...Era o seară ploioasă, cu vreo două săptămâni în urmă. Mi-am luat inima-n dinți să mă duc la film în timpul săptămânii, și nu mi-am imaginat că voi face vreun ceas și jumătate pe drum până la singurul mall ale cărui săli de cinema proiectau, în finalul după-amiezii, acel film de o oră și un pic pe care eu țineam morțiș să-l văd. Am întârziat un pic, și am intrat în sală când luminile erau deja stinse.
Eroul nostru. Avram Iancu.
Istoria mi-a plăcut mereu, dar încă de la început, de prin clasele primare, mi-a fost clar că sunt mai multe categorii de personaje, și câtă vreme îi prețuim pe toți eroii nației, conducători, voievozi, îndreptători, numai unii, câțiva, trec - prin dragostea ce-o inspiră - pragul dintre istorie și legendă. Ștefan cel Mare, de pildă. Și Avram Iancu.
„... Și Iancu dispare din Traiul Real,
Devine Ardeal.”
Se năștea prunc la Vidra, „la vremea cireșelor”, cu exact două veacuri în urmă. Și nimeni n-ar fi putut spune că pruncul acela avea să fie „Crăișorul Munților”.
Acum o sută de ani, la Centenar, când s-a făcut muzeul memorial (despre care scriam Aici ) s-au dus să fie de față la inaugurarea sa Regele Țării, Ferdinand Întregitorul, Regina Maria, Guvernul, Mitropolitul, principele moștenitor și Domnița Ileana. Acum, că se mai împlinește un veac, așteptam cu nerăbdare să văd ce urmează.
*
Un film e o poveste, iar eu nu sunt istoric și nu voi discuta aici acuratețea informațiilor transmise direct sau indirect. O analiză mult mai pertinentă ne propune doamna prof.dr. Mirela Crâsnic (https://www.facebook.com/crasnic.mirela), îmbinând competențele sale de profesor și doctor în istorie cu dragostea sinceră, de om născut și trăit în Apuseni, pentru personajul evocat.
Iar din motive ce țin strict de sufletul meu, nu veți afla aici nici vreo analiză de film...
Un singur lucru vreau să zic: Avram Iancu merita mai mult.
Și nici asta n-aș zice-o decât din durere și dragoste. Copii, învățați-vă meseriile. Învățați-le bine. Pentru că orice veți greși, cât de mărunt, va umbri imaginea celui ce-l evocați.
*
Ce mi-a plăcut cel mai mult; tânărul și talentatul interpret al personajului principal, Horia Fedorca. Și din tot ce mi-a plăcut, cel mai mult mi-a topit sufletul o clipă de tăcere, undeva către sfârșitul filmului, în ploaie, în prispa unei case de lemn din Apuseni. Din punctul meu de vedere, merita să merg la film numai pentru momentul acela, din care am furat și eu o fotogramă, ca să am ceva frumos de povestit.
Imediat după asta (atât în film cât și în ordinea preferințelor mele) urmează o replică memorabilă:
„Ce țară frumoasă avem... ce urât ne purtăm cu ea...”
*
Ce mi-a lipsit cel mai mult: povestea femeilor din Mărișel care s-au îmbrăcat bărbătește și au ieșit în calea armatei dușmane, care se aștepta să găsească satul fără bărbați. Isprava eroică a Pelaghiei Roșu și a consătencelor sale era extrem de potrivită în vremurile noastre, când unii poate că vor să uite de ce sunt moațele în stare.
*
Când filmul s-a isprăvit și s-au aprins luminile, am privit în jurul meu cu uimire și dezolare. În sala elegantă și confortabilă mai era, în afară de mine, o singură doamnă.
Așa ne cinstim eroii.
