Ceva frumos de povestit - sau din nou despre Roșia Montană

Uneori, tăcem pentru ca să avem răgaz să contemplăm splendoarea vieții.
Pentru că suntem ocupați să fim, să facem, să trăim, să construim...
De data asta am tăcut, ca să fac puțină ordine în gânduri și să văd dacă găsesc, printre ele, ceva frumos de povestit.

Începuturile de an nu-mi plac. Adică da, primele câteva zile, cât încă ”o, brad frumos...” și ...
Apoi încet-încet îți amintești că între brad și cozonaci ai reușit să faci uitat momentul de bilanț, lista de realizări și lista de proiecte, și că acum nu mai ai unde să te ascunzi. Și cobori încet din înaltul euforic al zilelor de sărbătoare, până în cenușiul-închis al noroiului și moinei unei ierni fără zăpadă, fără vise, dar și fără certitudini.
Nu, dragii mei, n-am găsit nimic frumos de povestit.

În răgazul tăcerii, un vis mai vechi a devenit din nou proiect. A crescut, s-a dezvoltat, mi-a ocupat mintea și inima, mi-a furat somnul. M-a făcut să-mi amintesc ce mult îmi iubesc meseria.
Apoi s-a stins, ca un foc plăpând în vreascurile ude.
Nu face parte din lucrurile pe care le veți vedea pe sticlă în viitorul apropiat.
Nu faceți parte din lucrurile pe care le veți vedea pe sticlă în viitorul apropiat.
Nici voi, nici satele voastre, nici munții voștri, nici pădurile lor, nici poveștile lor.
Nu, dragii mei, n-am găsit nimic frumos de povestit.

 În spațiul informațiilor publice, Apusenii au fost însă iar la ”loc de cinste”.
Am auzit iar, chiar dacă fără bucurie, de Roșia Montană.
Nu de casele ei, nu de bisericile ei, nu de locuitorii ei, nu de pădurile ei, nu de tăurile ei, nu de patrimoniul ei, nu de antichitatea ei, nu de galeriile ei romane, nu de poveștile ei, nici de istoria ei, nici de tradițiile sau obiceiurile ei, nici de legendele ei, nici măcar de vâlvele ei.
Ci doar de ”adoratorii” ei care se pregătesc să-i devină violatori.
Nu, dragii mei, n-am găsit nimic frumos de povestit.

Pentru că sunt zece ani de când Roșia Montană e  și parte din viața mea, și pentru că sunt peste puține zile 1884 de ani de la atestarea ei documentară, și mai ales pentru că n-am găsit nimic frumos de povestit, amintirile mele vor merge în zilele ce urmează către Roșia Montană, ca să ne aducem aminte că numai de noi depinde dacă rana muntelui îi va mușca sau nu frumusețea și istoria.
Și da, dragii mei, în ce privește amintirile Roșiei Montane se va găsi mereu ceva frumos de povestit.

Amintiri din șezătoare

Casa cea mare era puțin urcată pe deal, și abia dacă aș fi zărit-o prin ninsoarea deasă dacă n-ar fi împodobit-o sus, chiar deasupra acoperișului, o stea mare, mare de tot, împodobită cu luminițe aurii.
Drumul îngust, prin omătul moale și afânat, trecea prin vadul unui râu, și o clipă mi s-a strâns inima. La urma urmei drumul, ca orice drum, ar fi putut fi greșit, și se lăsa noaptea...
Dar deasupra drumului, pe deal unde ar fi putut fi o casă, se zărea o stea, o stea mare. Și prin ferestrele luminate se auzeau glasuri vesele și cunoscute.
La casa lui Toader și a Mariei se adunaseră oamenii pentru o șezătoare...
Să fi fost vreo 15-20 de oameni, femei și bărbați, tineri dar cei mai mulți nu prea tineri. Purtau portul frumos al Apusenilor, și pe furci se ghemuia cânepă, așteptând cuminte să-i vină rândul printre degetele iuți și să devină fir pe fus, cum eu nu mai văzusem niciodată ... și în câteva clipe, timpul și-a strâns poalele și ne-am găsit într-un sat dintotdeauna, într-o șezătoare din vremea veselă a tinereții lor...

 Acum eu nu știu dacă mâinile erau pricepute sau nu, că nu mă pricep la tors nici țesut, dar așa păreau. Și nici nu știu dacă vor ieși cămăși din cânepa aia, dar veselia era mare, și poveștile ce se zic de obicei la șezătoare se îmbinau tare frumos cu poveștile despre cum era, cum trebuia să fie de obicei la șezătoare, despre șezătoarea în sine... Iar printre colindele ce se cântă la șezătoare, se mai nimerea și câte o poveste din ziua de azi...
Să mi se fi părut mie, sau câte o pereche de ochi se umezea când în colinde venea vorba de fete sau feciori plecați departe ?...

 

 

 

 

Privesc mâinile harnice ale Mariei. Mâinile ei știu să facă atâtea... când am venit prima oară aici, am privit-o făcând cozonaci. Suntem de o vârstă, și mă face să mă întreb : oare mâinile mele știu să facă vreun lucru ?

Privesc cele câteva fire albe care îi luminează, ca niște raze, chipul zâmbitor.

Mă gândesc că într-o zi, când va rândui Dumnezeu, o să fie o bunică tare frumoasă.

 

 

 

Ochii tineri cătau la mâinile bătrâne, ca să le învețe meșteșugul.  

Ochii mei au întâlnit însă și priviri ale altor ochi, ochi bătrâni...

Priveau dincolo de mine, în oglinda altui timp. ”Tu să spui ce-ai văzut, maică, să spui că e adevărat”, strigau ochii bătrâni ochilor mei plini de mirare, și eu vă spun, e adevărat...

Am văzut o șezătoare adevărată. Adevărate erau și bucuria, și dragostea care leagă între ele generațiile. Adevărată și vestea cea bună a nașterii de la Viflaim pe care o poartă colindătorii. Adevărat, încă, Slavă Domnului, satul românesc.

 

Ninge, și ne îndepărtăm în noapte. După ce trecem, prin vad, pârâul, liniștea se așterne, glasurile nu se mai aud, doar steaua cea mare se mai ghicește, o vreme.

 

Lăsam în urmă o zi frumoasă, una dintre cele mai frumoase zile în Apuseni.

Ziua celei dintâi ninsori...

 

 

 

 

Noului An

Noului An i se cade să fie primit cu veselie.
Sper că ați petrecut vacanțe frumoase...
O zăpadă ca în vremurile copilăriei a albit locul, ca să fie sat frumos și curat în jur și pentru cei ce n-au putut părăsi orașele...
Și apoi, acum avem net. Abia începe ziua, și mi se umplu ochii de imaginea Apusenilor Albi, și sufletul de dor...
Nu e la fel iarna online cu iarna pe uliță...
Se vede, e drept, zăpadă și se aud colinde, dar...
Dar nu miroase a foc de lemne, și nici a cozonaci proaspăt scoși din cuptor.
Și mai e ceva, fiorul acela de pace pe care simțurile nu-l pot surprinde, nici mintea pricepe.
Așa că sper că ați întâmpinat Anul cel Nou unde vă era inima acasă.

Noului An i se cuvine încrederea noastră.
Iubesc anul care începe, cu speranțele ce abia se simt mijind, și care vor deveni peste câteva luni abia vise, și poate, peste ceva ani, realitate.
Iubesc anul care începe, cu sentimentul acela că poți lua tot de la cap, mai bine, pe o pagină curată a calendarului, proaspătă ca aerul geros al lui Ianuarie.
Iubesc anul care începe, și mă rog ca Domnul să-l binecuvânteze și să fie un an bun, frumos, folositor, bine întocmit, bine rânduit, bine cumpănit...

Cerându-mi iertare de la voi toți și de la fiecare în parte că nu v-am scris până în această a șasea zi a anului, vă doresc, dragii mei, să vă bucurați de Anul cel Nou. Să fiți sănătoși, liniștiți și luminați, să vă înflorească primăvara, să vă însorească vara, să vă fie toamna plină de roade și iarna de pace și de veselie.

Anume acelora dintre voi ce sunt Ion ori Ioana, pe care îi cunosc, și pe cei pe care nu-i cunosc după nume, ca și acelora dintre apropiații voștri ce poartă numele Sfântului Prooroc și Înaintemergător al Domnului Ioan, nume nelipsit în orice familie, vă doresc să vă petreceți Sfânta zi de Sărbătoare de mâine cu deplină bucurie, și fie ca Sfântul vostru Ocrotitor să vă binecuvânteze întru MULȚI ANI FERICIȚI !