Pe Trascău, spre Râmeţ, poze, cer, stânci, clopote, căpiţe, căţei şi măceşi


A treia şi ultima parte a acestei călătorii cu gândul printre amintiri mă urcă, din Geoagiu de sus, pe un drum forestier splendid, pe platoul Trascăului, până în comuna Râmeţ. Deşi comuna se află la doar câţiva kilometri de mănăstirea care poartă acelaşi nume, în linie dreaptă, totuşi calea e lungă, pentru că satul se află deasupra mănăstirii, în partea de sus a peretelui de stâncă al defileului.
Prima mea mirare a fost, la altitudinea de aproape o mie de metri, să văd arăturile...

 Am devenit dintr-o dată conştientă că, sus pe platoul Trascăului, oamenii îşi cultivă pământul ca pe o câmpie mai înaltă... N-ar fi trebuit să mă mir : ştiam deja din anii trecuţi că la Mogoş se cultivau cereale, pe vremea când mai avea cine să o facă...




Era toamnă tâţrziu, pe un drum prin pădure, care urcă pe ceea ce în versiunea mea de univers e acoperişul lumii... 



Acolo mă aşteptau măceşii, rubinele toamnei tărzii, şi cea mai fantastică privelişte asupra lumii, cu cerul plin de lumină şi dantela munţilor la buza orizontului.



Se recunosc culmile crenelate ale Cheilor Mănăstirii, satele jos în vale, şi poate dacă aş fi ştiut mai bine şi am fi avut timp mai mult am fi reuşit să vedem, în vale, chiar Mănăstirea Râmeţ. 



Am continuat drumul doar până la primele case ale satului Râmeţ, răspândite, şi până la biserica ascunsă într-o coastă, purtând  - ca atâtea altele în acest masiv binecuvântat de îngeri - Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Nu se zărea nici ţipenie de om, în preajma bisericii sau în cimitir, dar pustiu nu era, şi a doua zi era 8 noiembrie, sărbătoarea Sfinţilor Îngeri...







Era pe-acolo, încă, amintirea verii care-a fost...



.... şi ceva din amintirea altui veac, a unui timp de poveste, păzit de paznici credincioşi.








În continuarea călătoriei. Sau din nou la Mănăstirea Râmeţi.


Îmi urmez călătoria începută cu câteva zile în urmă printre amintiri şi fotografii. Ce altceva să faci când afară e iarnă cenuşie şi fără zăpadă, şi mie mi-e dor de nămeţii Apusenilor ?...
Sigur, ar fi o opţiune să scriu câte ceva despre oraşul meu cenuşiu, dar...

Să coborâm mai bine pe apa lacomă a Râmeţiului până în Valea Mânăstirii, unde se cuibăreşte de opt veacuri o comoară de credinţă şi nădejde : Mănăstirea Râmeţi.
Istoria ei de luptă şi rezistenţă nu te lasă să intuieşti ce senină pace şi smerită frumuseţe s-a ridicat în acest loc aspru şi sărac, binecuvântat cu har.

Cheile Mănăstirii
Opt veacuri de iubire
Noiembrie...
Smeritele, binecuvântatele mâini harnice...
Biserica nouă, cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zidită între 1982 şi 1992

În ţara lui Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră, unde se bat munţii cap în cap

În ţara lui Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră, unde se bat munţii cap în cap...
Am fost şi eu, într-un sfârşit de toamnă, în Cheile Râmeţiului.

Cheile le cunoşteam, nu doar din poze ci şi din călătorii anterioare, în anotimpuri mai potrivite.
Dar în noiembrie frunzele nu mai sunt veşmânt, ci doar podoabă, de aur şi rubine, peste goliciunea seducătoare a stâncii. Am furat câteva poze, singurul lucru pe care te înduri să-l iei cu tine dintr-o rezervaţie.
Şi un dor răscolitor de tine însuţi, de adevărul tău, de partea bună din tine de care nu-ţi aduci aminte, dar crezi cu tărie că există...
Mi-a fost călăuză printre pereţii abrupţi ai Trascăului un pârâu neastâmpărat şi energic, cu care mă cunoşteam de mai mulţi ani, de la Mogoş, de unde vine el, şi unde mi-a rămas - şi acolo - o fărâmiţă de suflet. Pentru mine, cu maşina, aproape o sută de kilometri pe şosea... Pentru el, pârâul dintre stânci care se cheamă ba Mogoş, ba Râmeţ, ba Valea Mănăstirii, doar câţiva kilometri, pe calea pe care şi-a săpat-o de zeci de mii de ani printre stânci.

 






Mai adaug un link care să vă facă dor de drum, cum îmi face şi mie, cu mulţumirile de rigoare celor care au creat pagina.http://clubapuseni.ro/cheile-rametului.html

Am stat la http://casabutnarului.ro/

2014


La mulţi ani fericiţi !
Să dea Domnul ca Anul cel Nou sa fie mai bun cu noi, mai blând, mai simplu şi mai prietenos, mai senin şi mai generos.
Nu că m-aş plânge de cel care a plecat : a fost şi el bun, că tot ce ne vine de la Dumnezeu ne vine, şi e bun, doar că ... eu nu l-am înţeles destul de bine. Dar mi-am luat rămas bun de la el aşa cum se cuvine, bucurându-mă în sinea mea că-l văd plecat, şi că e improbabil să mai apuc în viaţa aceasta altul cu 13...

Vă dăruiesc pentru acest început de an o imagine a ninsorii de care mi-e dor, pentru că acest sfârşit de an n-a fost alb aici la Bucureşti.
O poză din Munţii Apuseni, aşa cum v-aţi obişnuit, unde Crăciunurile sunt toate albe, şi noi, oamenii, suntem toţi adevăraţi, albi, frumoşi şi copiii.


  


Mai multe asemenea poze frumoase de iarnă, în albumul din coloana din dreapta. Recolta mea binecuvântată din iarna lui 2008, la Mărişel, judeţul Cluj.
In final mai am un gând de recunoştinţă pentru toţi cei cărora le datorez, în acest început de an, şansa de a spera să petrec vreodată un Crăciun la Roşia Montană. Câţiva dintre ei, vreo 200, am auzit că sunt deja acolo, şi sper că petrec pe cinste ! 


PS
Dacă doriţi să vedeţi sau să revedeţi documentarul O Viaţă Minunată, el poate fi accesat pe site-ul TVR la adresa de aici