo câteva dintre cărţile sale le citisem şi eu... enciclopedii, tratate... Acolo, la Bucium, unde oamenii sunt mai profunzi, mai conştienti de valorile lor şi intr-un fel mai recunoscători, Ovidiu Bîrlea e încă prezent, după două decenii de la moartea sa.
Din Bucium îşi are de altfel originea după mamă, iar dupa tată – din Mogoş, sat înalt de platou din Trascău.
De-acum era destul ca să-mi fie foarte drag: erau două dintre satele care-mi sunt cele mai dragi din lume.
Cât de mult a iubit Bîrlea folclorul şi cărţile, ca sa fie capabil, de dragul Bibliotecii Academiei şi altor surse documentare de elită, să renunţe la Paradisul său de origine şi să accepte să trăiască în Bucureşti ?! Şi-acum îmi dau lacrimile cand mă gândesc. Strada Sfinţii Apostoli, unde Bîrlea a trăit şi a lucrat zeci de ani intr-o cameră fără curent electric situată la subsol, e aproape de locuinţa mea, de fapt într-o zonă astăzi demolată, reconstruită, mutilată, de nerecunoscut, pe care o văd pe geam...
E cenuşiu şi plouă, zidurile caselor vechi, pe jumătate dărâmate, arată de parcă aşteaptă ziua judecăţii de apoi, iar faţadele prea apropiate ale blocurilor prea înalte construite în anii 80 sunt ca zidul unei închisori. Casele, Biserica, străzile sunt în închisoare...
Cum trebuie să-i fi părut oraşul, acest colţ de oraş, văzut de la nivelul trotuarului, în comparaţie cu splendoarea peisajului de munte în Mogoşul natal al lui Bîrlea, situat la peste 1000 m altitudine, şi de unde lanţurile de munţi se ghicesc, albastre, întretăiate sau succesive, ca o cale nesfârşită a moţilor către Dumnezeu...
Când am inceput documentarea, am avut surpriza neplăcută să văd că despre Ovidiu Bîrlea nu găseşti pe internet decât ... 14 rânduri. Una din problemele internetului e că nu găseşti decât ceea ce un altul inaintea ta a introdus.
Demisionat din Institutul de Folclor în 1969, din proprie decizie irevocabilă, Ovidiu Bîrlea a fost timp de 20 de ani unul din foarte puţinii intelectuali ai epocii sale care a trăit exclusiv din scris. Sunt puţini aşadar discipolii, centrele de studii nu îi poartă numele, n-a avut cine să “posteze” comentarii si exegeze ale operei lui pe “Google”.
A fost preţul pe care savantul a ales să-l plătească pentru totala sa independenţă faţă de ingerinţele regimului comunist.
Cei care-i păstrează amintirea, la Cluj (unde-şi are de altfel smeritul mormânt), la Bucureşti şi mai ales în Apuseni, îşi aduc aminte că, în anii din urmă ai vieţii sale, toate bucuriile i se concentrau în scurtele şi intensele răgazuri de vacanţă petrecute la Mogoş, în casa părintească. O casă mare şi frumoasă în cătunul Bîrleşti, azi o mână de gospodării pe o coastă de deal, în jurul unei biserici mici de lemn de la 1840. Aici a dat pentru ultimele dăţi viaţă unei tradiţii de imemorială vechime în mocănimea Apusenilor, adunându-şi consătenii la clăci de coasă, ca să mai “fure” de la ei un cântec sau o poveste.
În afară de lucrările sale de cercetare, abordând fenomenul culturii populare în ansamblul civilizaţiei româneşti, Bîrlea a dăruit Apusenilor şi literaturii române câteva lucrări de proză, în totalitate localizate în spatiul său cultural de origine.
Doua romane, “Steampuri fara apa” si “Drumul de pe urma”, au vazut lumina tiparului, adevărate monografii ştiintifice ale satelor Apusenilor, văzute prin ochiul etnologului concentrat asupra gestului şi detaliului semnificativ, totul în haina accesibilă şi strălucitoare a naraţiunii calde şi spumoase.
Cu un simţ profetic pe care numai profunda sa ancorare în spiritul locului şi în inconştientul colectiv îl poate explica, Ovidiu Bârlea lasă să transpară în romanele sale temeri majore care atunci abia se intuiau şi cu care abia generaţiile contemporane nouă se confruntă, fie că e vorba de descrierea apocaliptică a unei exploatări miniere în carieră în finalul romanului “Drumul de pe urmă”, fie despre revolta buciumanilor în faţa celei dintâi companii miniere “multinaţionale”.
Dumnezeu l-a iubit pe Ovidiu Bîrlea şi l-a luat la el înainte de a-şi vedea profeţiile împlinite şi satele iubiţilor săi Munţi Apuseni pustiite. Cătunele peste care toamna trecută aşternea deja tăcere definitivă, cuptoarele de pâine în care nimeni nu va mai coace vreodată pâine, erau în 1990, la moartea lui, doar un vis urât. A apucat doar să se bucure de clipa de entuziasm a românilor în decembrie 1989, să întrevadă un viitor european pentru neamul său.
Manuscrisele, scrisorile, amintirile din prizonieratul din Rusia, monografia Ţinutului Pădurenilor, dar şi un roman nepublicat. Toate în două cutii mari de carton, în biblioteca Facultăţii de Teologie de la Blaj. Cam atât am găsit.
O poveste din Apuseni, cu ecou pe termen lung în cultura română. Povestea unui om generos cu timpul lui, cu munca lui... Munca lui titanică, zecile de mii de pagini scrise mărunt cu stiloul la lumina unei lămpi cu gaz, pun în umbră noţiunea însăşi de “carieră” şi ne fac să ne infiorăm măcar o frântură de secundă, meditând asupra rostului existenţei.
Barlea lasă în urmă o operă uriaşă, elaborată în condiţii mizerabile. Ce dimensiune si ce semnificaţie ar fi putut atinge opera sa ştiintifică într-un sistem mai puţin ostil, care i-ar fi integrat eforturile, permiţându-i sa creeze “şcoală”? Cât de mult pierdem în fiecare zi a ingratitudinii şi neglijenţei noastre de mai bine de două decenii, în care opera sa – ca atâtea altele probabil, de care nu ştiu eu – ramane necunoscută, nepublicată, necercetată ?
Măcar de Apusenii lui dragi dacă ne-am face din când în când timp să ne pese...
Later edit:
Documentarul poate fi vizionat pe YouTube la link-urile de mai jos:
și
Partea a doua : https://www.youtube.com/watch?v=b1YmQ46FBL8&ab_channel=TVR
Crăciun cu bucurie
La fiecare în casă să aducă Naşterea Domnului pace, lumină şi bucurie !
Iar în gând zăpada, bradul, cozonacii şi colindele Crăciunului de altă dată !
Iar la link-ul de mai jos, iată un dar de la Moş Crăciun - de pe YouTube, fireşte, pentru cazul fericit în care aveţi răgazul unei jumătăţi de ceas de bucurie, pace şi nostalgie într-un Crăciun în Apuseni...
POVESTE DE CRĂCIUN - prima parte
POVESTE DE CRĂCIUN - partea a doua
Crăciun Fericit !
Iar în gând zăpada, bradul, cozonacii şi colindele Crăciunului de altă dată !
Iar la link-ul de mai jos, iată un dar de la Moş Crăciun - de pe YouTube, fireşte, pentru cazul fericit în care aveţi răgazul unei jumătăţi de ceas de bucurie, pace şi nostalgie într-un Crăciun în Apuseni...
POVESTE DE CRĂCIUN - prima parte
POVESTE DE CRĂCIUN - partea a doua
Crăciun Fericit !
Dor de iarnă
E deja vremea colindelor şi se-apropie un Crăciun urban, fără munte şi fără zăpadă. E frumos şi aşa, cu condiţia să conţină în schimb un supliment rezonabil de iubire şi pace.
De când am fost martor iernii copleşitoare din Apuseni, nu mă mai plâng - o am cu mine mereu, o am în inimă, şi cu amintirea ei îmi albesc Crăciunurile...
Cu trei ani în urmă am fost la Mărişel, pe platoul înalt al Apusenilor, la vremea colindelor. Unul din satele cele mai întinse şi cele mai înalte ale ţării (1200 m altitudine), şi o comoară de colinde străvechi, cât să-mi hrănească sufletul până la sfârşitul timpului...
Mai multe poze...
Şi de dor de iarnă un link pentru suflet - Iarnă în Ardeal.
Ca să lăsăm pentru o clipă toate de-o parte şi să ne umplem inimile de pacea Crăciunului care vine...
De când am fost martor iernii copleşitoare din Apuseni, nu mă mai plâng - o am cu mine mereu, o am în inimă, şi cu amintirea ei îmi albesc Crăciunurile...
Cu trei ani în urmă am fost la Mărişel, pe platoul înalt al Apusenilor, la vremea colindelor. Unul din satele cele mai întinse şi cele mai înalte ale ţării (1200 m altitudine), şi o comoară de colinde străvechi, cât să-mi hrănească sufletul până la sfârşitul timpului...
Mai multe poze...
Şi de dor de iarnă un link pentru suflet - Iarnă în Ardeal.
Ca să lăsăm pentru o clipă toate de-o parte şi să ne umplem inimile de pacea Crăciunului care vine...
Alba Iulia 1918
„Ştii, părinţii mei au fost la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918...”
Femeia care-mi povestea avea eleganţa discret desuetă a dăscăliţelor de odinioară, şi se oprise lângă noi la intrarea bisericii din Roşia Montană.
„Au plecat de-aici peste munte, peste Trascău, pe jos. Şi pe la Mogoş i-au oprit jăndarii unguri, şi-or întrebat pe tata că ce e cu lemnul acela mare. Era, vezi, pentru steag, pentru tricolor. Da tata i-o răspuns că mere peste munte şi-i trebuie botă, să se apere de câni ori de lupi, şi aceea-i bota lui.”
„Şi steagul, unde era ?” – întreb.
„Tricolorul ?” îl înfăşurase mama pe ea, pe sub cămaşă, bineînţeles, cum altfel ?”
Acum 93 de ani, să ai un tricolor în Munţii Apuseni era un act de eroism. Ştiam asta, cu mintea, de la lecţiile de istorie din şcoală, dar inima mea nu înţelesese cu adevărat acest lucru până când doamna profesoară nu mi-a povestit scurta, simpla şi emoţionanta ei poveste.
În drum spre Bucureşti, am oprit la Alba Iulia şi mi-am cumpărat un tricolor. Ca să fie şi la fereastra mea sărbătoare de 1 Decembrie, şi ca să-şi aducă şi copilul meu aminte.
Era cu doi ani în urmă, când cu merele roşii, şi filmam pentru a cincea sau a şasea oară la Roşia Montană, de data asta în compania inginerului Sântimbrean. Dumnealui fiind atâţia ani inginer şef la mină la Roşia Montană, e cunoscut şi respectat de tot satul, şi fiind un apărător al Roşiei, e şi iubit pe-acolo. Doamna profesoară mi-a mărturisit că mă ştie de mult, dar a evitat să intre în vorbă fiindcă nu ştia ce hram purtăm (acum, văzându-mă cu domnul Sântimbrean, a prins încredere...).
Am întrebat-o despre ea. Mi-a spus că e profesoară, pensionară, că a trăit toată viaţa la Roşia Montană şi că acum îi era foarte greu, fără vecini, toate casele din jurul ei pustii, ori demolate. Să nu mai ai prieteni, să nu mai ai încredere în nimeni. Mi-a spus că ea nu se îndură să plece, aici e viaţa ei. Şi că ani de zile „ăştia” au presat-o să vândă, şi că s-a rugat la Bunul Dumnezeu s-o scape de vizitele lor aproape zilnice.
„Şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ascultat, m-a scăpat de ei. Am făcut un infarct, maică, şi după aia m-au lăsat în pace...”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)