Din nou, un popas : Cabana Cotul Arieșului


Din când în când, mi-e sufletul călător, așa, fără griji, fără un scop, fără o luptă de purtat. Și atunci pagina asta e doar de bucurie, de dor...

Dacă sunteți în drum prin Țara de Piatră, aveți răbdare să alegeți locul de popas: merită.
Câteva locuri sunt din cale afară de plăcute, și cel de care am ales să vorbim azi e din toate punctele de vedere perfect.

De unde să începem ? Ce anume căutați, în Apuseni ?
Să zicem... un loc frumos, între dealuri, pajiști, ape, poieni, păduri și stânci...
Nici chiar în sat, dar nici chiar în loc pustiu, să vezi cum se ridică fumul peste acoperișurile caselor moțești...




Să urcați atunci un pic mai sus de Câmpeni, chiar după intrarea în comuna Vadul Moților, cam pe unde face Arieșul un cot ...
Exact.
La Cotul Arieșului.
Cabana Cotu Arieșului.

Ce-ar mai fi de trebuință ?
O cabană frumoasă, simplă și grațioasă la exterior, confortabilă, modernă și elegantă la interior.
Un restaurant elegant, cu terasă generoasă, ferestre uriașe, bucătărie delicioasă, meniu variat și prețuri convenabile.
 Un pod de lemn, care te trece Arieșul Mare și îți îngăduie să urci pe pajiște, taman bine până unde vederea e perfectă.
Și, dacă e vară, o piscină descoperită la umbra a doi brazi înalți.




 Am uitat ceva ?
Da, o serie de foișoare presărate pe pajiște, la malul râului...
Locuri de grătar, firește. Și locuri de joacă, pentru copii.






Și mai ales o groază de lucruri care nu încap în fotografii, nici în clasificări.
Prietenie. Ospitalitate.
Gospodari buni.
Un cârnaț făcut de casă, afumături cu specific local, balmoș, palincă, lapte, brânză și tot ce mai crește pe-aici și vine să se adauge meniului ...

Pace.
Somn liniștit.
Povești din Apuseni.

Și ce dacă e încă iarnă, și încă fără zăpadă ?...

Dacă am uitat ceva, sau dacă vreți informații mai precise, eu aici le-am găsit :
 http://www.cabanacotulariesului.ro/


Roșia Montană, azi

Așa nădăjduiam s-o văd.
Frumoasă. Însorită. Luminată de veselia unei generații care pe-atunci nu pornise probabil încă spre școală...
Întreagă.
Mai ales întreagă.
Și cunoscută. Prețuită. Iubită. Respectată.
Pentru că merită.



Când am fost prima dată în Roșia Montană, era anul 2004.
La Roșia Montană se purta o bătălie dură pentru supraviețuirea unei localități unice și mai cu seamă a unui mod de viață.
Fără să vreau, m-am întrebat cum avea să fie soarta acestei mici lumi frumoase peste cinci, zece, doisprezece ani...
Iată că am ajuns aici.
Roșia Montană, peisaj cultural remarcabil și conglomerat de monumente istorice și naturale fără pereche, este la locul ei. Nu doar la locul ei minunat din Apuseni, ci și la locul ei, în Patrimoniul Național, și pe lista inițiativă pentru patrimoniul Mondial UNESCO.

Cum e Roșia Montană AZI ?
Cu două săptămâni în urmă, chiar înainte de Ziua Roșiei Montane, s-a lansat un film care dă o voce multora din părțile implicate în salvarea ei.
Am avut așadar prilejul să aud opiniile celor mai îndreptățiți să aibă o opinie, fie ei locuitori ai Roșiei Montane, angajați de aproape două decenii în luptă pentru apărarea modului lor de viață, fie prieteni ai Apusenilor, mai tineri sau mai puțin tineri, de aproape sau de departe.
Și am avut prilejul să VĂD poate cea mai frumoasă față a Roșiei Montane, așa cum doar un adevărat artist, care o iubește cu adevărat foarte mult, putea să ne-o arate...
Și m-am bucurat foarte mult...

Vă invit să vedeți și voi documentarul, la link-ul de mai jos.
ROȘIA MONTANĂ AZI .
Regia și imaginea : Ion Cristodulo
O producție a Asociației Heritage

Zări îndepărtate

Când am văzut ultima oară Apusenii, eram doar în trecere.
Din iarna noastră cenușie, în sat se lumina albul unei ninsori de vis, albul unui Crăciun de altă dată, fie el și ... cu întârziere. Dar e Crăciun în fiecare zi, când în inimă ai pace, bucurie, credință...
Iar zăpada începutului de  ianuarie, ascunsă numai sus, în munți, era ultimul dar al lui Moș Crăciun...


N-am stat mult. O zi. Un ceas. O clipă. Vreme de o poză. Vreme de o amintire.
De acolo, drumul meu a coborât, străjuit de coloanele de malahit ale brazilor, către Țara Zarandului.




 Când am trecut pasul Buceș, de la Abrud către Brad, s-a cam isprăvit și zăpada. M-am oprit un moment, să privesc cum se rup din ceață zările îndepărtate...
În fața mea se așternea Țara Zarandului, și mai departe, spre apus, hotarul țării, și mai departe, spre apus, lumea cea mare. Și calea mea. Lungă, e drept. Dar eu plecam o dată, o singură dată, pentru un răstimp limitat, și destul de scurt...
Și dintr-o dată inima mea s-a umplut de dor și duioșie pentru toți copiii moților, pentru toți copiii românilor, care pleacă departe pentru vreme îndelungă, în căutarea unui rost, în căutarea unui spor, în căutarea unui vis, în căutarea unui promis ținut al laptelui și-al mierii, în cătarea ținutului făgăduințelor... mai mult sau mai puțin îndeplinite.
În ceasul acela de amiază de ianuarie, gândul și rugăciunea mea au fost pentru toți copiii (indiferent de vârstă) care spun pământului românesc ACASĂ, chiar dacă nu pot petrece acasă decât câteva săptămâni de vacanță pe an... și către părinții lor, care-i așteaptă, zi după zi, Acasă...
M-am rugat Domnului să facă o minune și să-i dea țării mele copiii înapoi.