Dar aceasta e specială.
În Comuna Avram Iancu, în toamna lui 2005, am auzit pentru întâia dată tulnicele.
Tulnicele de la Avram Iancu
Probabil că toate amintirile mele din Apuseni sunt însorite...
Dar aceasta e specială.
În Comuna Avram Iancu, în toamna lui 2005, am auzit pentru întâia dată tulnicele.
Dar aceasta e specială.
În Comuna Avram Iancu, în toamna lui 2005, am auzit pentru întâia dată tulnicele.
Bisericile Apusenilor - Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil
Spuneam zilele trecute că multe, tare multe biserici am întâlnit în Apuseni purtând hramul Sfinților Arhangheli.
Am văzut și eu câteva, apoi am continuat căutarea online, și iată că vă împărtășesc câteva din cele pe care le-am găsit. Adaug, firește, un cuvânt de mulțumire pentru cei care au postat informațiile și imaginile.
Biserica din Vidra, în care a fost botezat Avram Iancu (zisă și biserica din Ciungi, 1791)
Margău, jud Cluj (1804)
Biserica din Bucium Cerbu (1832)
Ocolișel, Iara, jud Cluj (1852)
Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafael din Soharu-Abrud (1747)
Biserica din Cojocani, comuna Mogoș (Alba)
Biserica din Cicău
Biserica din Galda de Sus
Biserica din Râmeți (satul)
Biserica din Buru
Biserica din Dealul Geoagiului, cătun Cristești, comuna Întregalde (1742)
Biserica cu pictura pe panza din Remeti
Biserica din Aghires
Biserica din Almașu mic de Munte
Biserica Sfinții Arhangheli din Poșaga
Biserica de lemn din Beliș
Bisericile din Geoagiu Joseni și Geoagiu Gelmar (Jud Hunedoara)
Sunt foarte multe. Și fără nici o îndoială încă și mai multe pe care nu le-am găsit eu, sau nu le-am găsit încă.
Domnul să vă binecuvânteze și Sfinții Îngeri să vă călăuzească să ajungeți a vă închina în ele, și să nu uitați să pomeniți în rugăciunile voastre întreg poporul drept credincios din Munții Apuseni, ce le-a zidit și le-a îngrijit până azi...
Am văzut și eu câteva, apoi am continuat căutarea online, și iată că vă împărtășesc câteva din cele pe care le-am găsit. Adaug, firește, un cuvânt de mulțumire pentru cei care au postat informațiile și imaginile.
Biserica din Vidra, în care a fost botezat Avram Iancu (zisă și biserica din Ciungi, 1791)
Margău, jud Cluj (1804)
Biserica din Bucium Cerbu (1832)
Ocolișel, Iara, jud Cluj (1852)
Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafael din Soharu-Abrud (1747)
Biserica din Cojocani, comuna Mogoș (Alba)
Biserica din Cicău
Biserica din Galda de Sus
Biserica din Râmeți (satul)
Biserica din Buru
Biserica din Dealul Geoagiului, cătun Cristești, comuna Întregalde (1742)
Biserica cu pictura pe panza din Remeti
Biserica din Aghires
Biserica din Almașu mic de Munte
Biserica Sfinții Arhangheli din Poșaga
Biserica de lemn din Beliș
Bisericile din Geoagiu Joseni și Geoagiu Gelmar (Jud Hunedoara)
Sunt foarte multe. Și fără nici o îndoială încă și mai multe pe care nu le-am găsit eu, sau nu le-am găsit încă.
Domnul să vă binecuvânteze și Sfinții Îngeri să vă călăuzească să ajungeți a vă închina în ele, și să nu uitați să pomeniți în rugăciunile voastre întreg poporul drept credincios din Munții Apuseni, ce le-a zidit și le-a îngrijit până azi...
Mihăilă Gritta din Roșia Montană
Fericiți cei ce mărturisesc credința prin fapta lor...
Povestea aceasta este despre un asemenea om.
Cu mai mulți ani în urmă, porneam pe la vremea asta a anului pe urmele celor șapte biserici ale lui Mihăilă Gritta.
Pentru că se apropie sărbătoarea Sfinților Arhangheli, e poate vremea potrivită să amintesc câte ceva despre asta. Povești sunt mai multe, și m-am gândit s-o iau din timp...
Mihăilă Gritta a trăit în Roșia Montană cu vreo 200 de ani înaintea noastră.
Se ocupa cu mineritul aurului. Cu ce altceva?
Legenda spune că a găsit în mina lui, care azi nu mai există, undeva în Masivul Cetate, 1750 de kilograme de aur curat.
Și nu le-a găsit oricum: i le-a arătat Vâlva Băii.
Apoi, fie din recunoștință, fie pentru că oamenii, pe vremuri, se temeau de aur, așa cum se și cuvine, a jertfit cea mai mare partea acestei comori pentru a zidi în șapte sate șapte biserici și șapte școli confesionale ortodoxe. Românești.
Asta ar fi legenda...
Mergând pe firul istoriei atestate, găsim că Mihăilă Gritta este, la 1781, ctitor al actualei biserici ortodoxe din Roșia Montană, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În curtea bisericii se află de altfel morminte ale familiei Gritta. Nu și al lui, despre care vom vorbi mai târziu.
Tot urcând apoi spre vechime, ajungeam la 1761 când ortodocșii din Roșia Montană au rămas fără biserică, aflam că ea fusese distribuită cultului unit, la vremea aceea tare puțin numeros, și că multe alte sate au rămas fără biserică, dar și fără mijloacele roșienilor de a-și construi alta.
Aici intervine, mărturisitor cu fapta, Mihăilă Gritta, ctitor a șapte biserici...
Un om smerit, acest Mihăilă, din neamul foarte vechi Gritta... Abia dacă i s-a păstrat numele, prin satele unde a ctitorit biserici...
Mi-au trebuit mai multe săptămâni și călăuzirea pricepută a inginerului Aurel Sântimbrean, devotat prieten al Roșiei Montane, ca să încerc să reconstitui lista celor șapte biserici. Despre unele am aflat cu certitudine : cea din Bucium Cerbu, cea din Mogoș Mămăligani, cele din Geoagiu Gelmar, Geoagiu Joseni, cea din Ardeu... Apoi firul se încurcă, și pentru celelalte două am aflat mai multe ”candidate”, toate arătând cam la fel, toate datând din aceeași perioadă. Ciuruleasa, Vârtop, Cărpiniș... poate - cine știe - vor fi fost și altele...
În cursul acestei minunate căutări, am descoperit, printre altele, ce multe dintre bisericile satelor din Apuseni poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil... Nu cunosc până în clipa de față nici o explicație a acestui fapt, care explică însă de ce e un loc așa de iubit de îngeri ...
Am învățat de atunci să iubesc și mai mult această sărbătoare, care îmi era oricum dintotdeauna dragă: era ziua de nume și de naștere a bunicului meu, Dumnezeu să-l odihnească...
Să mă întorc la povestea lui Mihăilă Gritta.
Despre biserica sa nu se prea vorbește. Nu i se dă prea mare importanță.
În mijlocul Roșiei Montane, unde era intrarea galeriei, se află o troiță, cunoscută ca fiind Crucea lui Gritta.
Mormântul lui nu e în cimitirul bisericii. Ceva mai sus, la blocurile ce se află pe stânga drumului, se ghicește în iarbă o cruce. Blocurile sunt înălțate, așa că ea e un pic sub drumul ce le deservește. Sub cruce se află un cavou. Pe cruce, o inscripție...
Era seară când mi-a arătat-o domnul inginer Sântimbrean, care îi cunoștea povestea de la minerii bătrâni din tinerețea lui.
Inscripția era acoperită cu iarbă, crucea era îngropată sub pământ, cavoul de care el știa nu se mai ghicea. Nerăbdarea mi-a dat putere în degetele înghețate, și pe dată ce înlăturam pământul și iarba apăreau literele, în scrierea aceea de trecere dintre chirilic și latin ce se folosea pe la 1830 și la noi și pe care o cunoșteam de pe frontispiciul dispărutului Spital Brâncovenesc... Așa au apărut, rând după rând, numele lui Mihăilă Gritta, decedat în 1837, și al soției sale, jupâneasa Safta...
Domnul să le dea odihnnă !
Povestea aceasta este despre un asemenea om.
Cu mai mulți ani în urmă, porneam pe la vremea asta a anului pe urmele celor șapte biserici ale lui Mihăilă Gritta.
Pentru că se apropie sărbătoarea Sfinților Arhangheli, e poate vremea potrivită să amintesc câte ceva despre asta. Povești sunt mai multe, și m-am gândit s-o iau din timp...
Mihăilă Gritta a trăit în Roșia Montană cu vreo 200 de ani înaintea noastră.
Se ocupa cu mineritul aurului. Cu ce altceva?
Legenda spune că a găsit în mina lui, care azi nu mai există, undeva în Masivul Cetate, 1750 de kilograme de aur curat.
Și nu le-a găsit oricum: i le-a arătat Vâlva Băii.
Apoi, fie din recunoștință, fie pentru că oamenii, pe vremuri, se temeau de aur, așa cum se și cuvine, a jertfit cea mai mare partea acestei comori pentru a zidi în șapte sate șapte biserici și șapte școli confesionale ortodoxe. Românești.
Asta ar fi legenda...
 |
| Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, în Roșia Montană. |
Mergând pe firul istoriei atestate, găsim că Mihăilă Gritta este, la 1781, ctitor al actualei biserici ortodoxe din Roșia Montană, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În curtea bisericii se află de altfel morminte ale familiei Gritta. Nu și al lui, despre care vom vorbi mai târziu.
Tot urcând apoi spre vechime, ajungeam la 1761 când ortodocșii din Roșia Montană au rămas fără biserică, aflam că ea fusese distribuită cultului unit, la vremea aceea tare puțin numeros, și că multe alte sate au rămas fără biserică, dar și fără mijloacele roșienilor de a-și construi alta.
Aici intervine, mărturisitor cu fapta, Mihăilă Gritta, ctitor a șapte biserici...
Un om smerit, acest Mihăilă, din neamul foarte vechi Gritta... Abia dacă i s-a păstrat numele, prin satele unde a ctitorit biserici...
Mi-au trebuit mai multe săptămâni și călăuzirea pricepută a inginerului Aurel Sântimbrean, devotat prieten al Roșiei Montane, ca să încerc să reconstitui lista celor șapte biserici. Despre unele am aflat cu certitudine : cea din Bucium Cerbu, cea din Mogoș Mămăligani, cele din Geoagiu Gelmar, Geoagiu Joseni, cea din Ardeu... Apoi firul se încurcă, și pentru celelalte două am aflat mai multe ”candidate”, toate arătând cam la fel, toate datând din aceeași perioadă. Ciuruleasa, Vârtop, Cărpiniș... poate - cine știe - vor fi fost și altele...
În cursul acestei minunate căutări, am descoperit, printre altele, ce multe dintre bisericile satelor din Apuseni poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil... Nu cunosc până în clipa de față nici o explicație a acestui fapt, care explică însă de ce e un loc așa de iubit de îngeri ...
Am învățat de atunci să iubesc și mai mult această sărbătoare, care îmi era oricum dintotdeauna dragă: era ziua de nume și de naștere a bunicului meu, Dumnezeu să-l odihnească...
Să mă întorc la povestea lui Mihăilă Gritta.
Despre biserica sa nu se prea vorbește. Nu i se dă prea mare importanță.
În mijlocul Roșiei Montane, unde era intrarea galeriei, se află o troiță, cunoscută ca fiind Crucea lui Gritta.
Mormântul lui nu e în cimitirul bisericii. Ceva mai sus, la blocurile ce se află pe stânga drumului, se ghicește în iarbă o cruce. Blocurile sunt înălțate, așa că ea e un pic sub drumul ce le deservește. Sub cruce se află un cavou. Pe cruce, o inscripție...
Era seară când mi-a arătat-o domnul inginer Sântimbrean, care îi cunoștea povestea de la minerii bătrâni din tinerețea lui.
Inscripția era acoperită cu iarbă, crucea era îngropată sub pământ, cavoul de care el știa nu se mai ghicea. Nerăbdarea mi-a dat putere în degetele înghețate, și pe dată ce înlăturam pământul și iarba apăreau literele, în scrierea aceea de trecere dintre chirilic și latin ce se folosea pe la 1830 și la noi și pe care o cunoșteam de pe frontispiciul dispărutului Spital Brâncovenesc... Așa au apărut, rând după rând, numele lui Mihăilă Gritta, decedat în 1837, și al soției sale, jupâneasa Safta...
Domnul să le dea odihnnă !
Amintiri, speranțe și prietenii Apusenilor. O restaurare exemplară.
Acum două săptămâni vă spuneam că m-am întors din Apuseni cu inima plină de amintiri calde, însorite și speciale pe care să le evoc toată iarna... Una anume îmi stă aproape de inimă, și cu ea am să încep. Era demult vremea ei, și mare nerăbdarea mea, dar au fost două săptămâni pline cu emisiunea de sâmbătă și cu aventura bucovineană a celui mai recent încheiat film al meu...
Să mă întorc așadar în Apuseni. La povestea unei căsuțe de lemn la a cărei ruinare aproape că am asistat...
Pe stânga drumului ce urcă de la Bucium Șașa la Bucium Poieni se află, chiar la intrarea în poieni, o casă mică și veche de lemn pe care am remarcat-o de la prima mea călătorie, acum zece ani. Era, în noaptea copleșită de zăpadă, doar o luminiță pâlpâitoare sub streașina uriașă... Apoi aveam să o revăd, de mai multe ori, să-i admir arhitectura tradițională și micile detalii pline de farmec, ba chiar o dată să zăresc firava, adunata făptură a bătrânei ce o locuia.
Apoi a venit sfârșitul. Sfârșitul căii pământești a unui suflet, care e de multe ori și sfârșitul căsuței, care nu știe să supraviețuiască fără ființa pe care a adăpostit-o și fără fumul focului din vatră care se strecoară prin acoperiș...
Fereastra nu se mai aprindea, pâlpâitoare, iar streașina uriașă începu să se lase... treptele de lemn de la intrare au putrezit, iarba a crescut până la ferestre.
Așa am văzut-o ultima oară, în vara anului 2012.
Dar se vede că au și casele, ca și oamenii, un îngeraș.
De data aceasta s-a manifestat prin intermediul asociației Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie, care a restaurat casa in situ, folosind tehnici tradiționale, cu ajutorul specialiștilor de la Muzeul Astra din Sibiu. Am auzit despre această lucrare, am văzut și poze, le-am și folosit într-un film, dar abia anul acesta am văzut cu ochii mei...
Mulțumesc! Mulțumesc mai ales pentru acoperișul de șindrilă, ca odinioară, astăzi din păcate din ce în ce mai rar. ...
Mulțumesc, RPER, pentru această piesă de arhitectură tradițională salvată, pentru frumusețea ce mi-a încântat ochii în soarele de toamnă, pentru speranță în primul rând, pentru încrederea în puterea nemărginită a omului și inițiativei sale.
Să mă întorc așadar în Apuseni. La povestea unei căsuțe de lemn la a cărei ruinare aproape că am asistat...
Pe stânga drumului ce urcă de la Bucium Șașa la Bucium Poieni se află, chiar la intrarea în poieni, o casă mică și veche de lemn pe care am remarcat-o de la prima mea călătorie, acum zece ani. Era, în noaptea copleșită de zăpadă, doar o luminiță pâlpâitoare sub streașina uriașă... Apoi aveam să o revăd, de mai multe ori, să-i admir arhitectura tradițională și micile detalii pline de farmec, ba chiar o dată să zăresc firava, adunata făptură a bătrânei ce o locuia.
Apoi a venit sfârșitul. Sfârșitul căii pământești a unui suflet, care e de multe ori și sfârșitul căsuței, care nu știe să supraviețuiască fără ființa pe care a adăpostit-o și fără fumul focului din vatră care se strecoară prin acoperiș...
Fereastra nu se mai aprindea, pâlpâitoare, iar streașina uriașă începu să se lase... treptele de lemn de la intrare au putrezit, iarba a crescut până la ferestre.
Așa am văzut-o ultima oară, în vara anului 2012.
Dar se vede că au și casele, ca și oamenii, un îngeraș.
De data aceasta s-a manifestat prin intermediul asociației Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie, care a restaurat casa in situ, folosind tehnici tradiționale, cu ajutorul specialiștilor de la Muzeul Astra din Sibiu. Am auzit despre această lucrare, am văzut și poze, le-am și folosit într-un film, dar abia anul acesta am văzut cu ochii mei...
Mulțumesc, RPER, pentru această piesă de arhitectură tradițională salvată, pentru frumusețea ce mi-a încântat ochii în soarele de toamnă, pentru speranță în primul rând, pentru încrederea în puterea nemărginită a omului și inițiativei sale.
Detunata însorită
Când am urcat în 2005 la Bucium, m-am oprit uimită în fața peisajului copleșitor ce se deschide în fața Detunatelor. Știam că adesea le acoperă norii, ceața sau pâclele, și mi se părea normal, pentru că așa e vremea la munte...
Totuși, în ziua aceea noroasă de iunie cele două stânci gemene, una acoperită și alta cheală de pădure, se vedeau limpezi la cele două extremități ale unei imense pajiști, veghind intrarea în Bucium Șasa...
De atunci, Domnul m-a binecuvântat în fiecare dată, indiferent de anotimp, să le pot vedea senine, uneori însorite, la fiecare revenire a mea în Apuseni. Și de fiecare dată cei doi străjeri imenși de bazalt mi-au dat încredere că voi reveni...
Totuși, în ziua aceea noroasă de iunie cele două stânci gemene, una acoperită și alta cheală de pădure, se vedeau limpezi la cele două extremități ale unei imense pajiști, veghind intrarea în Bucium Șasa...
De atunci, Domnul m-a binecuvântat în fiecare dată, indiferent de anotimp, să le pot vedea senine, uneori însorite, la fiecare revenire a mea în Apuseni. Și de fiecare dată cei doi străjeri imenși de bazalt mi-au dat încredere că voi reveni...
Din nou în Apuseni
Era prea frumoasă toamna, sâmbăta trecută, scăldată în aur și miere, și mie mi-era clar că drumurile muncii mele nu mă vor duce toamna asta în Apuseni.
Era de fapt momentul acela minunat, când frunzele s-au rumenit în copaci dar n-au căzut încă, pe care nu l-am mai văzut niciodată.
M-am gândit că nici un drum nu e așa lung ca așteptarea, și că un ceas e totuși mai mult ca nimic, infinit mai mult, zic matematicienii, iar o jumătate de zi e de cinci ori mai mult ca un ceas...
Și așa se face că am ajuns din nou în Apuseni...
Un copac fără umbră
Vreme de zece ani, Apusenii au făcut parte din munca mea. Ca să spun altfel, vreme de zece ani munca mea s-a ancorat predominant, chiar dacă nu exclusiv, de Munții Apuseni, de istoria, natura, și mai ales de oamenii lor.
Iar acum îmi lipsesc, îmi lipsesc enorm, fără această ancoră sunt - cumva - în derivă...
Îmi lipsește frumusețea care îmi îmbogățea ziua, povestea care îmi încuraja sufletul, echilibrul locului care îmi cumpănea neliniștile, dar mai ales îmi lipsesc oamenii Apusenilor, calmi dar neclintiți, mândri în smerenia lor, atât de înțelepți și atât de buni...
Cu câtă creștinească dragoste de aproapele mi-au deschis ușa casei lor mie, necunoscutului, și odată cu mine zeci de mii de priviri indiscrete au iscodit căsuțele de lemn, icoanele, peretarele, cergile, sobele, fiecare detaliu... Cu câtă încredere și generozitate și-au deschis către mine inimile, și către zecile de mii de urechi curioase care le-au ascultat cu emoție poveștile de taină...
Ei au avut mai multă încredere în mine decât aș fi crezut eu pe-atunci că merit. Și încrederea lor m-a făcut să cresc. Ca să merit.
Nici măcar o dată nu s-au întrebat cum vom intra, o echipă întreagă, cu atâtea aparate, într-o casă veche de două veacuri, nici dacă firava instalație electrică va suporta proiectoarele, și nici măcar cât curent vor consuma (și poate că ar fi trebuit să se întrebe...) Niciodată nu ne-au pus altă întrebare decât : Ce altceva vă mai trebuie ?
Fiecare întâlnire a mea cu lumea satului, cu oamenii Apusenilor, a însemnat o lecție, predată cu dragoste și răbdare, pe care m-am străduit s-o învăț cât am putut eu mai bine și s-o transmit mai departe cum m-am priceput mai frumos.
De asemenea, acelea au fost ceasurile când am învățat cât de mare și de minunat e de fapt poporul meu, am învățat să-mi iubesc neamul așa cum e el de fapt, și să nu-l judec după măruntele, meschinele accidente urbane...
Mi-a fost greu să pun un titlu acestor gânduri.
Din pricini ce va trebui să vi le imaginați.
Voi adăuga o imagine, care va aduce titlul cu ea.
Un titlu trist, care azi seamănă cu mine.
Un copac fără umbră...
Noapte bună !
Iar acum îmi lipsesc, îmi lipsesc enorm, fără această ancoră sunt - cumva - în derivă...
Îmi lipsește frumusețea care îmi îmbogățea ziua, povestea care îmi încuraja sufletul, echilibrul locului care îmi cumpănea neliniștile, dar mai ales îmi lipsesc oamenii Apusenilor, calmi dar neclintiți, mândri în smerenia lor, atât de înțelepți și atât de buni...
Cu câtă creștinească dragoste de aproapele mi-au deschis ușa casei lor mie, necunoscutului, și odată cu mine zeci de mii de priviri indiscrete au iscodit căsuțele de lemn, icoanele, peretarele, cergile, sobele, fiecare detaliu... Cu câtă încredere și generozitate și-au deschis către mine inimile, și către zecile de mii de urechi curioase care le-au ascultat cu emoție poveștile de taină...
Ei au avut mai multă încredere în mine decât aș fi crezut eu pe-atunci că merit. Și încrederea lor m-a făcut să cresc. Ca să merit.
Nici măcar o dată nu s-au întrebat cum vom intra, o echipă întreagă, cu atâtea aparate, într-o casă veche de două veacuri, nici dacă firava instalație electrică va suporta proiectoarele, și nici măcar cât curent vor consuma (și poate că ar fi trebuit să se întrebe...) Niciodată nu ne-au pus altă întrebare decât : Ce altceva vă mai trebuie ?
Fiecare întâlnire a mea cu lumea satului, cu oamenii Apusenilor, a însemnat o lecție, predată cu dragoste și răbdare, pe care m-am străduit s-o învăț cât am putut eu mai bine și s-o transmit mai departe cum m-am priceput mai frumos.
De asemenea, acelea au fost ceasurile când am învățat cât de mare și de minunat e de fapt poporul meu, am învățat să-mi iubesc neamul așa cum e el de fapt, și să nu-l judec după măruntele, meschinele accidente urbane...
Mi-a fost greu să pun un titlu acestor gânduri.
Din pricini ce va trebui să vi le imaginați.
Voi adăuga o imagine, care va aduce titlul cu ea.
Un titlu trist, care azi seamănă cu mine.
Un copac fără umbră...
Noapte bună !
Din gând
Am tot lăsat, zi după zi, zilei de mâine grija scrisului. M-am gândit că amân o zi, o săptămână sau o lună, până când gândurile mi se vor limpezi, drumurile mi se vor descâlci... și voi reveni, poate, cu amintiri recente din Apuseni...
Am umblat pe cărările verii, dar ele nu m-au dus, anul acesta, în munți, munții mei din apus...
M-au dus, cărările verii, în multe locuri frumoase și dragi, dar nu (încă !) în Apuseni, așa că refuz să cred că vara s-a terminat, refuz să dau crezare calendarului și ploii de afară...
În Apuseni, însă, a călătorit zi după zi gândul meu, și uneori câte un vis cu miros proaspăt de rășină de brad răcorea arșița nopților de vară.
Nu știu cum se face, dar vara asta n-am fost departe de Apuseni. Dorul e dor, dar nu totdeauna trist, ca și cum gândul călător mi-ar fi adus cumva Apusenii aproape...
A fost, e drept, un proiect, care a pâlpâit, pentru o foarte scurtă frântură de viață, iluzia unei nădejdi în mintea mea naivă și atât de doritoare de un film nou...
Dar în toate celelalte zile au fost pozele, Amintirile din Apuseni, și extraordinarul vostru răspuns pe pagină, toți prietenii, cunoscuți și necunoscuți, care mi-au apreciat și distribuit câte o fotografie sau un gând... Și pozele voastre, în care am revăzut locuri dragi și în care am aflat despre alte locuri, pe care sper să le văd în viitor... Și gândurile voastre bune, mai cu seamă ale celor care m-a fericit că trrăiesc în asemenea minunate locuri ...
Și e adevărat. Apusenii minunați, cu frumusețea lor și pacea lor binecuvântată, cu simplitatea caselor de lemn, pajiștilor cu căpițe, sunt ACASĂ pentru fiecare din cei care-i iubesc, și eu m-am simțit liberă să simt că acolo trăiește gândul meu. Și eu, norma, câtă vreme acolo trăiesc atâția dintre vecinii mei online, nu ?
Și mai e ceva.
Am văzut sate dragi care s-au modernizat fără să-și piardă farmecul, ulițe asfaltate printre case și grădini care și-au păstrat pacea, am văzut Roșia Montană plină de șapte zile de Fân Fest fără să-și piardă măreața, misterioasa, încremenita liniște, am văzut că există cabane noi care mă așteaptă, care ne așteaptă, mi-am amintit că a crescut o generație prin care Apusenii au viitor, un viitor crescut în continuitate pe trecutul lor impresionant.
Și pentru că în fiecare zi am deschis o fereastră cu vedere spre Apuseni, prin care răzbăteau până la mine pace și un dram de bucurie, m-am bucurat alături de fericitele doamne cărora le înfloresc trandafirii în curți și le revin acasă copiii și nepoții, și sufletul meu, călător pe cărările verii, a fost zi după zi împăcat și bucuros.
Știu că lucrurile sunt departe de a fi perfecte pe lume. Dar azi, acesta e gândul meu bun pentru voi, la vremea când în Apuseni înfloresc brândușele.
Am umblat pe cărările verii, dar ele nu m-au dus, anul acesta, în munți, munții mei din apus...
M-au dus, cărările verii, în multe locuri frumoase și dragi, dar nu (încă !) în Apuseni, așa că refuz să cred că vara s-a terminat, refuz să dau crezare calendarului și ploii de afară...
În Apuseni, însă, a călătorit zi după zi gândul meu, și uneori câte un vis cu miros proaspăt de rășină de brad răcorea arșița nopților de vară.
Nu știu cum se face, dar vara asta n-am fost departe de Apuseni. Dorul e dor, dar nu totdeauna trist, ca și cum gândul călător mi-ar fi adus cumva Apusenii aproape...
A fost, e drept, un proiect, care a pâlpâit, pentru o foarte scurtă frântură de viață, iluzia unei nădejdi în mintea mea naivă și atât de doritoare de un film nou...
Dar în toate celelalte zile au fost pozele, Amintirile din Apuseni, și extraordinarul vostru răspuns pe pagină, toți prietenii, cunoscuți și necunoscuți, care mi-au apreciat și distribuit câte o fotografie sau un gând... Și pozele voastre, în care am revăzut locuri dragi și în care am aflat despre alte locuri, pe care sper să le văd în viitor... Și gândurile voastre bune, mai cu seamă ale celor care m-a fericit că trrăiesc în asemenea minunate locuri ...
Și e adevărat. Apusenii minunați, cu frumusețea lor și pacea lor binecuvântată, cu simplitatea caselor de lemn, pajiștilor cu căpițe, sunt ACASĂ pentru fiecare din cei care-i iubesc, și eu m-am simțit liberă să simt că acolo trăiește gândul meu. Și eu, norma, câtă vreme acolo trăiesc atâția dintre vecinii mei online, nu ?
Și mai e ceva.
Am văzut sate dragi care s-au modernizat fără să-și piardă farmecul, ulițe asfaltate printre case și grădini care și-au păstrat pacea, am văzut Roșia Montană plină de șapte zile de Fân Fest fără să-și piardă măreața, misterioasa, încremenita liniște, am văzut că există cabane noi care mă așteaptă, care ne așteaptă, mi-am amintit că a crescut o generație prin care Apusenii au viitor, un viitor crescut în continuitate pe trecutul lor impresionant.
Și pentru că în fiecare zi am deschis o fereastră cu vedere spre Apuseni, prin care răzbăteau până la mine pace și un dram de bucurie, m-am bucurat alături de fericitele doamne cărora le înfloresc trandafirii în curți și le revin acasă copiii și nepoții, și sufletul meu, călător pe cărările verii, a fost zi după zi împăcat și bucuros.
Știu că lucrurile sunt departe de a fi perfecte pe lume. Dar azi, acesta e gândul meu bun pentru voi, la vremea când în Apuseni înfloresc brândușele.
Soare și mirare la Mănăstirea Pătrângeni
Mi se părea așa simplu. De la sine înțeles. N-ai nevoie de nimic, nici măcar de hârtie și creion. Doar calculatorul. Orice calculator. Și câteva minute de internet.
Și gata, toate gândurile se iau ordonat de mână și pornesc în lume, să-și facă prieteni.
Nu o dată pe lună, nici o dată pe săptămână, ci zilnic, de fapt chiar și de mai multe ori pe zi, pe dată ce se adună și se înghesuie gândurile.
M-am înșelat foarte mult. Mă mir că m-am putut înșela în asemenea hal.
Am pierdut din vedere că multe gânduri nu vor să plece în lume, pentru că sunt gânduri triste și nu vor să sporească și mai mult tristețea din lume.
Iar altele nu pot, sau nu pot ÎNCĂ să-și croiască drum spre voi, pentru că sunt încă nelămurite...
M-am gândit mult la munca mea, dar nici măcar un gând, unul mic, cât de mic n-a fost destul de optimist ca să-l pot împărți cu voi, sau cu oricine altcineva. Poate nu e important, și cu certitudine nu e singura instituție aflată în dificultate - dar e o lume care se destramă, și e lumea mea. M-am gândit de asemenea că nici un gând al meu n-a avansat la rangul de proiect...
M-am mai gândit la ce învață copiii la școală. La liceu. La facultate. Că e vremea examenelor. Ce învață, cum, cât și de ce ... Și gândurile mele tot nelămurite au rămas...
S-a întâmplat să-mi iasă în cale câțiva tineri minunați, care se bucură de mult succes profesional. În străinătate. M-am gândit la ei, la părinții lor, la bunicii lor... la casele lor frumoase, cu curți umbrite ... la camerele care îi așteaptă, cu amintiri și cărți și o fereastră întredeschisă, să mai vină din când în când câteva zile pe-acasă...
Apoi am deschis din întâmplare televizorul... și m-am gândit la cei care aveau ca unică menire să le croiască un viitor ACASĂ copiilor noștri. Cum să nu mă gândesc la ei ?! Dar vedeți bine că nu orice gânduri pot fi povestite în cuvinte decente...
La ce m-am mai gândit ?
M-am gândit că e iunie și înflorește fânul - și frântura mea de gând frumos și fericit s-a stins sub un imens nor negru, spălată de ropotul dușmănos al încă unei ploi cu parfum de calamitate.
În lipsă de gânduri mai bune de atât, sau poate doar în lipsă de cuvinte pe măsura acestor gânduri cenușii, m-am mulțumit cu poze. Așa, gândurile mele pot alerga netulburate printre aduceri aminte, printre copaci uriași, printre oameni și case, până își vor regăsi hainele de cuvinte.
Am văzut că v-a plăcut Mănăstirea Bunei Vestiri de la Pătrângeni, și m-am agățat de acest gând. Și mie mi-a plăcut. Am descoperit-o aproape din întâmplare, într-o dimineață de vară a anului 2011, când îi înfloreau în poală toți trandafirii, toate culorile lumii. Se vedea bine că mănăstirea era nouă, dar nu mi-am dat seama că era atât de nouă (2007 - mai multe informații aici). Îmi plac nespus mănăstirile noi care reușesc să pară cuibărite la locul lor de veacuri, în smerenia hainei lor albe și mărunțimea dimensiunilor... îmi plac mai ales pentru că mă lasă să sper că noi, ca neam, nu ne-am schimbat chiar așa de groaznic cum pare dacă asculți știrile și firul cam rău țesut al gândului.
M-am oprit așadar la acest gând bun și această amintire însorită, revenind aici cu mai multe poze, și vă invit să vă bucurați de ele.
Să fiți buni, ca să mai merităm și veri cu soare !
Și gata, toate gândurile se iau ordonat de mână și pornesc în lume, să-și facă prieteni.
Nu o dată pe lună, nici o dată pe săptămână, ci zilnic, de fapt chiar și de mai multe ori pe zi, pe dată ce se adună și se înghesuie gândurile.
M-am înșelat foarte mult. Mă mir că m-am putut înșela în asemenea hal.
Am pierdut din vedere că multe gânduri nu vor să plece în lume, pentru că sunt gânduri triste și nu vor să sporească și mai mult tristețea din lume.
Iar altele nu pot, sau nu pot ÎNCĂ să-și croiască drum spre voi, pentru că sunt încă nelămurite...
M-am gândit mult la munca mea, dar nici măcar un gând, unul mic, cât de mic n-a fost destul de optimist ca să-l pot împărți cu voi, sau cu oricine altcineva. Poate nu e important, și cu certitudine nu e singura instituție aflată în dificultate - dar e o lume care se destramă, și e lumea mea. M-am gândit de asemenea că nici un gând al meu n-a avansat la rangul de proiect...
M-am mai gândit la ce învață copiii la școală. La liceu. La facultate. Că e vremea examenelor. Ce învață, cum, cât și de ce ... Și gândurile mele tot nelămurite au rămas...
S-a întâmplat să-mi iasă în cale câțiva tineri minunați, care se bucură de mult succes profesional. În străinătate. M-am gândit la ei, la părinții lor, la bunicii lor... la casele lor frumoase, cu curți umbrite ... la camerele care îi așteaptă, cu amintiri și cărți și o fereastră întredeschisă, să mai vină din când în când câteva zile pe-acasă...
Apoi am deschis din întâmplare televizorul... și m-am gândit la cei care aveau ca unică menire să le croiască un viitor ACASĂ copiilor noștri. Cum să nu mă gândesc la ei ?! Dar vedeți bine că nu orice gânduri pot fi povestite în cuvinte decente...
La ce m-am mai gândit ?
M-am gândit că e iunie și înflorește fânul - și frântura mea de gând frumos și fericit s-a stins sub un imens nor negru, spălată de ropotul dușmănos al încă unei ploi cu parfum de calamitate.
În lipsă de gânduri mai bune de atât, sau poate doar în lipsă de cuvinte pe măsura acestor gânduri cenușii, m-am mulțumit cu poze. Așa, gândurile mele pot alerga netulburate printre aduceri aminte, printre copaci uriași, printre oameni și case, până își vor regăsi hainele de cuvinte.
Am văzut că v-a plăcut Mănăstirea Bunei Vestiri de la Pătrângeni, și m-am agățat de acest gând. Și mie mi-a plăcut. Am descoperit-o aproape din întâmplare, într-o dimineață de vară a anului 2011, când îi înfloreau în poală toți trandafirii, toate culorile lumii. Se vedea bine că mănăstirea era nouă, dar nu mi-am dat seama că era atât de nouă (2007 - mai multe informații aici). Îmi plac nespus mănăstirile noi care reușesc să pară cuibărite la locul lor de veacuri, în smerenia hainei lor albe și mărunțimea dimensiunilor... îmi plac mai ales pentru că mă lasă să sper că noi, ca neam, nu ne-am schimbat chiar așa de groaznic cum pare dacă asculți știrile și firul cam rău țesut al gândului.
M-am oprit așadar la acest gând bun și această amintire însorită, revenind aici cu mai multe poze, și vă invit să vă bucurați de ele.
Să fiți buni, ca să mai merităm și veri cu soare !
MULȚUMESC, ROȘIA MONTANĂ !!!
Azi, Parlamentul României a reprezentat Poporul Român.
Sună așa de bine, că am verificat încă o dată dacă n-am greșit eu undeva...
Azi, Parlamentul României a decis că nimeni nu e mai presus de lege, că legile nu se fac pentru un om, pentru o întreprindere, pentru a facilita o afacere, pentru a cruța un vinovat, pentru a favoriza un investitor, pentru a ajuta un prieten, pentru ... mai pe scurt...
Azi, Parlamentul României a decis că NU CORPORAȚIA FACE LEGISLAȚIA.
Asta înseamnă că în lunga bătălie pentru un viitor sustenabil în Munții Apuseni ziua de azi marchează o victorie de etapă.
În viața îndelungată a Comunei Roșia Montană mai începe o epocă, la anii ei cei mulți se vor mai adăuga și alții, cu mila Domnului și cu sprijinul Românilor de Pretutindeni va ajunge la două mii de ani de atestare documentară, și la mai mulți !
Asta înseamnă că tăurile, bisericile, brazii și cele vreo 40 de case monument istoric de pe dealurile Roșiei Montane vor rămâne la locul lor.
Asta înseamnă că puterea nenumăratelor inimi care au bătut cu dragoste și încredere pentru Roșia Montană este foarte mare...
În seara asta mă gândesc la fiecare om care s-a implicat în apărarea Roșiei Montane, cu un gând, cu un cuvânt, cu un tricou, cu o după amiază de duminică, sau mai multe, cu talentul, cu curajul, cu experiența, și mai ales cu toată inima.
Mă gândesc mai ales la cei care au fost acolo de la început, apărând ca în vremurile legendare o casă, o livadă, un altar sau un mormânt, la cei care i-au susținut asumându-și consecințe și neplăceri de tot felul, și mă gândesc la cei care pe parcursul acestei lupte îndelungate și-au încheiat călătoria pământească și nu mai sunt aici să se bucure azi.
Recunoștința mea se îndreaptă către fiecare din voi.
Pentru că mi-ați salvat Roșia Montană, trecutul și viitorul ce se află conținute în ea.
Și pentru că mi-ați dat încredere, încredere în neamul meu, în discernământul și valorile lui, în forța sa, și deci în viitor.
Nimeni nu spune că lucrurile se opresc aici : nu pentru că acestei propuneri legislative îi vor urma și altele, ci pentru că în locul unui proiect greșit trebuie să punem ceva corect. În locul mineritului în carieră deschisă, regiunea trebuie să beneficieze de altceva, de altă activitate care să genereze bunăstare pentru o lungă perioadă de timp.
La asta va trebui să ne gândim mâine.
Astă seară - doar atât :
MULȚUMESC, ROȘIA MONTANĂ !!!
Mulțumesc fiecărui român care și-a urmat inima.
Și da, mulțumesc fiecărui reprezentant ales al românilor care a votat în acord cu propria conștiință.
Sună așa de bine, că am verificat încă o dată dacă n-am greșit eu undeva...
Azi, Parlamentul României a decis că nimeni nu e mai presus de lege, că legile nu se fac pentru un om, pentru o întreprindere, pentru a facilita o afacere, pentru a cruța un vinovat, pentru a favoriza un investitor, pentru a ajuta un prieten, pentru ... mai pe scurt...
Azi, Parlamentul României a decis că NU CORPORAȚIA FACE LEGISLAȚIA.
Asta înseamnă că în lunga bătălie pentru un viitor sustenabil în Munții Apuseni ziua de azi marchează o victorie de etapă.
În viața îndelungată a Comunei Roșia Montană mai începe o epocă, la anii ei cei mulți se vor mai adăuga și alții, cu mila Domnului și cu sprijinul Românilor de Pretutindeni va ajunge la două mii de ani de atestare documentară, și la mai mulți !
Asta înseamnă că tăurile, bisericile, brazii și cele vreo 40 de case monument istoric de pe dealurile Roșiei Montane vor rămâne la locul lor.
Asta înseamnă că puterea nenumăratelor inimi care au bătut cu dragoste și încredere pentru Roșia Montană este foarte mare...
În seara asta mă gândesc la fiecare om care s-a implicat în apărarea Roșiei Montane, cu un gând, cu un cuvânt, cu un tricou, cu o după amiază de duminică, sau mai multe, cu talentul, cu curajul, cu experiența, și mai ales cu toată inima.
Mă gândesc mai ales la cei care au fost acolo de la început, apărând ca în vremurile legendare o casă, o livadă, un altar sau un mormânt, la cei care i-au susținut asumându-și consecințe și neplăceri de tot felul, și mă gândesc la cei care pe parcursul acestei lupte îndelungate și-au încheiat călătoria pământească și nu mai sunt aici să se bucure azi.
Recunoștința mea se îndreaptă către fiecare din voi.
Pentru că mi-ați salvat Roșia Montană, trecutul și viitorul ce se află conținute în ea.
Și pentru că mi-ați dat încredere, încredere în neamul meu, în discernământul și valorile lui, în forța sa, și deci în viitor.
Nimeni nu spune că lucrurile se opresc aici : nu pentru că acestei propuneri legislative îi vor urma și altele, ci pentru că în locul unui proiect greșit trebuie să punem ceva corect. În locul mineritului în carieră deschisă, regiunea trebuie să beneficieze de altceva, de altă activitate care să genereze bunăstare pentru o lungă perioadă de timp.
La asta va trebui să ne gândim mâine.
Astă seară - doar atât :
MULȚUMESC, ROȘIA MONTANĂ !!!
Mulțumesc fiecărui român care și-a urmat inima.
Și da, mulțumesc fiecărui reprezentant ales al românilor care a votat în acord cu propria conștiință.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)